Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Eurovision – update and call it a day

Eurovision – update and call it a day

Mar 12, 2012

Două, trei rânduri şi gata! Dacă aş fi Televiziunea Română, nu aş susţine în finala de la Baku piesa care a câştigat sâmbătă finala naţională. Costi Ioniţă, acest maneleozaur al muzicii româneşti, nu merită o aşa recunoaştere internaţională… Să-l promoveze TarafTV, nu TVR!...

Am ales bine!

Am ales bine!

Mar 12, 2012

Nu, nu la aleşii noştri fac referire.  Ci doar la decizia de a nu mă uita anul acesta la concursul Eurovision transmis de TVR. De când mă ştiu, Eurovision în România a fost scena unor scandaluri mediatice. Evident, locul cel mai bun să îţi speli rufele în văzul tuturor e canalul principal al televiziunii naţionale. E de înţeles, audienţa e maximă. Cum spuneam, nu m-am uitat nici măcar un minut (OK, am zappat vreme de 10 secunde atunci când am citit pe Twitter despre ţinuta extraterestră a prezentatoarei – o figură pe care n-am reuşit vreodată să o înţeleg sau plac…), aşa că n-am cum să îmi dau cu părerea despre “spectacolul” de sâmbătă. Mi-e greu să înţeleg ceva… E evident că Eurovision nu e un concurs care să te facă milionar. Nici măcar în lei. De audienţă… m-aş arunca liniştit la un pariu vis-a-vis de boom-ul vânzărilor, după ce l-ai câştigat. Alexandra Stan şi Inna are rolling on floor laughing la faza asta. Eventual, vezi o ţară exotică (anul ăsta e Azerbaidjan, dar anul trecut a fost hyper-exotica Germania… ). În mod normal, ţara are de câştigat, nu tu, participantul. Sau, în cel mai bun caz, câştigătorul. Şi atunci, de unde naiba încrâncenarea asta de la noi, de unde toate jocurile astea de culise? Calitativ, Eurovision rămâne undeva la limita dintre amatorism şi profesionism. Cu un evident derapaj către prima grupare. Şi acum nu vorbesc doar de Romania. Din toată lista asta, trei nume îţi sar în ochii. Restul e tăcere. Şi cu toate astea… mult zgomot pentru nimic! Sursa foto: aici.  ...

Salut! Mă numesc Cosmin şi sunt un blogger mic.

Salut! Mă numesc Cosmin şi sunt un blogger mic.

Mar 4, 2012

Ante scriptum: Înainte să mă apuc să scriu pe blog, undeva prin mai 2011, singurul mod prin care credeam că poți să faci bani din blog e să ai banner-e afișate la tine pe site… La firma pentru care am lucrat anul trecut era cineva (de fapt, erau mai mulți, dar am în minte o singură persoana, mi-e mai ușor cu exercițiul de imaginație) care avea impresia că se pricepe la orice. La absolut orice. Nu existau limite. Și, probabil că ar fi fost un A-lister, dacă ar fi avut și talent la scris. Sau dacă ar fi descoperit minunata lume a biților din spatele ecranului. Din fericire, asta nu s-a întâmplat. „Din fericire”… pentru că aria competenței ei se termină brusc acolo unde începe limba română. Audiență avea, că nu era singură în birou. Și eu o auzeam ce spune, fiind mai greu să ignori. La care trebuie să adaug masochismul de care dădeam dovadă uneori, ascultând-o voit. Ca să văd până unde merge. Dar cu ce rezultat, vă puteți ușor imagina. Dincolo de câteva comparații puerile și de niște idei pe care le mai auzi doar în galeriile echipelor de fotbal (nefondate și nedezvoltate), nu prea putea produce. Un amestec dubios de pseudo-competență. Legende urbane, în cel mai bun caz. Ce-i cu paralela asta? Păi nu e evident? Să luam frumoasa lume a bloggerilor de astăzi. Aștia mari, pe care noi nu îi ascultăm, aștia care sunt capabili să scrie despre orice. Aștia care fac „jdemii” de euro din blogging. Aștia care au toată lumea la picioare, aștia cărora le mănâncă orice companie din palma. Ei știu totul despre orice. Ei dețin adevărul absolut. Dar construit din ce? Și poate asta nu m-ar deranja. Chiar aș lectura cam orice recenzie, mai ales că unii au un stil inconfundabil și haios în a scrie despre ceva. Și parcă nu-i atât de evidentă reclama. Dar mi se pare atât de deplasat să ai un advertorial lângă un articol în care faci praf un jurnalist pentru că e partinitor. Stau și mă întreb dacă nu-i mai periculoasă o propagandă bazată pe un contract pusă în comparație cu opinia subiectivă a unuia, altuia. Cum să nu...

