Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Decizia CCR de azi

Sau „Şi cu ce dracu mă ajută pe mine, domnişoară?” – explicație simplificată. Treci cu mașina pe roșu prin intersecție, mutilezi doi pietoni pe trecere, mai lovești și alte trei mașini care circulau regulamentar. Ești prins pentru că apari într-o filmare făcută cu un webcam și ți se văd numărul de înmatriculare și fața la volan. Dar se anulează întreaga urmărire penală și foarte probabila condamnare pentru că CCR a zis că proba video nu poate fi luată în considerare, nefiind constituțională, camera aparținând unui alt serviciu decât Circulație. Asta în timp tu nici măcar nu ți-ai spălat mașina de sângele victimelor. Și nici nu te-ai apucat să repari tabla rămasă toată îndoită după impact. Pentru că primești, compensatoriu, bani pentru una nouă. Post Scriptum: Nu mă încântă ideea că serviciile de informații să intervină, în orice mod, în actul de înfăptuire a justiției. Prin asta înțeleg presiuni, înscenări, plasarea de probe false. Dar cred că e nevoie de aceste servicii atunci când prin natura infracționalității siguranța oamenilor e pusă în pericol. Mai e nevoie să vă reamintesc de câte ori s-a întâmplat asta în ultimul...

Casa Domnului

Casa Domnului

Nov 27, 2018

Nu pot să înțeleg grandomania BOR. Lipsa lor de imaginație, incapacitatea de adaptare la timpurile în care trăim. Să ai pe mână un asemenea buget (peste 100 milioane euro) și să nu poți să faci altceva decât o copie la altă scară a oricărei biserici de cartier… Nu zice nimeni că trebuie să te rupi complet de tradiție, dar nici că trebuie să rămâi definitiv în evul mediu. În oricare dintre cele cinci fotografii de mai jos putem vedea biserici (sau catedrale). Una singură se distinge prin lipsa de originalitate. Ghiciți care? Ai noștri or fi avut arhitect? (E retorică întrebarea, au avut: Constantin Amaiei.) Cum or fi primit autorizația de urbanism, când totul în jur (alte oribilități, zămislite probabil de aceiași arhitecți lipsiți de inspirație, capabili doar să copieze, cu singura diferență că au fost plătiți de statul comunist) vine din altă lume. De fapt, nu știu despre arhitect, dacă a fost plătit și de comuniști, dar de beneficiari știu sigur că au fost, mulți dintre preoți fiind mereu pe statele de plată ale Securității. Cred că mai rar îți poate fi dat să vezi atât de multă urâțenie într-un singur loc. Ai în spate Casa Poporului, pe laterale alte blocuri din anii de final ai comunismului, ai ziduri hidoase, străzi murdare. Și nu îți trebuie studii în ale Artelor ca să fii sigur de ceva că-i frumos sau nu. E de ajuns să cauți prin online vreo declarație de-a lui Gigi Becali pe subiectul cu pricina. Dacă i-a plăcut, atunci cu siguranță e kitsch. Păcat de oraș, că el tot încearcă, săracul, să se rupă de trecut. Iar Catedrala Mântuirii Neamului e departe de a fi Casa Domnului. E rece, și la propriu, și la figurat. E goală, pe dinăuntru, e uriașul cu picioare de lut. La fel ca cei care astăzi conduc Biserica Ortodoxă Română. Mult prea departe de a fi părinți spirituali ai națiunii, mult prea departe de rolul pe care ar fi trebuit să-l aibă în societate. Cu prea puține excepții, sunt lacomi, demagogi, corupți. De parcă Biserica Ortodoxă Română a devenit un partid politic.  Sunt antiteza a ceea ce ar fi trebuit să fie.  Iar dacă, totuși, Catedrala e...

