Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Despre speranță și ce urmează după ea

Despre speranță și ce urmează după ea

Nov 22, 2014

Preambul Un principiu fundamental al statului de drept îl reprezintă separarea puterilor în stat. Care puteri? Ăstea trei: legislativă, executivă și judecătorească. Cine le deține? În ordine: Parlamentul, Guvernul și Instanțele Judecătorești. Nu noi am inventat toate acestea… Democrația, ajunsă secolul acesta la maturitate după două milenii și mai bine de încercări, a stabilit că nu-i bine să lași totul pe mâna unei singure părți, că derapajele nu vor întârzia să apară. De ce? Human nature ar putea fi singura explicație validă.  Tot la „putere executivă” se încadrează și președintele, fiind vorba de o „bicefalie”. În final, Președintele e văzut ca un garant absolut al respectării Constituției, așa cum e ea, bună sau rea. Ales fiind prin vot exprimat, se poate extrapola că Președintele reprezintă voința populară. Da, știu, cuvinte mari… Mai jos veți găsi fragmente din ceea ce am simțit și văzut din 1990 și până azi.  Mi-aduc bine aminte de perioada 1990-1996. Deși în anul Revoluției abia întrasem în adolescență, tot ce s-a întâmplat în ultima parte a acelui an a fost un catalizator puternic (în sensul accelerării) în formarea unei conștiințe civice și poate chiar politice. Da, la treisprezece, paisprezece ani poți să ai așa ceva. Nu aveai prea multe speranțe la alegerile din mai 1990. Țara era încă în șoc după primele șase luni de libertate, un șoc indus de unii pe care și azi îi mai putem vedea prin parlament sau pe la televiziuni, dându-ne lecții de morală. Ion Iliescu e încă viu și nepedepsit. Pentru nimic… Era mai, atrocitățile din București nu erau nici măcar întrevăzute, deși minerii mai făcuseră vizite în capitală… Scorul scuză mijloacele. Deși nu cred că oricine altcineva ar fi avut vreo șansă în fața lui Iliescu la acele alegeri, chiar dacă ar fi fost absolut corecte. Nu votul a fost viciat, viciate au fost mințile celor care au ținut ștampila. Ce a urmat, știm foarte bine. Doi ani în care lumina a fost stinsă și siguranța din tablou aruncată (prin debarcarea lui Petre Roman în septembrie 1991), ca nu cumva să mai fie vreo speranță. Iliescu domina viața politică, visând, probabil, la cât de mișto ar fi fost dacă el ar fi fost în aceeași...

Jeux Sans Frontières

Jeux Sans Frontières

Apr 22, 2014

Cu mult înainte ca Europa să însemne ceva mai mult decât un vis pentru mine (și pentru multe alte sute de milioane de locuitori ai continentului), când vedeam sigla din stânga știam că începe o emisiune pe care o urmăream fără să ratez vreo ediție: Jeux Sans Frontières. De fapt, se numea Igre bez Granica, că era pe sârbi, că doar nu prindeam RAI-urile sau TF sau orice alt canal de televiziune de dincolo de Cortina de Fier. Vorbesc de perioada 1980-1989, când Schengen era doar o idee, o înțelegere (Schengen Agreement – 1985), nu o zonă liberă. Când în România era greu să mergi într-o excursie în Bulgaria sau în RDG. Când programul TV avea două ore. Emise pe un singur canal. Când kilogramul de cafea naturală costa cât un sfert de salariu… Ei bine, emisiunea asta (Jocuri fără Frontiere) mi se părea ceva fantastic. Concurau orașe din țări din bazinul Mării Mediterane (uneori și Portugalia). Dar cel mai tare mă șoca faptul că erau și sârbi printre concurenți. Generic spus sârbi, că erau și sloveni sau croați… Dar erau dintr-o țară considerată comunistă. Se întâlneau, își promovau orașul (ăsta era, de fapt scopul, concursului…) și nu mai conta cine câștigă. Toată lumea se distra de minune. Și frontierele chiar dispăreau. Cred că emisiunea a ajuns până la urmă și la noi, au concurat chiar orașe din România. Poate asta a încercat și zona Schengen să facă. Să anuleze frontierele. Dar nu e suficient. Pentru că nu există nimic mai arbitrar sau mai artificial decât o graniță desenată de o convenție, de un tratat de pace, acolo unde, de fapt, doar natura ar trebui să o facă. Nu a existat nicio justificare să separi Germania în două țări. În afara voinței învingătorilor. La fel cum nu există motiv să ții la un loc nații care nu au nimic în comun. Până la urmă, nicio armă nu o va putea face. Cu atât mai puțin o linie imaginară (sau nu doar imaginară, România mai are încă fâșii arate care o separă de Serbia). Sau garduri de sârmă ghimpată. Sau ziduri. Frontiera de stat, așa cum există astăzi pe continentul nostru, e ceva perimat. Oricât de apropiați am...

