Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

10 PRINT “Hello, World!”

Etichete: , , , , ,

Se vorbește despre ce făceam #pevremeamea ca despre un etalon. „Mea” fiind impersonal aici. Dar tot pe acolo bat toți.

Long story short, că noi ieșeam afară, că băteam mingea de-i rupeam fâșul, ne rupeam adidașii și crăpau mâțele de ciudă uitându-se la noi, iar ăștia micii de azi nu mai au altceva în cap decât console, telefoane și jocuri pe PC, și nu-i mai scoți din casă nici cu mită.

Păi hai să vă zic eu cum era de fapt. Sau cum a fost la mine…

Eram talentat la fotbal. Dar doar dacă scriam scorurile pe un carnețel, în rest, trebuia să șantajez căpitanul echipei de fotbal a clasei ca să prind un loc în ea. Jucam altceva, dar nu ne strângeam atâți, să punem de un trei-la-trei sub panou. Și mese de tenis erau puține. Asta la școală, că în cartier, fiind puțini, mai prindeam loc. Ultimul, și de multe ori portar, dar prindeam. Mai ales ca aduceam și Artexul… (Google it!)

Apoi am descoperit ceva fabulos.

TIM-S.

Jucăria asta probabil mi-a schimbat viața. Am primit-o în schimbul schiurilor mele din fibră de sticlă Rubin (de la Reghin) în timpul vacanței de primăvară. Probabil 1988. Nu sunt chiar sigur, poate un an mai târziu. Totuși, irelevant. Relevant e că văzusem așa ceva doar în filme și la noi nici măcar nu aveai voie să aduci vorba că ar exista. L-am folosit atât de mult în săptămâna aia, de am făcut bășici la degete. Nu avea tastatură normală, era o placă pe care trebuia să apeși să facă „click”. Era dureros, la propriu. Și nu prea erau jocuri, aveam doar o carte din care introduceam programe. Line cu line. În Basic.

Apoi am descoperit PC-urile. Sau cum s-or fi numit. Erau niște mașini care mergeau cu dischete de 8 inch. Și aveau jocuri! Mergeam la serviciul mamei, la centrul de calcul, unde era cineva care avea chef să dea mai departe microbul. Mi-a arătat ceva programare în… în nu mai știu ce, mai țin minte doar că desena niște sinusuri pe ecran, și apoi mi-a încărcat Chuckie Egg. Probabil că jocul nu era alb-negru (verde-negru, să fiu mai exact), dar monitorul așa îl arăta. Și mai era și un simulator de F1 care mi s-a părut destul de greu de jucat. Vorbim de 1989, da?

Trecerea bruscă din Decembrie de la un sistem de operare la altul, „open source” să-i zicem, a adus și liberalizarea tehnologiei în general, și a tehnicii de calcul, în special. Au apărut în magazine primele PC-uri. Prețuri prohibitive. Că un termen mai radical nu știu. Am reușit să mă joc pe la centrele de calcul din oraș și la un prieten acasă. Ceva cu o broască și un simulator de schi. Și un conversațional super, super, super: Dune. Pe care-l jucam în franceză, că atunci nu știam prea multă engleză. Dar contactul cu PC-urile, lumea bună a calculatoarelor, a fost destul de limitat. Să zicem, doar, că știam cum arată, cum funcționează și să scriu o linie, două de MS-DOS.

Am reușit să mai fac rost, de pe la alți prieteni, de tot felul de calculatoare personale. Din cele care aveau BASIC preinstalat sau trebuia încărcat la inițializare. Și așa s-a instalat și virusul. Nu neapărat al jocurilor (deși…).

Apoi, prin liceu, am reușit să-mi conving părinții că nu o investiție în van să-mi ia și mie unul. I-am păcălit făcut să înțeleagă că viitorul vine prin taste, nu de altundeva (vezi, mamă, că totuși a fost cum am zis eu, că se poate trăi din asta?). Așa că mi-au făcut cadou un HC91. Să nu uit să menționez că a costat o grămadă, cred că mai bine de jumătate de salariu de pe atunci. Deci cam cât un PC bunicel acum. A urmat o goană nebună după programe și cărți de programare… GLUMESC! După casete cu jocuri. Probabil că îmi aduc aminte de cel mult 1% din ele, dar there you go: Dizzy – toate, o nebunie de joc, Saboteur, Nigel Mansell, Ninja, Dan Dare, Aliens, ATV, Spike in Transylvania, Back to Skool, Skool Daze, The Olympics, Harrier Attack, Fist, Load Runners, SimCity, Lemmings. Nici măcar nu m-am chinuit să mi le reamintesc. Cred ca aveam pe puțin o sută de casete. Și ca să înțelegeți sisifăiala, jocurile ăstea nu erau stocate undeva în calculator, le încărcai de pe casete audio. Bine, există riscul ca uni dintre voi să nu înțeleagă nici măcar ce e aia casetă.

