Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Only the Good Die Young

Era frig afară, știu că nu mă mai dezlipeam de soba aia de teracotă încălzită cu gaz metan. Dacă era iarnă, nu mai știu. Tot ce se poate. Toamnă târziu sau iarnă. Dar frig. Sigur. Și pe undeva prin 1982. Făceam a doua oară grupa mare la grădinița de pe 11 Iunie, că ai mei au decis că-s prea firav să încep școala la puțin după ce împlinisem șase ani. Un fel de clasă zero/vacanță. Nu eram mulți ajunși în clasă, că era prea devreme. Dar el era acolo, se juca cu niște mașinuțe de fier. Mașinuțele de fier pe vremea aia erau un fel de Tesla de azi, ceva aproape de imposibil de văzut/găsit… “Vrei să te joci și tu cu mine?” Nu știu dacă a apucat să termine întrebarea, dar știu sigur că nu mi-a mai trebuit soba aia fierbinte. Și ne-am jucat! Toată grădinița. Aproape neîncetat. Aproape nedespărțiți. Joacă și nu prea. Nu am cum să uit cum i-am spart nasul (sau chiar rupt), când de jucam “Călăreții” și eram la el în cârcă, de am căzut amândoi, dar el sub mine, dar fără să mai apuce să pună mâinile. Sau cum îl fugăream pe Florin Cuprins (numele de familie sigur ăla e!), că avea o geacă de piele neagră și credeam că-i “sectant” – deh, miturile vremurilor. Sau cum a dat cu o petardă artizanală – din permanganat de potasiu, miniu de plumb și două pietre pentru scânteie, totul învelit în bandă portocalie de leucoplast. Semnul exploziei a rămas pe zid până au renovat ăia clădirea. Apoi la Generală 6, unde era să rămân pe afară, că au uitat să mă pună pe listă la clasa la care îmi doream. Și am ajuns să stăm trei în bancă în prima zi, că nu voiam niciun alt loc din clasă. Opt ani de joacă. Opt ani plini, că noi nu mergeam aproape niciodată la bunici în vacanță, stăteam acasă. Așa că era fie ștrand, fie joacă acasă la unul din noi. Mai mult la el, că avea niște jucării cum văzusem doar la TV. Pe sârbi. La el am văzut prima dată LEGO, trenuleț electric pe șine metalice, soldăței de cupru din...

Reciclare

Să n-o lungesc aiurea, că și așa nu mai stă nimeni să citească bloguri… Asistăm, din nou, la un discurs anti-UE, anti-corporații, anti-lege, anti-normalitate. Sub pretextul amnistiei și grațierii, Chavez (încă nu Maduro, că nu am ajuns până acolo) de Teleorman reciclează dejecțiile pe care le-a administrat mai bine de doi ani de zile. Dacă nu mai mult. De ce le reciclează, nu știu, când ar putea găsi ceva nou, cu o priză mai bună la public. Dar să nu-i dăm idei… Ce zice el? Hai să ajungem la una ușor de demontat… Zice că multinaționalele să dea mai mulți bani statului român. Să nu repatrieze profitul. Cum ar veni, faci ce vrei, dar să nu alegi. Un fel de naționalizare. Evident, statul român fiind cel mai bun gestionar al banilor, indiferent de sursa de proveniență a acestora.  De trei decenii (bine, de mult mai mult timp, dar pe atunci statul și centra, și dădea cu capul), vedem unde se duc banii publici. Adică nu prea vedem, că transparența tranzacțiilor e doar un concept, și până ce vreun jurnalist curajos nu face câte-o investigație, rămânem în întuneric. Și dacă nu vorbim de salariile bugetarilor, singurele pe care le putem identifica – nu intru acum în discuții despre cât de mari și cât de justificate sunt – chiar nu știm unde naiba se duc banii publici.  Școlile cad în continuare pe copii. Au WC-ul în curte, dar și dacă nu, îl au de cele mai multe ori într-o stare groaznică. Spitalele sunt un focar de infecție. Drumurile, o capcană. Căile ferate, un supliciu. Instituțiile statului, labirinturi birocratice. Serviciile publice, o glumă.  Justiția, singura care ne mai dădea speranțe că ne vom reveni, e îngenunchiată și decapitată. Banii dispar în vile. Unele nici măcar în România, să mai poți zice că se întorc în societate, într-un fel sau altul, ci prin țări exotice. În mașini scumpe, dar pentru care proprietarii nici măcar nu se sinchisesc să facă un minimum de efort pentru a le aduce în legalitate, ținându-le undeva într-o zonă gri, fără ITP sau înmatriculate în Bulgaria. În conturi prin țări al căror nume le-ai auzit doar pentru că-s paradisuri fiscale. Ce fac companiile multinaționale...

