Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Încă sper

Încă sper

Jan 21, 2017

Articolul ăsta e publicat și aici, și pe suntnesimțit.ro. E relevant în ambele locuri. E relevant pentru felul în care se conduce în România, dar la fel de relevant pentru felul în care se trăiește în România. Și pentru felul în care sunt respectate legile, pentru felul în care sunt respectate persoanele care au avut ghinionul să-și piardă din integritatea fizică printr-un accident sau din naștere, pentru restul oamenilor cărora le pasă. În general. E relevant pentru inutilitatea oricărei speranțe nu de normalitate, ci de mai bine. E relevant pentru inutilitatea oricărui protest de stradă pentru legi mai bune și pentru respectarea acestora. E relevant pentru absența oricărei clase politice demne, sincere, responsabile din Parlament sau de la nivel local. E relevant pentru lipsa oricărei șanse a idealismului care a reușit să mai supraviețuiască în unii din noi. Nu are cum să ajungă „bula internetului” (în general). Sau a prietenilor mei reali sau virtuali, care (sper) că nu ar parca niciodată pe un astfel de loc, dacă nu li s-ar cuveni. Sau nu ar arunca niciodată mizerii pe jos. Sau din mașină, direct în stradă. Sau care nu ar accepta niciodată o lege care să favorizeze un singur om, deja condamnat. Sau care nu ar închide ochii la un abuz. Sau care nu ar ezita niciodată să ajute pe cineva în nevoie. Ei fac ce pot. Și poate că mai sunt și alții ca ei. Oameni pe care nu-i cunosc. Oameni pe care nu-i voi cunoaște vreodată. Nu despre ei e vorba. Ci despre cei care nu fac și nu vor face niciodată nimic greșit, ilegal, imoral, dar care lasă capul în pământ când văd că așa ceva se întâmplă. Și merg mai departe, resemnați. Despre oamenii care nu mai vor să meargă la vot, că oricum nu se mai schimbă nimic. Care nu au curajul să spună NU când li se cere mită. Care nu au curajul să-și ceară drepturile. Drepturile lor, garantate de Constituție, dar uzurpate, siluite, ignorate. Mi-e teamă că Andrei (dacă nu l-ați citit încă, să o faceți, e unul dintre oamenii din online care nu scrie doar de dragul de a face trafic și de a umple zilnic blogul cu tâmpenii care să dea...

Mic dicționar al țărilor în care aș emigra

Mic dicționar al țărilor în care aș emigra

Jan 18, 2017

Pentru că românii votează cum votează și nu par a învăța vreodată că progresul nu vine via Teleorman, am început să mă gândesc și la alți votanți. Nu că ei ar fi mai breji (i.e. The WASPs), dar măcar au țări mai locuibile. Ah, și nu o să nominalizez alte țări în afara celor vizitate de mine. Asta înseamnă că voi vorbi doar despre Vechiul Continent. Nu e un top, e o listă alfabetică. Și nu sunt toate țările, ci doar cele alese.  Austria –  Printr-o întâmplare, mica republică federală aproape germană (sper să nu se supere pe mine, e doar o asimilare lingvistică!) e prima și în topul preferințelor. Cândva imperiu, stă bine de tot azi la mai orice capitol. Inclusiv deschidere față de străini (mă rog, cât timp sunt turiști, ba chiar mai mult, cât nu sunt veniți cu gânduri necurate pe la ei). Slujbe bine plătite, mult verde, mult munte, multă zăpadă (hmmm, anul ăsta nu chiar). Mi-aș putea schimba și cariera, nu doar cetățenia. Că e Viena, că-s orășelele mai mici, nu fac mofturi. Nu am apăsări că nu au ieșire la mare. Au zboruri din Viena și spre Lună, cred. Și autostrăzi spre Italia, Slovenia, you name it! Deci nu e un con că nu o au pe a lor, oricât de mult mi-ar plăcea marea. Au fost la un pas de o alegere proastă anul trecut, dar s-au trezit la timp. Cehia – Am văzut Praga și încă niște orășele de pe drumurile lor. Țara lui Vaclav Havel zici că-i o Austria care nu a intrat de prima dată la facultate, dar a tras tare să prindă bursă. Măcar în primul an. Dar cu toate eforturile, nu intră în Top 5. Danemarca – Dacă s-ar vorbi măcar germana (nu că eu aș vorbi-o) și ar avea munți, ar fi la egalitate cu Austria. Civilizați până peste cap, regat, mare peste tot. Totuși, păcat că l-au eutanasiat pe Marius! Elveția – Să spunem altfel: cine nu și-ar dori să locuiască acolo? Hmmm. Da, nu știu, poate. Mi-e să nu fie doar pomul lăudat. Mi-ajunge să o vizitez.  Franța – Crescut într-o familie francofonă/francofilă, cu profesori buni în orice școală, din gimnaziu până în facultate (Merci...

