And nothing else matters (2)

And nothing else matters (2)

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit.

Bun, acum să trecem la miezul problemei!

Stațiunea Straja, cu toate neajunsurile, servește unui singur scop: schi/snowboarding. Sau inițial servea, acum s-au mai lărgit perspectivele, că am văzut multă lume pe acolo care nu avea nicio legătură cu sportul.

Și mult timp, Straja a fost unul dintre locurile în care, dacă voiai, puteai să crești. Nu vreau să repet lucruri deja spuse, long story short: Straja a fost mult timp un magnet pentru schiori care voiau să încerce un pic mai mult decât pârtiile comerciale din zona Brașov/Prahova – no offence! În termeni de dificultate, nu știu dacă putem face comparații.

Cum în ultimii ani nu am mai ajuns la Straja, priveam cu jind hărțile cu pârtiile de pe munte. Mi se părea ireal că putem avea în România densitatea aceea de pârtii și, simultan, cea mai lungă pârtie țară. Aș fi zis că-i paradisul pârtiilor de la noi.

Asta e cea mai bună hartă posibilă (via boarding-nation.ro). Citiți și datele tehnice despre Straja, tot de la ei.

Doar că (da, știu, iar încep să mă plâng) realitatea e puțin diferită. Să fim clari, știu că niciunde în lume hărțile nu au valoare contractuală. Da, am văzut și în alte părți/țări pârtii sau instalații doar pe hârtie/aplicație.

Și pentru că lucrurile se leagă, cea mai proastă (oare cum să scriu? cu majuscule? bold? font de 24?) decizie luată vreodată pentru Straja e acel drum care taie stațiunea. Nu că o taie, o face harcea-parcea! Franjuri! Trece pe oriunde nu te aștepți! Vrei pârtie legată de pe Vârful Straja până la baza muntelui? Neah, pentru ce? Ce să faci cu opt kilometri de pârtie? Lasă, băgăm noi drumul exact în mijloc, tu-ți dai frumos schiurile jos, bagi clăparii pe pietriș/sare/noroi, că doar nu te-ai născut cu ele în picioare, și trei drumul. Ideal, în două locuri, chiar dacă cineva a avut chiar o idee bună să facă o pasarelă peste una dintre deviațiile drumului, acum nefuncțională din motive de siguranță, probabil, să nu ajungi sub vreo mașină. Iar o a doua pasarelă nu prea are unde să mai fie construită, ca nu mai există diferență de nivel.

Același drum (sau variante ale lui) fac un supliciu drumul de la cazare până la pârtie. La fel cum e o problemă și de la telegondolă către primul teleschi/telescaun. Am văzut o mulțime de oameni căzând pe acolo. Nu cazi pe pârtie, dar îți rupi spatele (Doamne ferește să nu fie la propriu!) pe stradă. Pe drumul ăla vii cu schiuri, clăpari, bețe, de la cabană, și te trezești claxonat din spate de o mașină care urcă în viteză panta și loc prea mult nu e să te ocolească. Și nici pentru tine să stai pe margine.

Nu sunt scări (greșesc, exista o singură scară printr-o clădire), lifturi, legături între pârtii în această zonă. Dacă mai sus de primul telescaun e gândit foarte bine, zona principală de acces în stațiune e un dezastru. Din nou, dezvoltarea necontrolată e vinovată de tot balamucul de acolo. Mai pun încă o dată două poze cu drumul nostru către pârtii, ca să vă dați seama despre ce vorbesc.

Nu sunt indicatoare. Nici către pârtii, dar nici pe pârtii nu prea sunt. Trebuie să ghicești. Și prea ușor nu e. Singurul avantaj e că nu ai prea mult de umblat. Dar cu clăparii în picioare, orice pas e un generator de transpirație. La fel cum orice pas e un risc major de accident, mult mai mare decât pe pârtie.

Un alt minus… Și acesta e o frustrare sigură a oricărui schior ajuns acolo. Dar acum o să vorbesc despre mine, nu și în numele celorlalți.

Îmi place să ajung cât mai sus. La propriu. Cu cât e mai înalt muntele, cu atât îmi doresc să plec la vale chiar din vârful lui. Să fac poze de acolo, să stau să admir priveliștea, să înfrunt natura (hai că bravez un pic, pentru impresia artistică). Iar la Straja, una dintre minuni e telescaunul care urcă până la 1870 metri.