Deci pierdeam cam cinci minute să încarc jocul de pe un casetofon. De multe ori trebuia să reiau procedura, umblând la capul de redare cu o șurubelniță mică, să potrivesc sunetul, că nu mergea oricum, trebuiau să fie înaltele foarte înalte. Apoi, dacă jocul era îndeajuns de inteligent, aveam și o salvare pe o casetă. De obicei, nu. Salvarea se putea altera, că o casetă se suprascria de zeci de ori…

Ei, și în condițiile acestea demne de epoca de piatră, eu pierdeam câteodată noțiunea timpului. Adică petreceam ore în șir în fața monitorului (un televizor color rusesc cât casa, printre primele accesibile, sau un Sport alb/negru). Radiatorul care răcea componentele calculatorului era atât de fierbinte încât deformase plasticul care-l acoperea.

Vecinii de vârsta mea, care mă așteptau să ies să ard gazul prin cartier, îmi scoteau siguranțele fuzibile de la panoul de curent electric, doar ca să-mi întrerupă curentul și să-mi reseteze calculatorul, să mai ies și eu din casă. După patru, cinci „cold reboot”-uri, reușeau. Bine, în niște blesteme nereproductibile aici.

Altă dată, tata, care venise de la țară (peste vară mai stăteau acolo) pe acasă înainte să meargă la serviciu, abia a intrat în casă, încet-încet, să nu mă trezească, că eu eram în vacanță și era doar șapte dimineața. Ce nu știa el era că eu petrecusem ultimele douăsprezece ore conectat la calculator, jucându-mă. În final, când a trecut pe la mine prin cameră și mi-a văzut ochii injectați, a realizat simbioza, așa că m-am ales cu un cablu lipsă (coaxialul de la unitate la televizor). Nu pentru mult timp, dar îndeajuns să îmi învăț lecția pentru data viitoare: să sting totul în timp util și să mă prefac că dorm.

Deci ați prins ideea, nu? Dacă ispita ar fi existat și „pe vremea noastră” sau ar fi venit mai devreme, niciunul n-ar fi bătut mingea pe străzi. Ce bătăi cu bulgări, ce alte tâmpenii? Am fi fost toți niște obiecte de mobilier, ieșind din an în paști din casă. La mine a ajuns, din fericire și spre norocul meu, destul de devreme. Puteam să fac altceva în acel timp? Probabil că da. La fel de constructiv? Poate chiar mai, dar nici așa nu mi-a stricat.

Pe lângă toate zilele irosite cu jocuri, am găsit timp să mă bag și în ce era scris în ele. Că voiam să-mi dau vieți infinite, e altceva. Sau să trec nivelul fără să merit… Dar așa am descoperit „debugging”-ul. Pare forțat, beats me, dar toate au în început și pentru fiecare din noi e altfel. Nu am făcut nicio oră de programare în școală, până în facultate, și cu toate acestea, acum lucrez în IT. Poate nu programez zilnic, dar nici nu mă panichez când văd un cod. Că-i SQL-ul de la Microsoft, că-i ABAP-ul nemțesc, că-i ceva prin WordPress, cu un pic de F1 mă descurc.

Așa că lăsați copiii să facă ce vor. Nu mai trasați paralele cu vremurile noastre. În primul rând pentru că poate nu-s chiar atât de diferite, și apoi pentru că dacă evoluția îți oferă o șansă, ar fi păcat să se irosească, doar pentru că nu seamănă cu cea pe care am primit-o noi.

Hai, dați-le înapoi tabletele, laptopurile, consolele și lăsați-i să facă ce vor. Dacă or să simtă nevoia să iasă din casă, o vor face singuri, nu pentru că le puneți voi o minge în brațe și îi scoateți cu forța la locul de joacă.

Părerea mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Next available slot in…

Am ajuns pentru prima dată la piramida din curtea Muzeului Louvre acum mai bine de un sfert de secol. Nu...

Close