Cam asa arata show-room-ul Mercedes Benz in Munchen. [Show as slideshow]   Masini noi, masini uzate, exponate unice sau rarissime. Si oameni extrem de amabili.   PS: Scuze pentru calitatea pozelor, au fost facute cu un telefon...

N-am inteles de ce in timpurile noastre mai trebuie sa ridicam biserici atat de mari! N-am depasit Evul Mediu? Cand Biserica era mai bogata decat statul si aveau bani sa ridice lacasuri cat muntii. Si cand, prin grandoarea asta incerca sa le bage sarmanilor in cap ca nu conteaza absolut deloc in fata divinitatii iar oamenii ameteau dandu-si capul pe spate in incercarea zadarnica de a vedea ce-au pictat aia pe cupola. Or mai fi avut si alte motive sa le faca asa. Mai mult ca sigur nu s-au gandit ca le vor lasa posteritatii si ca noi le vom admira si trage in poze si chiar vom plati pentru asta. Pana acum am vorbit de tot ce a insemnat lumea catolica (poate si lumea ortodoxa au existat astfel de constructii imense din trecut doar ca nu le-am vazut inca. Poate Sfanta Sofia din Istanbul… n-am vazut-o). Am mai auzit de astfel de cladiri in lumea musulmana. Dar acolo sunt state islamice! Religia e politica de stat! Dar astazi, cand lumea s-a schimbat (sper) si s-a mai desteptat, cand biserica ar putea sa faca atat de multe alte fapte bune cu banii pe care-i baga in astfel de constructii,  nu pot nici picurat cu ceara sa inteleg de ce mai avem nevoie de asa ceva:   [Show as slideshow] (Primele doua foto sunt din Belgrad – Catedrala Sfantul Sava. Ultima… o stiti. Ca si pasajul Basarab, o sa fie vreun motiv de lauda pentru un (alt?) primar al Capitalei – sursa foto: Patriarhia Romana). Sunt tarile din Estul Europei chiar atat de bogate? Vrea biserica ortodoxa sa-si arate, in acest mod, opulenta? Sunt sigur ca oricat de inalta ar fi biserica, nu-i aduce pe oameni mai aproape de Dumnezeu. Stau si ma intreb daca arhitectii au gandit destule trepte bisericii incat sa ii poata cuprinde pe cei ce vor cersi pe acolo.    ...

Nu prea se impaca betonul cu viata salbatica dar mai sunt si exceptii:   (Soparla nu-i de-a noastra. E rezident al Budapestei) Ieri seara am vazut o broscuta in parcarea subterana a blocului in care locuiesc, cu ceva timp in urma, un arici se plimba nestingherit pe trotuar si niste fazani (sau pauni… nu-s sigur) isi infoiau penajul in gradinile unor vecini. In Cracovia (in zona Parcului Tehnologic, nu la periferie) am vazut o vulpe mirosind rotile masinilor din parcare. Ziua, in amiaza-mare. Nu parea in niciun fel stingherita de prezenta oamenilor. Daca as sta langa munte, m-as intalni probabil cu specii si mai interesante.  Nu mi-ar fi tot una sa ma iau de ursul ce rascoleste in europubele si sa ii spun: “Vrei, te rog, sa treci la celalalt tomberon? Asta-i pentru reciclabile!”   Noi cat timp am putea supravietui departe de civilizatie?...

Nu cred ca ar putea sa faca rau cateva randuri (si) aici prin care sa le multumesc celor trei carora le-a placut cum am scris si mi-au acordat voturile lor: Bobby Voicu, Nebuloasa si Dan Santimbreanu! http://www.bobbyvoicu.ro http://nebuloasa.info http://dansantimbreanu.wordpress.com   “O zi cu ploaie” m-a trimis la Copenhaga. Totusi, sper sa gasesc acolo un weekend cu soare!...

Acest mesaj este scris in toate limbile celor care au murit acolo....

Din pacate, nu e vorba de linia lui 335 sau stiu eu ce alt mijloc de transport in comun. Ci de un punct terminus al vietii a peste un milion de oameni. Primul contact cu ce s-a intamplat acolo a avut loc cu mult timp in urma. Imi aduc aminte de o carte: “Am fost medic la Auschwitz” (ulterior, am vazut si editiile in engleza, poloneza si maghiara) pe care am citit-o de mai multe ori pentru ca nu imi venea a crede ca ceea ce citeam chiar se intamplase. Undeva nu mai departe de o jumatate de secol in urma. Chiar mai putin. Am ajuns la Auschwitz anul trecut, in toamna. Pe o vreme ce a amplificat orice perceptie. Frig, foarte frig. Temperaturi de inceput de iarna. Un drum de o ora si un sfert din Cracovia – apropo, vizitati neaparat orasul daca ajungeti pe acolo, merita – pe o sosea ce parea, la inceput, un copy/paste al drumurilor de pe la noi. Surprinzator, Auschwitz (Oświęcim, cum ii zic polonezii) – orasul – nu arata de loc cum mi l-am imaginat. Nu e un oras industrial. Pare doar o asezare linistita, incompatibila (astazi) de suferinta pe care, fortuit, a adapostit-o. Mult verde, strazi curate, parcuri. Dar ajungi la o destinatie (sursa foto: http://maps.google.com) care te face sa uiti de tot ce inseamna prezent. Dupa zece minute petrecute la coada la bilete plus asteptat sa se stranga un grup de vorbitori de engleza, cuvintele ghidului imi suna tragic in urechi: “Vom intra intr-un loc in care multi au suferit si aproape la fel de multi si-au gasit sfarsitul”. Ar trebui adaugat ca, la mai toate siturile dedicate genocidului din timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial, am vazut placute ce iti reamintesc unde te afli intr-un mod simplu dar extraordinar de emotionat: “Veti calca pe locul in care sute de mii de oameni au trait drame de neimaginat (…) Va rugam sa aveti un comportament adecvat.” Semnul de “bun-venit” (in realitate, o replica, dupa furtul de acum doi ani, originalul fiind inlocuit) e o macabra ironie. Doua ore de vizitat cu ghid lagarul initial. Va recomand sa mergeti cu ghid (cred ca in prezent nici...