Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Cei plecați

Cei plecați

Nov 10, 2019

Ne-au salvat de PSD în 2009, când Geoană se bucurase prea repede și lansa în eter memorabilul „Mihaela, dragostea mea…”. Ne-au salvat încontinuu de atunci, cu miliarde de euro întorși în ecosistemul românesc, să crească PIB-ul cu care să se laude de-alde Dăncilă sau Vâlcov. Au schimbat percepția europenilor despre noi, din hoții, proxeneții și cerșetorii Europei, am ajuns, de multe ori, eroi. Că-și riscau viața pe străzi, oprind extremiștii religioși, că mureau apărându-și locul de muncă, că nu aveau weekenduri sau sărbători, uimindu-și angajatorii cu îndârjirea cu care își fac treaba, deși mai prost plătiți decât localnicii, în mai puțin de un deceniu au reușit mai mult decât orice Minister de Externe pe care l-au (sau l-am) avut vreodată. Au învățat limbi străine ale căror cuvinte noi nici să le desenăm nu putem. Au învățat meserii pe care în România nici măcar nu am reușit să le încadrăm în nomenclator. Au renunțat la multe. La soț sau soție, la părinți, la copii. Din pur altruism, nu pentru ei. Aproape niciodată pentru ei. Uneori provocâd sau trăind drame inimaginabile. Trăind ei înșiși o dramă continuă. Au venit înapoi să-i bată jandarmii plătiți și din banii lor. Au venit aici să-i jignească aceeași mizerabili care i-au făcut să plece. Au întors și celălalt obraz, dar nu au uitat. Și se vor mai întoarce. Au ieșit la vot într-o proporție mult, mult mai mare decât cei rămași acasă. Fiind nevoiți să meargă poate ore întregi să ajungă la urnă, nu minute, ca noi. Au făcut imposibilul. Au ținut România, uneori chiar împotriva celor care o conduc, pe drumul european. Le mulțumim! Pentru tot. Au fost, de multe ori, oxigenul injectat într-o atmosferă irespirabilă, otrăvită chiar. Fără ei, astăzi poate n-am mai fi avut alegeri. Sau cuvânt liber. Sau o țară. Și cred că a venit timpul să facem și noi ceva pentru ei. Noi, cei rămași. PS: Din textul meu lipsește ceva. Lipsește o imagine care a circulat intens în ultimul timp în social media și la TV. Probabil nu sunt mai mult de o mie de cuvinte mai sus, așa că fotografia asta le cuprinde lejer pe toate. Dar le-ar cuprinde și dacă ar fi...

E doar despre ei, nu despre voi

E doar despre ei, nu despre voi

Apr 16, 2019

Mi-aș fi dorit să scriu un text optimist. Un text despre cum binele (sau măcar moralitatea, legea) învinge. Despre cum întunericul dispare. Nu, nu-s doar cuvinte dintr-un nou limbaj de lemn. Ar fi fost un semn care să marcheze o renaștere. Un semn care să ne arate că se poate. Că avem motive să sperăm. Că avem dreptul să o facem. Dar n-a fost așa. A fost o amânare. O amânare echivalentă cu o punere în libertate. Probabil că și în cazul unei acuzări, până la momentul motivării ar fi trecut luni bune, poate chiar ani (vezi cazul Vâlcov). Dar aveam măcar iluzia unei condamnări. N-a fost să fie, aș zice mioritico-fotbalistic. Dar au fost totuși două momente anterioare care mi-au atenuat preventiv amarul zile de azi. Amândouă la Craiova, amândouă în timpul mitingului PSD. Primul e Costel Bencea. E omul. Scuze. E OMUL care s-a întors din Portugalia și a încercat să ajute cum poate pe cei suferinzi. Suferinzi din cauza bolilor, dar și din cauza celor care fură până și banii de medicamente. Îl știți, sigur ați auzit de el. Costel a umblat singur printre „susținătorii” PSD cu o pancartă acuzatoare. Curaj? Sper că nu. Cel mult decență. Și al doilea e cel care a dat titlul acestui articol… „E doar despre ei, nu despre voi. O să vă arunce ca pe măselele mele când o să își dea legile. N-o să mai fie nimic de voi. Mergeți acasă că dacă lipsiți îi concediați!” Într-o organizare de tip comunist, cu oameni aduși de peste tot ca să dea bine la numărat, ei au fost insule de normalitate. Să le spui celor adunați acolo fără nicio reținere că sunt aduși să strige pentru niște hoți era de neconceput acum câțiva ani. Riscai linșarea imediată. Azi oamenii, chiar și cei prezenți la miting, își pun întrebări. „De ce mor oamenii în spitale, când boala de care sufereau era una banală? De ce mor copiii căzând în haznalele din curtea școlii? De ce sunt violați pe stradă, furați și bătuți în scări de blocuri? De ce mor oameni pe străzile sparte și niciodată suficiente. De ce pleacă băiatul meu în Spania? Sau fata în Italia? De...