Un veac de inutilitate

Am trecut rar azi prin fața ecranelor. Nici cel al telefonului, nici cel al laptopului, nici cel al tabletei și nici cel al televizorului nu prea au fost aprinse. Sau, dacă au fost, au mers mai mult în gol. Astăzi s-a abuzat de niște cuvinte goale. Nici măcar limbaj de lemn nu cred a fost, ar fi fost suportabil, digerabil. Nu am văzut/auzit, e doar o presupunere. Dar am îndoieli (evident) că a fost altfel. De ce aș fi mândru că-s român?  Dar de ce aș mai fi eu astăzi mândru că sunt român? Sunt eu mai bun ca alții doar pentru că aparțin unei anumite nații? Luat ad litteram, constat chiar contrariul. „Proverbiala” ospitalitate românească e probată doar când există un contraserviciu. Când a fost să adăpostim o mână de amărâți din Siria, oameni ale căror case încă ardeau, creștinii români au făcut scut împotriva păgânilor, că asta au reținut ei din istoria mistificată a comuniștilor, că noi am fost apărătorii Europei creștine. Noi, care am stat veacuri sub dominația otomană… De ce aș fi azi mândru că sunt român, când operele înaintașilor sunt bătaia de joc a celor de azi, când codrul (fratele românului, parcă) e tăiat cu ură, când hoți (la propriu) sunt votați să ne conducă – pe căi necunoscute și periculoase, când agramați pozează în salvatorii neamului, când minciuna e politică de stat… De ce-aș mai fi mândru azi că sunt român? Dacă sunt mândru de ceva, sunt mândru de cei din trecut, cei care nu și-au plecat capul, care nu s-au lăsat cumpărați, nu s-au vândut pe câțiva arginți. Sunt mândru de cei ce au ales moartea în închisorile din alba și înghețata Rusie roșie. De cei ce au murit în chinuri în iadul temnițelor comuniste de la noi. De cei ce-au supraviețuit, cu oasele rupte, dar demnitatea intactă. Sunt mândru de cei ce au avut curajul să înfrunte noaptea comunistă. Că a fost pe câmpul de luptă în ultimul război sau în munți, după aceea.  Sunt mândru de cei ce au ales să nu trimită spre moarte sigură semeni de-ai lor, doar pentru că erau evrei. Sunt mândru de cei de azi, care aleg să fie mărinimoși,...

Casa Domnului

Casa Domnului

Nov 27, 2018

Nu pot să înțeleg grandomania BOR. Lipsa lor de imaginație, incapacitatea de adaptare la timpurile în care trăim. Să ai pe mână un asemenea buget (peste 100 milioane euro) și să nu poți să faci altceva decât o copie la altă scară a oricărei biserici de cartier… Nu zice nimeni că trebuie să te rupi complet de tradiție, dar nici că trebuie să rămâi definitiv în evul mediu. În oricare dintre cele cinci fotografii de mai jos putem vedea biserici (sau catedrale). Una singură se distinge prin lipsa de originalitate. Ghiciți care? Ai noștri or fi avut arhitect? (E retorică întrebarea, au avut: Constantin Amaiei.) Cum or fi primit autorizația de urbanism, când totul în jur (alte oribilități, zămislite probabil de aceiași arhitecți lipsiți de inspirație, capabili doar să copieze, cu singura diferență că au fost plătiți de statul comunist) vine din altă lume. De fapt, nu știu despre arhitect, dacă a fost plătit și de comuniști, dar de beneficiari știu sigur că au fost, mulți dintre preoți fiind mereu pe statele de plată ale Securității. Cred că mai rar îți poate fi dat să vezi atât de multă urâțenie într-un singur loc. Ai în spate Casa Poporului, pe laterale alte blocuri din anii de final ai comunismului, ai ziduri hidoase, străzi murdare. Și nu îți trebuie studii în ale Artelor ca să fii sigur de ceva că-i frumos sau nu. E de ajuns să cauți prin online vreo declarație de-a lui Gigi Becali pe subiectul cu pricina. Dacă i-a plăcut, atunci cu siguranță e kitsch. Păcat de oraș, că el tot încearcă, săracul, să se rupă de trecut. Iar Catedrala Mântuirii Neamului e departe de a fi Casa Domnului. E rece, și la propriu, și la figurat. E goală, pe dinăuntru, e uriașul cu picioare de lut. La fel ca cei care astăzi conduc Biserica Ortodoxă Română. Mult prea departe de a fi părinți spirituali ai națiunii, mult prea departe de rolul pe care ar fi trebuit să-l aibă în societate. Cu prea puține excepții, sunt lacomi, demagogi, corupți. De parcă Biserica Ortodoxă Română a devenit un partid politic.  Sunt antiteza a ceea ce ar fi trebuit să fie.  Iar dacă, totuși, Catedrala e...