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

Ana lu` Manole nu lucrează la stat

Ana lu` Manole nu lucrează la stat

Jul 6, 2016

Oricât de multe guverne se vor schimba și oricât de capabil ar fi prim-ministrul, România nu va avea prea curând o rețea funcțională de autostrăzi. Și nu pentru că e leneș constructorul, că prin alte părți, același contractor muncește cu o viteză de speriat. Nu. Și nici vina pălmașului de rând nu e. Că și el și-ar face treaba, dacă ar avea cu ce. Nu. Vina e undeva în zona gri, între contractor și cei care au puterea de a decide la nivel înalt. Acolo unde un funcționar de gradul doi al statului, de la nivel central sau local știe că, având în vedere mărimea țării și importanța ei economică în partea asta a continentului, nu se vor construi mai mult de 2000-2500 km. Pentru că nu ai de ce să faci mai mult. România nu are nevoie, că nu faci autostradă pe lângă fiecare drum județean. Europa nu are nevoie, intră în România prin două puncte (sau așa e planificat) și îi ajung. Rusia sau Ucraina nu au nevoie, că drumul pe la noi spre Europa ar fi cam ocolitor. Bulgaria nu are nevoie de mai multe legături, două sunt destule. Nu poți să faci drumuri doar de dragul de a construi. Și când le termini, s-a închis conducta aia groasă. Contractorul își ia utilajele și pleacă, că doar n-o să le țină să ruginească la noi, oricât de dragă le-ar fi țara. Că și-a luat banii, ba chiar mai mult de cât merita. Nu va da niciun guvern „verde” construcției unei autostrăzi între Zalău și Baia Mare, și nici țara nu mai crește, așa că proiectele existente sunt și singurele. Și știind asta, funcționarul ăla mărunt va face tot ce poate să o lălăiască. Să nu se termine niciodată. Și astfel să țină pornit fluxul de bani dinspre centru spre constructor. Să suplimenteze cât poate plățile. Să ceară mai mult de la buget ori de câte ori poate. Pentru că din banii ăia trăiește și el. Și nu vorbesc doar de salariul pe care îl primește ca funcționar. Ci și de ce-i mai pică pe lângă, să facă plățile ălea către executor. Și cum sumele (plățile oficiale) sunt foarte mari, nimeni nu bagă în seamă...

