Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Next available slot in…

Next available slot in…

Oct 23, 2019

Sursa foto: france.fr Am ajuns pentru prima dată la piramida din curtea Muzeului Louvre acum mai bine de un sfert de secol. Nu ne-a luat mai mult de o jumatate de oră să intrăm, eram vreo cincizeci de liceeni gălăgioși și curioși. Și am intrat plătind un preț nu modic, ci aproape insignifiant, cred că doi-trei franci. Nici un euro, adică. Că așa au decis cei de la muzeu, că unor copii veniți din Europa de Est nu trebuie să le iei toți banii de înghețată, dacă vor să vadă o parte din minunile lumii. Am stat o zi pe acolo, dar a meritat fiecare secundă. Nu mi-a trebuit bilet de ordine să văd La Gioconda, pur și simplu am intrat în camera în care era expus tabloul și atât. Nici în Turnul Eiffel nu am urcat obosind la coadă. Nici la Notre-Dame. Singura coadă mare pe care mi-o amintesc a fost una în fața unei toalete publice. Mă rog, timpul se scurge altfel când… Ați prins ideea. Și asta după ce, cu câteva zile înainte, vizitasem cam tot ce se putea vizita în regiunea munților Vosgi, în estul Franței. Fără programări, fără nimic. Mers direct acolo și atât. Apoi am luat o pauză de la călătorit pe afară. Dar nici atunci când m-am întors, nu mi s-a părut că s-a stricat ceva. Era prin 2000 și un pic. Unele lucruri erau schimbate în bine (evident, pentru noi, cei din România), erau turiști din Asia, dar nu așa mulți, iar rușii abia începuseră să apară. Românii – turiștii, nu diaspora, erau doar prin locurile cu adevărat comerciale. Încă se putea respira ușor prin Europa. Dar, mai nou, nu ai cum să nu observi în ce direcție se îndreaptă și turismul. Globalizarea, accesul relativ ieftin la mijloace rapide de călătorie – avionul nu mai costă o avere azi , cazarea de tip Airbnb (eu nu am încercat-o încă), avantajele pentru studenți au ridicat agresiv numărul turiștilor în ultimul deceniu. Noi nu resimțim asta, ba cred că ne bucurăm când auzim vorbindu-se limbi exotice (adică nu doar cele pe care le recunoaștem ușor atunci când le auzim) prin oraș. Dar dacă te uiți la cei din...

Standarde

Standarde

Sep 13, 2018

Cred că puteam să scriu doar un post pe Facebook cu subiectul ăsta, dar mi s-a părut că-i interesant și că merită mai mult decât efemeritatea wallului. De mult timp există discuții (și chiar reglementări) vis-a-vis de standardizare. Și acum mă leg de ce mi-e mai aproape, de zona electronics&tech. Dar, cu toate eforturile și uneori amenințări, obiectele trezite la viață de curent nu vor să se pună de acord. Nici măcar curentul în sine, ăla continuu, nu vine la fel peste tot. Americanii au două fire de 120V, japonezii, 110V, UK parcă tot așa, Europa și majoritatea țărilor merg pe 220V. Mai sunt și prize de 380… De ștecăr (aus Stecker in Deutsche Sprache), nici nu mai vorbesc, să nu ai ghinionul să uiți acasă convertorul, că te scapi de 10-20 euro… Cu doi pini, cu trei, cu două lamele, rotunde, hexagonale, pătrate. Am văzut în aeroport ceva adaptor care, cică, acoperă tot globul, dar eu am îndoieli. Apoi au zis de USB. Păi da, dar și ăla e doar la un capăt. Și nici acolo nu e tot timpul. Acum a aparut USB-C, care ar fi unificatorul schismelor porturilor de acest tip. Dar capătul mic, ală pe care-l bagi în consumator, e cum vrea Domnul. Domnul CEO or something. Dar vorbim doar de locul de unde-și trage consumatorul seva. Deci nici acum n-au nimerit-o 100%. Cu toate astea, există o priză care e peste tot la fel. Inventată inițial pentru un alt scop, astăzi e folosită de absolut toată lumea în același fel. Modul de cuplare nu cunoaște deviații de la standard. Nu-s pini mai mulți, nici mai puțini, nu-s forme fancy, nici butucănoase. Toate, fără excepție, intră la fel. E „one size fits all”.   US Patent US2959664A  Evident, descoperit în Statele Unite. Sau măcar brevetat acolo. Ați ghicit despre ce e vorba? Not yet? Bricheta electrică auto! Inventată în 1956 de Casco, V-Coil lighter a avut nevoie de patru ani să prindă un patent, dar cred că nimeni la vremea aia nu se gândea că orice poate să difere într-o mașină, mai puțin această „priză”. Da, știu, vin mașinile acum echipate cu porturi USB, dar nu am văzut încă mașină fără priza...

