Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Asta întreba Teo de dimineață… Mi-am permis să-i folosesc și eu titlul, sper să nu se supere. Și mi-am dat seama că sunt prea puține detalii pe care să nu mi le aduc aminte despre acel decembrie 1989. Chiar dacă doar ce intrasem în adolescență… Treisprezece ani și jumătate, atât aveam pe atunci. Deh, memoria are mecanismele ei, uiți doar ce vrea ea. Povestea mea seamănă (oarecum) cu cea a lui Teo. Eram în penultimul an de gimnaziu. Școală de cartier, fără prea multe fițe, dar cu rezultate foarte bune în oraș. Profesori de toate felurile, unii încă în mintea mea, prin modul în care m-au făcut să le iubesc materiile. Și prin felul în care au știut să arate cu degetul mizeria și minciuna acelor timpuri. Sau, măcar, să evite să le propage și să le sădească în mințile noastre necoapte. (Da, și pe atunci erau fițe, copiii, pe atunci, nomenclaturii ar putea să confirme, dacă n-ar fi prea ocupați, azi, cu businessurile care le aduc milioane de euro în conturi. Nu ca acum, dar erau.) Trecuse perioada de practică agricolă, trecuseră și tezele din primul trimestru. Școala era o joacă, mai mult. Treapta întâi era departe. Se apropia vacanța. Dar țin minte că, în pauze, în loc să facem ce mai făceam pe atunci (schimb de cowboy de plastic, mici cafteli între cete, stropit cu apă din elefănței de plastic… naiba mai știe ce mai făceam), am început să discutăm politică. Părinții și bunicii (ai mei, în special) stăteau cu mâna pe acordul fin al radioului ca să prindă mai clar Europa Liberă sau Vocea Americii, așa că informații aveam. Nu eram singurul, prietenii mei aveau, pe semne, părinți cu aceleași surse de informație. România dormea. Vorbeam (târziu, în toamnă, început de decembrie) de criza din RDG, de Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, de Zidul Berlinului care se dezintegra la propriu, de Solidaritatea Poloniei, de granițele deschise ale Ungariei, de liftul în care Jivkov a intrat Prim Secretar al PCB și a ieșit un nimeni. Și speram. Nu știu ce speram, dar toți speram. Până și copilul unui securist participa la discuții (nu știu ce rol a avut tatăl lui în Securitate, dar nu cred...

Scurtissime (9)

Geme internetul românesc de câtă nedreptate e peste ocean, în cazul tânărului de culoare ucis de un polițist alb. Același internet care aruncă cu invective și abundă în trimiteri la Bug, Antonescu sau Hitler, atunci când e vorba de țigani. „Cioara” noastră e „nigger”-ul lor, dar cine să le explice. Statul represiv american trebuie pus la colț. Liga I e imaginea cea mai bună a corupției din România. Oglinda, dar nu a societății, ci doar a celor care au ajuns cam prea sus pentru nivelul lor moral. Sau intelectual… Nu prea mai e nimic de zis. (foto via Robbiebm) SIVECO e dispusă să prezinte, din nou, toate actele, în cazul unui alt scandal. Ultima dată n-a ieșit prea bine pentru ei, când au făcut asta. Păcat, compania avea o imagine foarte bună, cu un deceniu în urmă chiar cochetam cu angajarea acolo. Nu cred că am auzit să fi fost cineva demis în accidentul de elicopter. Nu zic că e vina ministrului, dar totuși au murit opt oameni în acest accident, a fost unul extrem de grav. Comparativ, în Afganistan am pierdut 22 de oameni, în zece ani de conflict. DE CONFLICT! Încă nu ne-a luat iarna prin...