“Look, if you had one shot, or one opportunity”

“Look, if you had one shot, or one opportunity”

Apr 18, 2014

Mă uitam acum două zile la Valkyrie și mi-am dat seama că, dincolo de câteva rânduri citite în fugă despre Claus von Stauffenberg și despre încercarea lui de a-l asasina pe Adolf Hitler, nu știam mare lucru. Habar n-aveam de amploarea și de ramificațiile acestei conspirații… Foarte interesant filmul, la fel de interesant și adevărul istoric (sau multiplele interpretări/puncte de vedere ale acestui moment pe care le-am găsit cu ajutorul world-wide-web). A, și poate că ar trebui menționat că n-a fost singura încercare de eliminare a conducătorului nazist… au mai fost. Unele chiar atentate în toată regula. Într-una dintre cele mai crunte dictaturi ale istoriei pe care o cunoaștem, au existat oameni care au îndrăznit să se ridice, să ridice pumnul și să moară. Poate nu neapărat pentru libertate sau o cauză nobilă, ci pentru simplul motiv că nu mai putea fi martorii unor crime atât de absurde… Am selectat doar încercările de după izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial… Și mă voi referi doar la ultimul atentat, cel al colonelului von Stauffenberg. Ce ar fi însemnat dacă ar fi fost unul reușit. Era 20 iulie. Războiul era deja pierdut pentru Reichul German. Trupele aliate trecuseră de D-Day și debarcaseră în Normandia. Rușii aproape eliberaseră vastul teritoriu al URSS, dar Europa continentală era încă (cu mici excepții) sub ocupație nazistă. Logic, și România era încă de partea Germaniei. Dar vorbim de aproape un an de război. Nu putem fi siguri că războiul s-ar fi încheiat imediat după moartea lui Hitler (așa cum nu s-a întâmplat nici în 1945). Și poate nu din cauza nemților. Dar sute de mii, poate milioane de vieți ar fi fost salvate. Cu siguranță. Lagărele de concentrare/exterminare n-ar mai fi funcționat până în 1945. Iată cum a arătat realitatea post-Rastenburg. „July 25, 1944: Anglo-American forces break out of Normandy August 1, 1944: Warsaw Polish uprising begins August 15, 1944: Allied forces land in southern France August 25, 1944: Liberation of Paris December 16, 1944: Battle of the Bulge January 12, 1945: Soviet winter offensive January 18, 1945: Death march of nearly 60,000 prisoners from the Auschwitz camp system in southern Poland January 25, 1945: Death march of nearly 50,000 prisoners from theStutthof camp system in northern Poland January...

Money for nothing

Money for nothing

Jan 9, 2014

În orice oraș important al Europei sau lângă orice monument făcut de mâna omului, de hazard sau de către natură, poți să vezi mici chioșcuri sau tonomate de la care poți să cumperi mici prostioare (kitsch-uri, de cele mai multe ori, dar nu asta e important) care să-ți amintească de ceea ce doar ce ai vizitat: brelocuri, reproduceri la scară mică în sticlă, metal, lemn, priogravuri, magneți de frigider etc. Uneori sunt și cărți, albume fotografice, CD/DVD-uri pline de informații. Poate le citești dupa aceea, poate nu. Poate ajung într-o cutie de carton, împreună cu restul amintirilor de genul ăsta pe care le-ai adunat  de-a lungul timpului… Dar, pe moment, mânat din spate de mecanisme psiho-consumatoriste necunoscute, le cumperi. Adică banii părăsesc buzunarul tău și intră în circuitul locului pe care-l vizitezi. Pe lângă ceea ce câștigă hotelurile, restaurantele, transportul în comun și cei care se învârt in zona asta economică legată de turism. Sunt bani care, într-un fel sau altul, hrănesc localnicii. O parte din drepturile de autor din toate „artefacturile” de mai sus ar ajunge și în bugetul local, deci bani pentru comunitate, pentru oraș. Aș încerca să-mi imaginez cum ar fi dacă operele lui Brâncuși ar fi expuse în Paris sau în New York, și nu în Târgu Jiu. Cât de bine ar fi promovate, câți turiști ar atrage, câți bani ar aduce. Return of investment, cum le place unora dintre noi să spună… Doar că, la Târgu Jiu, eu n-am văzut nimic comercial. Și, de data asta, cred că e ceva negativ. Trăim într-o lume în care totul se vinde și totul se cumpără. Târgu-Jiu nu prea are multe alternative economice, așa că orice ban e bine venit. Ca să nu fiu greșit înțeles, amplasamentul operelor de artă (zona înconjurătoare) arată foarte bine. Zone simple, lipsite de beton sau asfalt, cu mult, foarte mult verde. Nu vreau gherete sau tonomate chiar acolo, să sufoce monumentele. Dar s-ar putea rezolva cu o poziționare în imediata vecinătate, în afara parcurilor. În altă ordine de idei, din 2014, Ansamblul Brâncuși din Târgu-Jiu (Calea Eroilor) devine obiectiv mondial UNESCO. (via...