It`s about time

It`s about time

Jun 11, 2017

De mic am avut o problemă să reacționez instantaneu când a fost vorba de stânga-dreapta. De mâini/direcție vorbesc acum, nu de politică… Îmi lua ceva, de ordinul secundelor (două-trei) până să-mi dau seama care, cum. Venită prin Târgu Jiu, o rudă din București încerca să-mi vorbească despre box (despre croșeu, uppercut and so on) și să mă „antreneze”. Și s-a prins că nu aș putea face box de performanță pentru că n-aș fi în stare să atac instantaneu, așa cum mi-ar spune antrenorul. Și atunci mi-a zis: „Stânga e aia pe care ai ceasul.”. Doar că la șase ani nu aveam încă ceas. Mi-a desenat unul cu pixul pe mână, analogic, cu tot cu curea. L-am ținut până s-a dus singur, fără să insist cu ceva abraziv să-l șterg. Nu la mult timp după aia, a venit primul ceas. Rusesc, evident. Luk. Dar tot n-am reacționat mai repede la dreapta/stânga. Și după aia… am început să le strâng. Cu zecile. Repede, pe fast forward, ajungem în prezent. Și pentru că prezentul înseamnă, în primul și în primul rând, tehnologie, timpul se măsoară inteligent. Nu se consumă așa, dar asta e altă poveste. So… there`s my story: un review rapid al ceasurilor smart pe care le-am avut la mână. Pebble Watch. The very first model. Ăsta a fost primul meu smartwatch. L-am comandat după ce strângerea de fonduri pe Kickstarter s-a terminat, dar nu din lipsă de încredere, ci pentru că am auzit abia imediat după aceea de el. Am așteptat patru luni după el. Patru luni! Verificam de mai multe ori pe zi comanda, să fiu eu sigur că nu a ajuns și am ratat momentul. Ca să nu mai zic ce m-am enervat când l-am văzut deja la cineva pe mână prin oraș… Noroc că a venit la câteva zile după. Primul contact a fost absolut năucitor. Așa, preistoric, cu ecran monochrom, cu pixelii cât casa, fără ecran tactil, și tot m-a cucerit. (Stați liniștiți, nu o să scriu la toate așa de mult!) Pe scurt, ceasul e waterproof (deci poți liniștit să înoți cu el, ba chiar să te scufunzi), ceea ce îl face bun și la schi, că rezistă transpirației intense de...

Profit & Loss

Ascultam la RFI un fel de „revista presei”. Nimic de comentat despre Radio France International, au contraire, cred că e cel mai bun post de radio pe care-l prind aici – evident, din FM. Nu mai știu ce ziar era lecturat, e și nu prea e important. Dar să închid paranteza. So… Discuția era despre profitul realizat de companiile românești versus companiile cu capital străin. Și concluzia era că primul surclasa pe cel de-al doilea. Doar că referirea era făcută doar la valoarea absolută. Un număr. Atât. Și aici intervin nuanțele.   1) Domeniul de activitate. E evident că o companie din servicii, indiferent de originea deținătorului, va avea un profit mai mare decât un producător industrial. Valori relative, dar însumând, se adună. Câte companii de servicii cu capital străin (fără telecom/software/call&competence center) știți în România? Știți cum merg treburile în turism? Hoteluri ocupate pe sfert, dar care apar în acte 100% pline. Da, 16% e un procent bun de pierdere la spălarea banilor. 2) Investițiile. Orice companie care are o viziune pe termen lung lasă deoparte profitul obținut de azi pe mâine în favoarea unor investiții care să-i optimizeze (profitul maxim nu e un scop în sine, agentul economic ar trebui să se orienteze către profitul optim, spune manualul de Economie Politică, chiar și ăla din liceu, nu trebuie să ajungi la ASE să citești asta) profitul în condițiile în care activitatea sa are un trend de creștere. Aveți idee cât costă o linie tehnologică – high tech, nu la mâna a doua adusă din știu eu ce fabrică închisă din considerente de rentabilitate – nouă și performantă? Banii de investiții nu cad din cer, vin din posibilul profit al companiilor. Decizia de a reinvesti e una importantă, ba chiar critică. Și asta în condițiile în care statul român nu ajută în acest moment companiile care aleg să reinvestească. Multe astfel de companii ajung să aibă o declarație de P&L care ar putea părea defavorabilă. Da, azi e defavorabilă, pe termen lung, nu. În paralel, gândiți-vă că cele mai multe firme românești sunt în domeniul construcțiilor (civile, aș îndrăzni să afirm), deci banii pentru vin direct de la cumpărător, sub formă de avans...