Cronica unei morți amânate

Cronica unei morți amânate

Jun 20, 2016

Da, o să scriu și eu despre fotbal. Am mai scris, nu e ceva nou, dar acum suntem la nici douăzeci și patru de ore de la o înfângere care ne-a scos din cap ideea că am putea avea loc între primele șaisprezece echipe ale continentului. Și ne-a bătut o echipă care are șanse doar teoretice (matematice?) să ajungă acolo. Din câte știu, se iau în calcul punctele scoase cu cei de deasupra, nu cu cei ce pleacă acasă. Cu toate astea, echipa națională nu cred că va înțelege ceva din această înfângere și nici din dăruirea celor care ne-au scos fotbalul din cap. (By the way: Felicitări, Albania!) Am crescut cu fotbal. Nu am fost talentat (nu am prea fost la niciun sport de echipă, naiba știe de ce) și nici nu am încercat să fac ceva să acopăr lipsa talentului. Jucam pe stradă și în curtea școlii cu orele, dar doar pentru distracție, atâta tot. Dar trăiam fotbalul. Îl citisem în cărțile lui Manușaride, ale lui Chirilă. Îl ascultasem în poveștile tatălui meu despre Dobrin, minunea care a stat pe bancă în Mexic `70. Îl vedeam live (mergeam și la Pandurii la meciuri, când nici măcar în Divizia B nu erau), mă uitam la TV încă de pe vremea în care comentatorii trebuiau să ne spună care echipă încotro atacă, lipsindu-ne culorile de pe ecran (pentru cei mai tineri, televizoarele nu au fost tot timpul înguste cât un tablou și în culori). În limba română, în limba sârbă, în bulgară, ba chiar și-n rusă – bulgarii retransmiteau un canal rusesc. Îl ascultam la radio, cărând după mine un radiocasetofon pe baterii. Și-l trăiam cu fiecare gol dat de o echipă românească. Sau al naționalei. Prima calificare la un Campionat European. Tot în Franța. Acum treizeci și doi de ani. Euro 88, după o grupă din care am scos Italia, echipa care cu doi ani în urmă luase aurul la Copa Mundial de Fútbol – España 82.  Erau opt echipe la turneul final, nu toată Europa, ca acum. Opt. Și acolo tot un punct am luat, dar cui? Finalistei Spania. Poate atunci s-a născut cu adevărat fotbalul românesc. Sau acolo am atins maturitatea. Că...

Cușer, monșer!

Prolog: Departe de mine orice gând antisemit. Sau antireligios. Sau anti-orice! CÚȘER adj. invar. (Despre mâncăruri și băuturi, în practica religiei mozaice) Pregătit după ritual. ♦ Fig. (Fam.) Foarte bun, excelent. – Cf. ebr.kâscher „curat, ritual”. (Conform DEX online) Am văzut o știre în dimineața asta despre un grup de evrei, deținuți în sistemul penitenciar din România (nu știu sigur dacă erau chiar israelieni sau doar cetățeni români) care m-a făcut să zâmbesc à la Harap Alb… Adică nu prea era râsul meu.  Respectivii dădeau în judecată Statul Român (prin Direcția Penitenciarelor, parte a Ministerului Justiției sau Afacerilor Interne, cred) pentru că nu li se asigura hrană cușer în pușcărie, în concordanță cu credința lor. Deci stai, cum vine asta? Ție ți se rupe de legea statului nostru (stat laic, până una-alta, da?) – că doar nu ești în închisoare pentru motive politice sau religioase, dar ai pretenția ca tu, cu drepturi civile suspendate ca urmare a faptelor tale, să primești un tratament în concordanță cu religia ta. Religie care nu se referă DOAR la ce bagi în gură, cumva am eu impresia că și faptele comise nu sunt chiar „cușer”… Nu știu care sunt șansele de reușită, dar cred că sunt, statul cam pierde pe bandă rulantă orice proces. Și dacă e așa, cum ar fi ca toți cetățenii, pe baza precedentului deja existent, să dea statul în judecată? Nu pentru hrană cușer, ci pentru hrană decentă. Elevii, studenții, bolnavii, bătrânii din azil… Sau din toate locurile în care statul ar trebui să asigure o masă cât de cât comestibilă celor care, nu ca în cazul deținuților care au săvârșit fapte împotriva statului român, nu doar că nu sunt certați cu legea, ba chiar poate sunt printre cei care încearcă să o impună… Sau printre cei care, într-un fel sau altul, lucrează pentru acest stat. Nu sunt de principiul că statul trebuie să facă tot, dar acolo unde e datoria lui să facă, ar fi bine să nu facă în bătaie de joc… Fie el, acel loc, o pușcărie sau o...

Pagina 2 din 11
1
2
3
10
»