Decizia CCR de azi

Sau „Şi cu ce dracu mă ajută pe mine, domnişoară?” – explicație simplificată. Treci cu mașina pe roșu prin intersecție, mutilezi doi pietoni pe trecere, mai lovești și alte trei mașini care circulau regulamentar. Ești prins pentru că apari într-o filmare făcută cu un webcam și ți se văd numărul de înmatriculare și fața la volan. Dar se anulează întreaga urmărire penală și foarte probabila condamnare pentru că CCR a zis că proba video nu poate fi luată în considerare, nefiind constituțională, camera aparținând unui alt serviciu decât Circulație. Asta în timp tu nici măcar nu ți-ai spălat mașina de sângele victimelor. Și nici nu te-ai apucat să repari tabla rămasă toată îndoită după impact. Pentru că primești, compensatoriu, bani pentru una nouă. Post Scriptum: Nu mă încântă ideea că serviciile de informații să intervină, în orice mod, în actul de înfăptuire a justiției. Prin asta înțeleg presiuni, înscenări, plasarea de probe false. Dar cred că e nevoie de aceste servicii atunci când prin natura infracționalității siguranța oamenilor e pusă în pericol. Mai e nevoie să vă reamintesc de câte ori s-a întâmplat asta în ultimul...

Casa Domnului

Casa Domnului

Nov 27, 2018

Nu pot să înțeleg grandomania BOR. Lipsa lor de imaginație, incapacitatea de adaptare la timpurile în care trăim. Să ai pe mână un asemenea buget (peste 100 milioane euro) și să nu poți să faci altceva decât o copie la altă scară a oricărei biserici de cartier… Nu zice nimeni că trebuie să te rupi complet de tradiție, dar nici că trebuie să rămâi definitiv în evul mediu. În oricare dintre cele cinci fotografii de mai jos putem vedea biserici (sau catedrale). Una singură se distinge prin lipsa de originalitate. Ghiciți care? Ai noștri or fi avut arhitect? (E retorică întrebarea, au avut: Constantin Amaiei.) Cum or fi primit autorizația de urbanism, când totul în jur (alte oribilități, zămislite probabil de aceiași arhitecți lipsiți de inspirație, capabili doar să copieze, cu singura diferență că au fost plătiți de statul comunist) vine din altă lume. De fapt, nu știu despre arhitect, dacă a fost plătit și de comuniști, dar de beneficiari știu sigur că au fost, mulți dintre preoți fiind mereu pe statele de plată ale Securității. Cred că mai rar îți poate fi dat să vezi atât de multă urâțenie într-un singur loc. Ai în spate Casa Poporului, pe laterale alte blocuri din anii de final ai comunismului, ai ziduri hidoase, străzi murdare. Și nu îți trebuie studii în ale Artelor ca să fii sigur de ceva că-i frumos sau nu. E de ajuns să cauți prin online vreo declarație de-a lui Gigi Becali pe subiectul cu pricina. Dacă i-a plăcut, atunci cu siguranță e kitsch. Păcat de oraș, că el tot încearcă, săracul, să se rupă de trecut. Iar Catedrala Mântuirii Neamului e departe de a fi Casa Domnului. E rece, și la propriu, și la figurat. E goală, pe dinăuntru, e uriașul cu picioare de lut. La fel ca cei care astăzi conduc Biserica Ortodoxă Română. Mult prea departe de a fi părinți spirituali ai națiunii, mult prea departe de rolul pe care ar fi trebuit să-l aibă în societate. Cu prea puține excepții, sunt lacomi, demagogi, corupți. De parcă Biserica Ortodoxă Română a devenit un partid politic.  Sunt antiteza a ceea ce ar fi trebuit să fie.  Iar dacă, totuși, Catedrala e...