Doar că minunile țin doar trei zile. Poate or fi ținut trei ani, nu știu. Dar acum nu mai e. În prima zi nu am văzut cablul (era acoperit vârful de nori) și nici nu am întrebat pe nimeni. Apoi am văzut că nu erau scaunele, dar asta e ceva normal dacă bate vântul tare. Ca în final să aflu că instalația nu mai e funcțională de ani buni. Cea mai frumoasă pârtie de acolo era, practic, de neatins.

Acolo sus, se văd stâlpii telescaunului

Nu știu care e procesul de reparație. Habar nu am. Dar sunt convins că investiția aia a fost una importantă. Și nu doar investiția, dar și impactul ei în lumea schiorilor e unul puternic. Nu pot să înțeleg de ce e lăsată așa, la voia întâmplării. Chiar nu pot.

Și mai era un singur teleschi nefuncțional (tot timpul cât am fost acolo), dar puteai să ajungi la pârtia de lângă el și cu alte instalații. Și oricum, pârtia era închisă. Păcat și de faptul că pârtia de sub telegondolă nu era oficial deschisă, s-ar fi putut întreține, la ce vreme a fost iarna asta.

Mai am un singur punct negativ legat de pârtii. Că e cazul să trecem și la lucruri frumoase.

Pentru că a fost mai important (sunt ironic!) să se construiască minunile din primul episod, au luat de acolo de unde ar fi putut fi zone de schiat, adică posibile pârtii. Când am fost prima dată la Straja, cu secole în urmă, fără să fi văzut cum e pe la alții, am realizat că pârtia 3(a/b) sau Constantinescu de acum se termină prea brusc, și chiar în coadă de la cablu. Cea mai grea porțiune din această pârtie e chiar acolo, în zona de urcat pe cablu. De multe ori e gheață, de multe ori se vine tare și, din păcate, fără control. Ce poate urma e ușor de ghicit. Am văzut mulți căzând pe acolo, din fericire, nimeni nu a fost rănit. Dar a fost o perioadă destul de lejeră, altfel riscul e unul ridicat.

Și acum, de bine.

Așa cum m-am așteptat, Straja e un loc fantastic. Sunt pârtii bune, unele sunt câteodată perfecte. Am prins și condiții favorabile pentru schi: frig, zăpadă peste noapte, lume puțină. Sunt destule instalații, sunt pârtii pentru toată lumea. Nu suficiente, că niciodată nu ai destule pârtii, dar pentru toți sunt. Și grele (negre adică, asta de jos, dar aceasta nu era amenajată, din păcate, dar tot am coborât-o), și medii, și ușoare. Ratrackurile își fac treaba, oamenii de la instalații sau de la închirieri sunt foarte, foarte amabili. În general, la Straja, asta e o constantă: factorul uman ridică mult valoarea stațiunii.

Sunt locuri să bei un ceai/cafea/vin fiert, sunt locuri să te odihnești pe un șezlong, să mănânci. Nu știu cum stau cu toaletele, nu a fost cazul, deși am văzut una.

E încă multă pădure în zonă, lucru benefic pentru pârtii, că nu-s așa bătute de vânt. Nici gheață prea multă nu am văzut. Tunuri de zăpadă erau, dar nu funcționale, că nu era cazul, zăpada naturală fiind suficientă.

Instalațiile erau acoperite (cu două excepții) de același skipass. Probabil se va rezolva cândva unificarea generală, că e păcat să nu fie chiar toate disponibile. Mai ales că cele două pe care cardul general nu merge sunt chiar de începători. Și nu pare scump! Din ce îmi aduc aminte, cam peste tot dădeai mai mult pe zi decât la Straja. Și nu aveai atâtea pârtii și instalații. Vorbesc de România, că nu comparăm mere cu pere.

Și am lăsat la urmă ce era mai bun: sunt pârtii pe care poți să schiezi noaptea! Și pentru care nu ai nevoie de un skipass separat. Dacă te țin picioarele, de poți dat jumătate de zi (ad litteram, douăsprezece ore!) fără oprire. Nu am văzut asta în multe locuri!

Și erau aproape goale.

Un paradis, cum spuneam la început.

Leave a Reply

Your email address will not be published.