Barometrul TV

Barometrul TV

Mar 1, 2012

1 Decembrie 1995 – „Bună seara România, Bună seara București!” erau cuvintele cu care Andreea Esca, la ale cărei știri mă uit chiar în acest moment, lansa canalul ProTV la nivel național. Momentul de start al televiziunilor din țara noastră. Tot ce a fost până atunci, inclusiv (sau mai ales) TVR, poate fi ignorat. Nu ridic osanale spre curtea lui Adrian Sârbu, stați liniștiți. E doar o părere. Poate vârsta să fi fost de vină, poate faptul că orice comparație lipsea pe atunci… nu știu. Dar mi se păreau mult mai bune toate posturile românești. E drept că nici nu erau multe.  Nu tu manele, nu tu producții românești de toată jena, nu tu știri sportive doar cu Gigi, nu tu filme atât de proaste încât te întrebi cu ce ai greșit de primești așa ceva, nu tu gunoaie promovate în prime-time, nu tu fufe semi-dezbrăcate la ore accesibile copiilor. S-au schimbat multe în televiziune și, din păcate, s-au schimbat în rău. Un singur lucru a rămas cert: poziția de lider a ProTV-ului. Dar, pentru mine, cel mai bun barometru al calității posturilor TV e altul. Înainte vreme obișnuiam să aranjez frumos canalele, după țara din care emiteau și apoi după specializarea lui. Apoi, doar după specializare, nu mai conta atât de mult țara. Mai târziu, puneam doar primele 10 într-o ordine cât de cât… Cât de cât. Ajunge. Și mai știam încă zece canale pe unde sunt, fără să mă chinui să îmi reamintesc. Astăzi, cum vin de la mama lor, așa rămân. Niciun efort să le mai aranjez. Niciun efort să le mai știu pe unde sunt. Au mai rămas trei canale pe care le găsesc fără să bâjbâi. Și alea sunt pe undeva pe butoanele de la 1 la 9. Sau poate doar mi-am pierdut eu interesul… Sursa foto:...

Omniscienţa

Omniscienţa

Feb 29, 2012

“A aparut iOS5… Un gunoi.” “Windows 7? Cel mai prost produs Microsoft” “Noul BMW seria 3 are cel mai prost motor din istoria constructorului bavarez” “Ultimul film al lui Bernaldo Bertolucci e execrabil”… Consideraţi ultima frază scrisă doar de dragul de a umple un gol. Bertolucci n-a mai scos nimic de prin 2003, e puţin probabil ca blogosfera românească să fi comentat ceva pe atunci. Pentru simplul motiv ca nu exista. Dar, în general, sunteţi obişnuiţi cu ele. Nu? Fac parte din cotidian. Online-ul se pricepe atât de bine la toate, fiind populat doar cu experţi în critică. Nu pe un domeniu anume, ci doar experți în critică. Nu au studii de specialitate. Doar critică. Nu vin cu nicio îmbunătățire. Doar critică. Dacă stau să mă gândesc că la Apple, Microsoft, Facebook, Twitter sau orice altă mare corporație lucrează specialiști (că doar nu au angajat părieriști de carieră sau băgători de seamă), realizez că trecem ușor dincolo de limita de jos a penibilului atunci când ne mănâncă undeva să ne dăm cu părerea despre ceva în care s-au investit bani și, mult mai important, creativitate și inteligență. E ok să spui: „Mie nu îmi place!”. Până la urmă, subiectivismul (trecerea prin filtrul „like/dislike”) ne conduce în viață. Vrem, nu vrem…. Dar să spui tu, un nici măcar John Doe, cu perspective un pic mai largi decât vederea pe care ți-o oferă balconul apartamentului în care stai, că ceva nu e bun din acest motiv (că nu îți place ție) sau mai grav, pentru că nu reușești să-l folosești, eu cred că e cam mult. PS: Acest articol nu se adresează celor care chiar știu ce vorbesc și, din teamă că aș putea să uit să îi amintesc pe toți, nu o să menționez pe nimeni. PPS: Am uitat să zic de fotbal şi muzica din înşiruirea de la început. Mai am de învăţat. PPPS: Și de politică am uitat. Sursa foto:...

Pagina 10 din 10
«
8
9
10