Working Class Hero

Working Class Hero

Feb 7, 2017

Dacă ai ajuns aici, deja ai folosit o grămadă de chestii corporatiste. Curent, internet, calculator/tabletă/telefon. Conform șefului PSD, le-ai mărit profitul. Ești parte din conspirație. Dar stai. Crezi că ai scăpat așa ușor? Take a break and read: Te-ai născut. Sper că nu în comunism. Dacă da, punctul ăsta e irelevant pentru tine. Dar, de dragul discuției, am și aici ceva de spus. Toate (toate, nu greșesc, absolut toate!) medicamentele pe care părinții tăi le-au folosit – asta dacă sunt cu mintea în secolul nostru – pentru ca tu să te naști sănătos au fost fabricate într-o corporație. Toate. Punct. La maternitate, săpunul cu care doctorul neonatolog s-a spălat pe mâini e făcut de o corporație. Mai puțin în cazul Hexapharma, unde săpunul avea un adaos important de furt. Aaa, apă, apă. Și dacă tot am ajuns la apă, și apa cu care s-a spălat doctorul, tot printr-o corporație a avut-o. Iluminatul din sală? Becuri corporatiste, evident. Dar hai să nu ne întindem. Copilăria/adolescența ta a început după `90? Poate nu ai avut imediat Lego sau Kinder Surprise (eu nu am avut). Dar sigur ai avut o pereche de teniși cu un logo pe care îl recunoști din prima clipă. Corporație, deci. Ah, și blugi? Dacă nu erau Pyramide turcești, tot corporația i-a făcut. Ai vrut un telefon mobil? Eu am vrut! Imediat cum au apărut. Corporație. Ai vorbit printr-o rețea de telefonie mobilă, că doar nu l-ai luat să te joci Snake. Da. Corporație. Ai ieșit pentru prima dată la McDonalds. Sau KFC. Sau Pizza Hut. Ți-a plăcut, recunoaște. Guess what. Yeap. The same. Ai făcut facultate? Așa-i că ți-a fost lene să scrii tu de mână tot ce-ți dicta profesorul la cursuri? Mie mi-a fost. Și spre norocul meu, a existat Xerox. Sau Minolta. Sau orice alt producător mare de copiatoare. Ai avut de scris o lucrare licență? N-ai scris-o la mașina de scris, așa-i? Și nici n-ai dezvoltat tu un sistem de operare. Și nici un editor de texte, nu? Sau? Apple, Microsoft, IBM, thank you! Te-ai angajat? Te-ai dus la stat? Unde? În administrație? Foarte bine. Dar știi că din tarifele percepute pentru diversele documente și hârtii pe care le...

Case closed

Risc să fiu catalogat drept nazist, dar… Mă uitam ieri la filmulețul ăla din Cluj, cu doi adolescenți care rup în bătaie un al treilea. Nu, stai! Nu rup. E ceva dincolo de orice capacitate de înțelegere. Violența acelor imagini mă urmărește încă și nu pot să scot din minte loviturile. Intenția, ura… Toate la un loc și ai ceva traumatizant pentru privitor, dar pentru victimă! (Aș pune aici o paranteză, am văzut un interviu acum câteva minute cu victima. Nu părea chiar așa traumatizată, dar asta nu-i exonerează pe atacatori). Și m-am gândit la ce făceau spartanii cu cei considerați o povară pentru societate. Pe criterii de integritate fizică, mai mult. Și, mai târziu, cei pe care Hitler i-a împins spre una dintre cele mai mari drame ale umanității. Știu, acestea sunt extreme care ar trebui să fie irepetabile… Care e plus-valoarea pe care astfel de oameni o pot aduce societății? Care e? Numiți-mi două calități? Aveți impresia că astfel de oameni, recidivând fără nicio remușcare, aleg într-un final calea dreaptă? Renunță la pornirile violente? Eu bag mâna în foc că nu. Credeți că, atunci când și dacă – destul de probabil că se va întâmpla – vor avea copii, săracele făpturi vor avea o soartă mai bună decât victimele părinților? Credeți că perpetuua corecție fizică (nici nu merg mai departe cu gândul) o să-i întărească? Eu sunt convins de contrariu. Credeți că vor avea o copilărie… O copilărie, nu una fericită? Nu. Credeți că, pe lângă materialul genetic provenind de la un astfel de tată (mai rar femei atât de violente), mediul în care vor crește le va direcționa viața către o carieră academică? Și atunci? De ce, dacă știm că nu putem să-i mai facem vreodată mai buni, dacă vedem că repetă erorile trecutului și nimic nu-i schimbă, de ce să-l lăsăm să aducă pe lume victime sigure? De ce nu putem, așa cum îi privăm de anumite drepturi cetățenești cât timp sunt sub pedeapsă, să nu extindem această pedeapsă la privațiune de procreere? Așa cum legea interzice în cazul anumitor boli psihice drepturile parentale, eu le-aș interzice și în cazul celor condamnați pentru cei închiși în mod repetat pentru infracțiuni...