Despre speranță și ce urmează după ea

Despre speranță și ce urmează după ea

Nov 22, 2014

Preambul Un principiu fundamental al statului de drept îl reprezintă separarea puterilor în stat. Care puteri? Ăstea trei: legislativă, executivă și judecătorească. Cine le deține? În ordine: Parlamentul, Guvernul și Instanțele Judecătorești. Nu noi am inventat toate acestea… Democrația, ajunsă secolul acesta la maturitate după două milenii și mai bine de încercări, a stabilit că nu-i bine să lași totul pe mâna unei singure părți, că derapajele nu vor întârzia să apară. De ce? Human nature ar putea fi singura explicație validă.  Tot la „putere executivă” se încadrează și președintele, fiind vorba de o „bicefalie”. În final, Președintele e văzut ca un garant absolut al respectării Constituției, așa cum e ea, bună sau rea. Ales fiind prin vot exprimat, se poate extrapola că Președintele reprezintă voința populară. Da, știu, cuvinte mari… Mai jos veți găsi fragmente din ceea ce am simțit și văzut din 1990 și până azi.  Mi-aduc bine aminte de perioada 1990-1996. Deși în anul Revoluției abia întrasem în adolescență, tot ce s-a întâmplat în ultima parte a acelui an a fost un catalizator puternic (în sensul accelerării) în formarea unei conștiințe civice și poate chiar politice. Da, la treisprezece, paisprezece ani poți să ai așa ceva. Nu aveai prea multe speranțe la alegerile din mai 1990. Țara era încă în șoc după primele șase luni de libertate, un șoc indus de unii pe care și azi îi mai putem vedea prin parlament sau pe la televiziuni, dându-ne lecții de morală. Ion Iliescu e încă viu și nepedepsit. Pentru nimic… Era mai, atrocitățile din București nu erau nici măcar întrevăzute, deși minerii mai făcuseră vizite în capitală… Scorul scuză mijloacele. Deși nu cred că oricine altcineva ar fi avut vreo șansă în fața lui Iliescu la acele alegeri, chiar dacă ar fi fost absolut corecte. Nu votul a fost viciat, viciate au fost mințile celor care au ținut ștampila. Ce a urmat, știm foarte bine. Doi ani în care lumina a fost stinsă și siguranța din tablou aruncată (prin debarcarea lui Petre Roman în septembrie 1991), ca nu cumva să mai fie vreo speranță. Iliescu domina viața politică, visând, probabil, la cât de mișto ar fi fost dacă el ar fi fost în aceeași...

Gogoși

Gogoșu e o comună din Dolj. Într-una dintre cele mai sărace zone ale României. O știu, pentru că tatăl meu s-a născut la câțiva kilometri de acolo și, pe când eram copil, mergeam în vizită la bunici. De la rar spre foarte rar. Și asta pentru că drumurile sunt un vis urât. Și pentru că n-ai ce să vezi acolo. Agricultură. Atât. Dealuri, secetă, praf, vite… Care cu boi, încă. Pe drumuri cu un colb atât de fin încât îți trece de filtrele autoturismului și îți ajunge în interior. Oameni sărmani. Gogoșu are cam 700-800 de locuitori. Nu știu cum e acolo, dar în satul tatălui meu nu era semnal de telefonie mobilă. Pe nicio rețea. Internet? O glumă bună. Observatori la alegeri? Altă glumă. Și mai bună. Oamenilor de acolo nu le pasă de politică, le pasă de cât iau pe banița de grâu și de ce dau vacilor să mănânce, când vine iarna. Sau dacă s-a făcut vinul și dacă e bună țuica. În zona asta, primul tur a adus procente de peste 90%… Evident, pentru actualul premier. Astăzi, avem o prezență la vot de peste 140%.  Ceaușescu ar fi mândru. Satul ăsta și altele ca el, venite parcă din evul mediu, poate și mai rău, ne decid viitorul. Și culmea, țăranii de acolo nici măcar nu sunt de...

Rusia, fără prejudecăți (4)

Rusia, fără prejudecăți (4)