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

Oct 26, 2018

Preambul Există o veche zicală românească (poate e și prin alte părți, nu știu sigur, dar nu am auzit-o): „Despre morți, numai de bine”. Hai să nu generalizăm! Nu știu de unde vine, cine a inventat-o și care a fost sensul ei inițial. Poate a fost altul decât cel evident, dar n-aș folosi aceeași măsură peste tot. Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, unul dintre lăudătorii regimului comunist, ai exponentului principal, de fapt, Ceaușescu, a găsit de cuviință să apară și el în stradă. Evident că a primit exact ceea ce merita, un duș rece. Aproape la propriu, fiind scuipat de oamenii care l-au recunoscut. Personajul e Adrian Păunescu, un poet de curte, adică un fel de manelist de azi. Nu-s critic literar, dar cam pe acolo l-aș încadra. Și așa ar trebui încadrat oricine se înjosește în felul acesta. Arta nu trebuie niciodată să ridice în slăvi un om aflat la putere, indiferent cine ar fi el. Cu atât mai puțin un dictator. A ieșit pe stradă făcând pe dizidentul, probabil că spre Televiziunea Română se îndrepta. Dar statutul lui de dizident provenea dintr-un nefericit accident, nu din vreo opoziție reală împotriva regimului. Faptul că lumea a uitat (sau doar a închis ochii la) mizeria care îi ieșise din gură sau pix și i-a permis gunoiului să revină pe scena publică. Și pentru că tupeul nu-i lipsea, a candidat și chiar l-au votat unii, astfel că a ajuns înapoi în politică niște ani, nu mulți, mai târziu. Nu mai țin minte prea bine dacă a și fost înmormântat cu onoruri militare, dar mi-e lene să caut ceva despre asta, mă gândesc că au acoperit cei de la OTV subiectul. Și Păunescu nu e singurul.  Astăzi nu trăim într-o dictatură. Trăim într-un melanj de speranță și disperare. Avem, în fiecare clipă, parte de fiecare dintre cele două extreme. Nu sunt în balanță. Nu la mine, cel puțin. Eu nu văd lucrurile că s-ar îndrepta spre mai bine. Și eu sunt un optimist. Dar e clar, nu e dictatură. Deși sunt câțiva acolo sus, urcați de noi (folosesc pluralul chiar dacă nu i-am votat noi, toți) care și-ar dori din tot sufletul să...

Înapoi în stradă

Înapoi în stradă

Oct 21, 2018

În urmă cu un an și jumătate, am ieșit în stradă toată cu sutele de mii. Peste tot. Ieșeau oameni în orice oraș, până și în Alexandria (Teleorman…) a ieșit cineva cu o pancartă #rezist. Poate și pentru că eram la o lună și un pic de când PSD își asigurase un Parlament călduț. Și de la un moment la fel de important, opoziția reală – și cu efect – a lui Iohannis de a-l numi prim-ministru pe Dragnea. În Timișoara, vreme de mai bine de zece zile, am fost în fiecare zi în Piața Operei. Cred că a fost un moment când un sfert din oraș era în stradă. După Revoluția din Decembrie, probabil cea mai mare masă de oameni pe care Timișoara a văzut-o protestând. Și a fost magic.  De atunci, cu greu am mai văzut peste trei mii de oameni strângându-se. De ce? Deciziile politice și inițiativele legislative luate în ultimul timp sunt de o gravitate care depășește simpla grațiere din ianuarie 2017. Dacă atunci rezolva „rezultatul”, acum se schimbă întreaga ecuație. Tot. Pas cu pas, unii mai mici, alții mai mari. Se schimbă oameni, se schimbă instituții. Se schimbă orientări geo-politice. Se scot arme (încă nu de foc) împotriva populației civile. Se aud voci care n-ar avea niciun interes să se facă auzite, voci care ne spun că nu suntem pe drumul bun. Sunt voci ale unor oameni informați, educați, oameni care intuiesc imediat ce se întâmplă, oameni care nu pot fi ușor păcăliți… Asistăm la un derapaj mult mai periculos, către est. Și nu punctul cardinal e problema. Ci lumea care se găsește acolo. O lume din ale cărei gheare am scăpat acum treizeci de ani cu un preț plătit în sânge.  Și cu toate acestea, noi dăm înapoi. Și ce e mai trist, nu suntem învinși. Ci doar resemnați. Plictisiți. Că poate trece de la sine. Da, poate trece de la sine, dar nu mai rămâne nimic în urmă… (Astăzi au fost mai puțin de trei sute de oameni în Piața...

Eu nu sunt!