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

Oct 26, 2018

Preambul Există o veche zicală românească (poate e și prin alte părți, nu știu sigur, dar nu am auzit-o): „Despre morți, numai de bine”. Hai să nu generalizăm! Nu știu de unde vine, cine a inventat-o și care a fost sensul ei inițial. Poate a fost altul decât cel evident, dar n-aș folosi aceeași măsură peste tot. Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, unul dintre lăudătorii regimului comunist, ai exponentului principal, de fapt, Ceaușescu, a găsit de cuviință să apară și el în stradă. Evident că a primit exact ceea ce merita, un duș rece. Aproape la propriu, fiind scuipat de oamenii care l-au recunoscut. Personajul e Adrian Păunescu, un poet de curte, adică un fel de manelist de azi. Nu-s critic literar, dar cam pe acolo l-aș încadra. Și așa ar trebui încadrat oricine se înjosește în felul acesta. Arta nu trebuie niciodată să ridice în slăvi un om aflat la putere, indiferent cine ar fi el. Cu atât mai puțin un dictator. A ieșit pe stradă făcând pe dizidentul, probabil că spre Televiziunea Română se îndrepta. Dar statutul lui de dizident provenea dintr-un nefericit accident, nu din vreo opoziție reală împotriva regimului. Faptul că lumea a uitat (sau doar a închis ochii la) mizeria care îi ieșise din gură sau pix și i-a permis gunoiului să revină pe scena publică. Și pentru că tupeul nu-i lipsea, a candidat și chiar l-au votat unii, astfel că a ajuns înapoi în politică niște ani, nu mulți, mai târziu. Nu mai țin minte prea bine dacă a și fost înmormântat cu onoruri militare, dar mi-e lene să caut ceva despre asta, mă gândesc că au acoperit cei de la OTV subiectul. Și Păunescu nu e singurul.  Astăzi nu trăim într-o dictatură. Trăim într-un melanj de speranță și disperare. Avem, în fiecare clipă, parte de fiecare dintre cele două extreme. Nu sunt în balanță. Nu la mine, cel puțin. Eu nu văd lucrurile că s-ar îndrepta spre mai bine. Și eu sunt un optimist. Dar e clar, nu e dictatură. Deși sunt câțiva acolo sus, urcați de noi (folosesc pluralul chiar dacă nu i-am votat noi, toți) care și-ar dori din tot sufletul să...

Înapoi în stradă

Înapoi în stradă

Oct 21, 2018

În urmă cu un an și jumătate, am ieșit în stradă toată cu sutele de mii. Peste tot. Ieșeau oameni în orice oraș, până și în Alexandria (Teleorman…) a ieșit cineva cu o pancartă #rezist. Poate și pentru că eram la o lună și un pic de când PSD își asigurase un Parlament călduț. Și de la un moment la fel de important, opoziția reală – și cu efect – a lui Iohannis de a-l numi prim-ministru pe Dragnea. În Timișoara, vreme de mai bine de zece zile, am fost în fiecare zi în Piața Operei. Cred că a fost un moment când un sfert din oraș era în stradă. După Revoluția din Decembrie, probabil cea mai mare masă de oameni pe care Timișoara a văzut-o protestând. Și a fost magic.  De atunci, cu greu am mai văzut peste trei mii de oameni strângându-se. De ce? Deciziile politice și inițiativele legislative luate în ultimul timp sunt de o gravitate care depășește simpla grațiere din ianuarie 2017. Dacă atunci rezolva „rezultatul”, acum se schimbă întreaga ecuație. Tot. Pas cu pas, unii mai mici, alții mai mari. Se schimbă oameni, se schimbă instituții. Se schimbă orientări geo-politice. Se scot arme (încă nu de foc) împotriva populației civile. Se aud voci care n-ar avea niciun interes să se facă auzite, voci care ne spun că nu suntem pe drumul bun. Sunt voci ale unor oameni informați, educați, oameni care intuiesc imediat ce se întâmplă, oameni care nu pot fi ușor păcăliți… Asistăm la un derapaj mult mai periculos, către est. Și nu punctul cardinal e problema. Ci lumea care se găsește acolo. O lume din ale cărei gheare am scăpat acum treizeci de ani cu un preț plătit în sânge.  Și cu toate acestea, noi dăm înapoi. Și ce e mai trist, nu suntem învinși. Ci doar resemnați. Plictisiți. Că poate trece de la sine. Da, poate trece de la sine, dar nu mai rămâne nimic în urmă… (Astăzi au fost mai puțin de trei sute de oameni în Piața...