Nov 8, 2014

<— Partea a treia Nu am vorbit prea mult despre oameni. Asta și pentru că, în afara serviciului, am interacționat foarte puțin cu localnicii. Cei cu care lucrez, well… Despre ei nu vreau să vorbesc aici, e o relație pe care trebuie să o am și pe mai departe. Chiar dacă nu vor ajunge aici, pe blogul meu, vreodată. Ei rămân în afara acestor pagini, cu bune și cu rele. Hai să-i luăm pe rând… Vameșii. De ei cred că am mai vorbit. Poate știu o limbă străină, dar nu vor să o și practice. Așa ca ai nevoie de un pic imaginație ca să-ți dai seama ce te întreabă. De ei treci repede. Sau nu, dacă prinzi încă vreo două avioane care vin din afara spațiului Federației Ruse, aterizate la aceeași oră. Se scanează pașaportul (dacă ajungi pe Domodedevo) sau completezi manual, cu pixul, formularul de acces în țară. Formular de care trebuie să ai grijă ca de ochii din cap, că altfel ai probleme la ieșire. Dacă ați văzut „Argo”, știți despre ce vorbesc. Cu ei, la fel ca și cu orice altă autoritate, nu ai motive să glumești. Dar asta e o regulă generală. Taximetriștii. Ca și la noi, taximetriștii sunt posesorii tuturor răspunsurilor din lumea asta. De la nanotehnologie, la terraformare, trecând prin genetică, cuantică, geopolitică… You name it! Asta în cazul în care am avut un numitor comun: limba. Cum cunoștințele mele de limbă rusă mă fac (cel mult) un bun ascultător, cazurile în care am comunicat cu șoferii de taxiuri au fost cam puține, dar edificatoare. Cu unul dintre ei am vorbit în română. O română aproximativă, fiind un moldovean de peste Prut mutat în Moscova de vreo douăzeci de ani. Omul era chiar bucuros să audă limba, nu mă mai lăsa să cobor din mașină. Al doilea vorbea o engleză impecabilă. Și după primele cinci minute de conversație am fost chiar uimit că un om căruia îi merge mintea atât de bine e doar un simplu șofer de taxi. Au urmat, din păcate încă vreo zece în care mi-am dat seama că, oricât de umblat ar fi fost și oricât de deschis la minte, propaganda mass-mediei controlate de guvern...

Rusia, fără prejudecăți (3)

Rusia, fără prejudecăți (3)

Oct 19, 2014

<— Partea a doua Orașele pe care le-am văzut până acum au ceva în comun: muzee interesante. Dacă mă așteptam să fie așa în cazul capitalei (și aici, din cauza lipsei timpului, am văzut probabil sub o zecime din ceea ce s-ar fi putut vizita), m-am mirat să descopăr că și orașe din provincie stau bine la capitolul ăsta. Prețul, după ce te-ai plimbat cât de cât prin Europa și ai intrat în muzeele de pe lista aia „must see”, ți se pare modic. Nu sunt genul de visitator al muzeelor de artă (cred că Louvre e singurul), dar sunt oricând extaziat să vizitez un muzeu de istorie (inclusiv istorie naturală), de tehnologie și altele de genul ăsta care acum nu-mi vin în minte. Muzeul Victoriei – evident, în cinstea eliberării patriei (un cuvânt foarte folosit de către ruși) și a înfrângerii fascismului – inaugurat în era-post comunistă a scăpat aproape de orice atingere ideologică. Armata, nu partidul, oamenii, nu idealurile comuniste, au salvat țara. Și e bine că lucrurile se văd în felul ăsta, măcar într-un muzeu de istorie. Ceea ce nu am înțeles e omniprezența simbolurilor religioase. Muzeul de Istorie al Rusiei are săli întregi dedicate bisericii ortodoxe ruse. Dar asta nu o vezi doar în muzee, o vezi oriunde. Și, dacă mai vezi și bănci sau magazine arătând prost (de blocuri, ce să mai zic…), biserici în paragină nu veți vedea. Indiferent dacă sunt monumente istorice, și care, fără îndoială, merită întreținute, fiind arhitectură la rang de artă, sau biserici frecventate de credincioși, nu veți vedea ziduri murdare sau pereți care să stea să cadă. Ortodoxismul e cel mai vizibil, dar și islamismul e prezent la fel de puternic. Explicabile, ambele. Toate astea într-o țară care ar fi vrut să eradicheze religia. Indiferent care ar fi fost ea. Aur, mult aur. Opulență la superlativ. Risipă într-o organizație care ar trebui să fie aproape de oameni și să-i ajute, și abia în ultimul rând să se fie bling-bling style. În fine, văd că ei au conservat și perpetuat tradiția asta în Rusia. Ba mai mult, au trecut cu bine perioada de șaptezeci de ani de ateism oficial. Cum, doar ei știu… Dar ai,...

Pagina 10 din 119
«
9
10
11
20
30
»