Nu mă (mai) justific

Și nici nu mi-e teamă să recunosc ce-mi place… De ce mi-ar fi? De ce să ne ascundem sub mantia groasă, impermeabilă a ipocriziei? De ce? Ca să fim pe placul cui? Altor ipocriți? Nu am idoli, nu am avut niciodată. Am detestat dintotdeauna atitudinea libidinos-pupincuristă a prietenilor sau colegilor mei care nu știau cum să se mai bage pe sub pielea unor gunoaie. Și nici nu am înțeles-o. Ce puteai să vezi la unul care abia articula cuvintele? Da, erau șmecheri atunci, dar au rămas la același nivel. Material și intelectual. Probabil că spală mașini. Sau fac vreo „combinație” pe undeva pe unde nu-ți trebuie viză ca să ajungi. În fine, nu contează și nici nu mă interesează. Am stat deoparte de astfel de oameni știind că nu au cu ce să-mi îmbogățească viața. Evident, fără niciun sens oneros. O fac și acum. Că e vorba de lumea reală sau de cea virtuală, nu-mi încarc mintea cu nimicuri. Dar au fost și oameni pe care i-am admirat. Fără să încerc să-i copiez, fără să-i periez, fără să mă fac preș la picioarele lor. I-am ascultat, i-am citit, i-am privit și am încercat să adun cât mai multe din ceea ce spuneau. Nu i-am pus niciodată pe piedestal. Eventual (și mai spre aceste timpuri), i-am adăugat în reader. Am dat mai departe articolele lor, chiar cu riscul să nu fiu pe placul multora pentru ceea ce era scris acolo. Am vorbit cu oameni de ambele părți ale oricărei povești, atunci când cuvintele au știut să fie spuse, când argumentele și faptele m-au pus pe gânduri. N-am ignorat niciodată nicio tabără. Nu mi-au stat bine ochelarii de cal. De ce mi-ar fi rușine să recunosc că îmi place un text scris de Bucurenci, când acesta dă clasă oricărui autointitulat alister de pe la noi? De ce m-aș teme să recunosc că educația și stilul lui Chirilă îmi sunt mult mai aproape de ceea ce simt eu? De ceea ce îmi doresc să citesc pe un blog? Aș pune, în paralel, ceva scris de Tudor Chirilă și ceva scris de cei care se bat cu pumnul în piept că ei sunt adevărații formatori de opinie… Dar n-are rost. De...

Consecințe

Consecințe

Jul 13, 2013

Sigur ați văzut știrea asta: Stau și mă întreb: care ar fi consumatorul-țintă pentru respectivele produse și care e aportul lor în bugetul, și așa auster, al statului. Probabil insignifiant. Mă gândesc că nu această fază îi sperie pe guvernanți (eu cred că e evident faptul că fumătorii sortimentelor mai sus menționate vor trece spre țigările normale), ci precedentul proaspăt născut. Nu acum, nu peste un an, dar viitorul poate rezerva multe. Deși, dacă stăm să ne gândim puțin… Da, e adevărat, industria tutunului e una dintre cele mai profitabile ale economiei. Culmea, prin vânzarea unor produse care te pot băga – la propriu – în mormânt. Trist, dar adevărat. La fel de adevărat, impactul social al închiderii unei astfel de industrii e inimaginabil. Și nu vorbesc doar de cei direct angajați în fabricile de țigarete, ci și de întregul lanț al sectoarelor dependente: agricultură, industria constructoare de mașini, transporturi, distribuție. Plus: bani din taxe către buget. Plus industria pharma care asigură medicamente pentru tratarea efectelor fumatului… Plus economia subterană și infracționalitatea care ar exploda. Dacă analizăm toate aceste efecte – consecință a prohibiției țigărilor – s-ar putea să realizăm că statul român se panichează gratuit. Nu se va întâmpla prea repede. Un și mai bun exemplu: industria petrolului. E nocivă. Poluează – direct sau indirect. Afectează solul, subsolul, atmosfera, biosfera. De zeci de ani, cercetătorii caută un înlocuitor al benzinei. Succesul e, din păcate, modic și cercetările ar trebui accelerate în această privință. Sau? Sau privim noi prea simplist? Pe termen scurt, o descoperire a unei alternative fiabile pentru motorul cu combustie internă ar duce la o criză socială fără precedent. Aici nu vorbim de un viciu, vorbim de un produs (petrolul, în general) care hrănește sute de milioane de oameni. Nu poți să păstrezi toate rafinăriile, doar pentru producția de plastic și alte derivate din petrol. Nu ai cum. Nu am o statistică despre procentul din țițeiul extras care sfârșește ars în motoare, dar am motive să cred că-i undeva pe la 75%, dacă nu mai mult. Estimând că industria auto se adaptează rapid la noile motoare (nu iau în calcul costurile), rămân atât de multe alte industrii fără obiectul muncii. Implicit,...

Pagina 3 din 10
«
2
3
4
10
»