Peste 70% din voturile exprimate în 2009, dintre cele peste nouă milioane trei sute de mii de voturi (9.320.240)la referendum au fost în favoarea parlamentului unicameral și reducerii numărului de aleși în această instituție. Șaptezeci la sută, da? Doar Iliescu mai obținea ceva similar. Nu știu dacă o astfel de reprezentare e neapărat mai bună, chiar dacă în ultimul timp legile trec la fel de ușor prin două camere cum ar trece și prin una singură. Așa venim din trecut, avem un secol de bicameralism. Dar la fel de bine am fost și monarhie în trecut, iar azi nu mai suntem.Cu siguranță reducerea numărului ar fi avut sens, un simplu calcul matematic raportat la câteva țări europene, mai mari sau mai mici, așa arată: Bulgaria (Parlament Unicameral) Adunarea Națională 240 7050000 locuitori – 1 parlamentar la 29375 locuitoriRomania (Parlament Bicameral) Senat 136, Camera Deputaților 329 20121000 locuitori  – 1 parlamentar la 43270 locuitori Ungaria (Parlament Unicameral) Adunarea Națională 199  9797000 locuitori  – 1 parlamentar la 49231 locuitori Franța (Parlament Bicameral) Senat 348, Adunarea Națională 577 67186000 – 1 parlamentar la 72633  locuitori Olanda (Parlament Bicameral) Camera Reprezentanților 150, Senat 75 17249000 – 1 parlamentar la 76662 locuitori Germania (Parlament Unicameral) Parlamentul Federal 631 81292000 – 1 parlamentar la 128830 locuitori  Hai, să zicem că sunt și alte elemente importante în afara statisticilor, să mai zicem și că vulgul (me included) nu are competența să constate/evalueze aceste detalii și că bunul simț și mai ales nivelul absenteismului aleșilor din Parlament de-a lungul anilor nu sunt criterii de luat în seamă.Dar rămân câteva criterii de care ar trebui să ținem cont. Nivelul moral al celor ajunși acolo. Calitatea lor umană. Educația primită. Da, sunt criterii subiective, poate unora le plac șmecherii, miștocarii, tupeiștii. Poate chiar hoții. Dar toate categoriile de mai-nainte își au locul în alte instituții (tot de stat, dar un pic mai restrictive când e vorba de absentat de la locul îndeplinirii „mandatului”, nu să fie parte din puterea legislativă. Eu nu pot să-mi imaginez țara în care condamnați pentru fapte penale sau cercetați penal au la îndemână aparatul care îți permite modificarea legilor. Deși ar fi de ajuns să deschid ochii…Ajungem după nouă ani la un nou referendum. Zic să ignorăm eșecul plebiscitului suspendării din...

Evoluție

Există și o parte bună în decizia arbitrară (mă rog, cică au o justificare, o lege de prin șaptezeci) a guvernanților de a interzice plăcuțele românului emigrat în Suedia: m-am enervat suficient încât să scriu din nou. Deși nu despre politică voiam să scriu…  „Pentru că putem!”, această tâmpenie pe care Codrin Ștefănescu o scoate pe gură rânjind, s-a aplicat și azi. Putem să fim extrem de intransigenți în aplicarea legii, clar. Un număr de înmatriculare, scris din disperare (sau mulțumire) de unul pe care partidul lui Ștefănescu l-a trimis atât de departe, e mult mai periculos ca un violator prins în fapt, dar căruia i se aplică decizia de cercetare în libertate. Și în universul lagărelor de exterminare din regimurile totalitare – naziste, comuniste, nicio diferență – șefii dintre deținuți, peste deținuți, erau cei cu pedepse pentru ucidere, viol, tâlhărie, nu elitele. E clar că omul ăla care s-a realizat în țara adoptivă (câți dintre localnici credeți că au Audi A5?) e plin de reproșuri la adresa celor care azi fac ce vor cu țara. Și „reproș” e așa, o metaforă. Simt ăștia că, din moment ce unul căruia îi merge atât de bine acolo unde a ajuns încă vine acasă plin de draci (pe care îi mai și exprimă), lumea nu mai e așa de proastă. Poate mai merg ai noștri la cules de căpșuni în Spania, la spălat de vase în Anglia, la îngrijit bătrâni în Germania. Dar nu mai merg bucurându-se de cele câteva sute, cel mult mii de euro pe care-i pun deoparte. Merg înjurându-i pe toți cei care le-au răpit șansa de a sta acasă.  Imaginați-vă pentru o clipă România fără cei plecați în Europa. Imaginați-vă viața celor rămași, dar fără banii trimiși mereu acasă. Imaginați-vă nivelul șomajului, că oamenii ăia nu de bine au plecat. Nu de lene, nu din lipsă de chef de a munci își rup acum spatele câte zece, douăsprezece ore pe zi pe mai știu eu unde. (Am auzit vorbindu-se româna din sud-vestul Portugaliei, până-n Moscova, din Danemarca până în Turcia. Nu a fost țară în care să fi ajuns și să nu fi auzit vorbindu-se româna. Și nu de turiști zic acum.)...

Pagina 1 din 12
1
2
3
10
»