Shake it, Baby!

Ziceam pe Facebook de cutremurul din optzeci și șase…  și mi-am adus aminte de încă o întâmplare de atunci. Niște prieteni de-ai părinților își trimiseseră copiii în vacanță la bunici. Erau un pic mai norocoși, bunicii fiind bucureșteni. Și, normal, dacă la Târgu Jiu cutremurul s-a simțit îndeajuns de tare încât să ne trezească la miezul nopții și să ne scoată din casă, prietenii și-au sunat părinții din București să-i întrebe ce și cum. Nefiind pe atunci vorba de telefonie mobilă, iar fluxul de apeluri către capitală fiind unul destul de ridicat având în vedere evenimentul petrecut, probabil a durat vreo oră până să-i prindă. Încercând să-i calmeze, cei din București le-au zis că da, s-a simțit, dar că ei sunt destul de obișnuiți cu astfel de zgâlțâieli, nimic ieșit din comun, și că n-a fost mai tare ca altele de până acum. Cum nici la noi nu s-au produs pagube (nu să fi auzit eu), prietenii părinților s-au liniștit. Așa că, într-o doară au întrebat de copii, dacă dorm sau dacă au chef să vorbească cu ei. Bunicii își instruiseră nepoții ce să spună, dar nu au prevăzut nici până unde vor merge întrebările și nici nivelul de sinceritate al celor mici. Dialogul părinte – copil fiind, mai mult sau mai puțin, cel de jos: Părinte: „Mami, s-a simțit cutremurul la voi? V-ați speriat?” Copil: „Nuuuu, nu ne-am speriat, abia l-am simțit, un pic de tot. Foarte puțin s-a simțit.” Părinte: „Că mi-a fost teamă că la voi a fost mai tare, că la București e mai tare de obicei. Dar mă bucur că sunteți bine. Și acum ce faceți la ora asta, nu vă culcați? Că e destul de târziu.” Copil: „Ba da, mami, ne culcăm imediat. Dar să terminăm prima dată curățenia.” Părinte: „Dar ce curățenie faceți voi la ora asta din noapte?”  Copil: „Păi adunăm cărămizile de prin...

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

Oct 26, 2018

Preambul Există o veche zicală românească (poate e și prin alte părți, nu știu sigur, dar nu am auzit-o): „Despre morți, numai de bine”. Hai să nu generalizăm! Nu știu de unde vine, cine a inventat-o și care a fost sensul ei inițial. Poate a fost altul decât cel evident, dar n-aș folosi aceeași măsură peste tot. Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, unul dintre lăudătorii regimului comunist, ai exponentului principal, de fapt, Ceaușescu, a găsit de cuviință să apară și el în stradă. Evident că a primit exact ceea ce merita, un duș rece. Aproape la propriu, fiind scuipat de oamenii care l-au recunoscut. Personajul e Adrian Păunescu, un poet de curte, adică un fel de manelist de azi. Nu-s critic literar, dar cam pe acolo l-aș încadra. Și așa ar trebui încadrat oricine se înjosește în felul acesta. Arta nu trebuie niciodată să ridice în slăvi un om aflat la putere, indiferent cine ar fi el. Cu atât mai puțin un dictator. A ieșit pe stradă făcând pe dizidentul, probabil că spre Televiziunea Română se îndrepta. Dar statutul lui de dizident provenea dintr-un nefericit accident, nu din vreo opoziție reală împotriva regimului. Faptul că lumea a uitat (sau doar a închis ochii la) mizeria care îi ieșise din gură sau pix și i-a permis gunoiului să revină pe scena publică. Și pentru că tupeul nu-i lipsea, a candidat și chiar l-au votat unii, astfel că a ajuns înapoi în politică niște ani, nu mulți, mai târziu. Nu mai țin minte prea bine dacă a și fost înmormântat cu onoruri militare, dar mi-e lene să caut ceva despre asta, mă gândesc că au acoperit cei de la OTV subiectul. Și Păunescu nu e singurul.  Astăzi nu trăim într-o dictatură. Trăim într-un melanj de speranță și disperare. Avem, în fiecare clipă, parte de fiecare dintre cele două extreme. Nu sunt în balanță. Nu la mine, cel puțin. Eu nu văd lucrurile că s-ar îndrepta spre mai bine. Și eu sunt un optimist. Dar e clar, nu e dictatură. Deși sunt câțiva acolo sus, urcați de noi (folosesc pluralul chiar dacă nu i-am votat noi, toți) care și-ar dori din tot sufletul să...