Macondo s-a mutat peste sud-vestul României… Nu pentru patru ani, e adevărat. Doar pentru câteva zile. Dar se pare că sunt suficiente. Și vezi multe, prea multe imagini care te întristează. Natura (și puteți să mă contraziceți cât vreți, nu poți să faci nimic, atunci când din cer cad 80 litri de apă într-o oră) nu ține cont de limba pe care o vorbești, de locul în care trăiești, dacă ești ateu sau nu. Ea doar lovește fără discernământ. Și nici nu prea mai poți să acuzi oamenii că au tăiat pădurea, dacă te uiți la ce s-a întâmplat ieri în București. Dincolo de tragedia umană (pe care doar dacă suferi de o formă cronică de sadism o poți lua în glumă), mă bântuie imaginea asta:   Mai clar se poate vedea în știrea difuzată de ProTV… Natura nu produce recipienți de plastic. Și nici pungi de plastic…    ...

Apr 16, 2014

„Fostul premier italian Silvio Berlusconi a primit marti o masura de clementa din partea unui tribunal milanez, care i-a dat posibilitatea de a-si ispasi condamnarea la un an de inchisoare prestand servicii in folosul comunitatii, anunta AFP.  Berlusconi va ingriji persoane in varsta si persoane cu handicap “minim patru ore consecutive” si “cel putin o zi pe saptamana”, conform deciziei tribunalului.  Fundatia catolica Sacra Famiglia l-a primit cu bratele deschise pe Il Cavaliere. “Suntem deschisi pentru toti cei care doresc sa traiasca o experienta educationala de caritate. Centrul gazduieste 1.000 de pacienti cu handicap, bolnavi de Alzheimer si 200 de varstnici”, a declarat directorul institutiei catolice, Paolo Pigni.”  (via Hotnews) Așa aș vrea să-i văd pe toți ăștia pe care-i saltă DNA-ul pentru corupție, șpagă, foloase necuvenite de pe urma funcției pe care o au prin diverse instituții ale statului. Prestând în folosul comunității. Dar nu doar îngrijind bătrâni sau persoane cu handicap. Vreau să-i văd măturând străzile, spălându-le. Întreținând spațiile verzi. Adunând, cot la cot cu cei de la „Let’s do it, Romania!”, mizeriile lăsate de mitocanii ieșiți la iarbă verde. Igienizând albiile râurilor sufocate de PET-uri. Golind coșurile de gunoi din parcuri și de pe străzi. Vreau să-i văd plătind înapoi, chiar și doar așa, simbolic, banii ăia pe care i-au furat atâți ani la rând. Bani care ar fi trebuit să ajungă să acopere toate problemele de mai sus… Vreau să-i văd făcând asta opt ore pe zi, nu mai mult. Opt ore pe zi pentru tot restul vieții! În folosul comunității de care li se rupe lor cu atâtă dezinvoltură. Vreau să-i văd plătind, nu scriind pe bloguri din celule care arată mai bine decât locuințele multor amărâți care fac toată munca asta pe niște bani din care nici măcar să viseze nu-și permit… (Sursa foto:...

Mar 17, 2014

Patru puncte cardinale, două linii imaginare, un continent rupt în două, o țară divizată. EST-VEST Deceniul cinci al secolului trecut. Europa era o ruină, de la Atlantic până aproape de Urali. Războiul n-a făcut concesii, punând la pământ, pe rând, pe cei ocupați, dar și pe agresori. Sute de ani de istorie zăceau amestecate de-a lungul și de-a latul continentului. Urmează planul Marshall pentru jumătate de continent și echivalentul sovromurilor pentru parte răsăriteană a acestuia. Unii au băgat miliarde pentru a reda un viitor, alții au luat tot ce-au putut din țările pe care „le-au eliberat”.  Ajutorul are mai multe chipuri… Adevărul, la fel. Depinde foarte mult de ce parte a armei te afli. Diferența dintre cele două părți ale Europei nu a fost recuperată nici până azi. E imensă. Prea repede, nu o văd surmontată. NORD-SUD De partea cealălaltă a planetei și la doar câțiva ani distanță, pe o suprafață mult mai mică, un popor se separă de-a lungul unei linii imaginare. Imaginare doar geografic, pentru că, în realitate, linia e aproape de netrecut. Sunt separate familii. Destine. Vise. Ideologic, avem un caz identic cu cel din Europa. Sunt (aproape) aceleași tabere ca și în cazul de mai sus. În sud, plan identic cu cel din Europa vestică, fonduri provenite cam din aceeași sursă. Destinația – viitor. În nord, după un ajutor militar ascuns, am ajuns la un izolaționism complet. Demografic, însă, vorbim de același popor, coreean. Europa a avut parte doar patruzeci și cinci de ani de cortină de fier. Coreea are șase decenii de separare, dar nu sunt șanse de unificare. Mai repede sunt de război… N-am pretenția că aș fi un analist politic. Sunt la fel de fascinat de trecutul Europei ultimului secol, la fel cum sunt de prezentul jumătății comuniste a Coreei. Și aș putea să vin cu și mai multe exemple. Germania, Vietnam, China, Taiwan, Asia de Sud-Est, Africa… Dar mi-e foarte ușor să trag niște concluzii… Nu contează continentul, nu contează religia, nu contează istoria, nu contează poporul. Ca un tsunami, comunismul distruge totul în calea lui. Identitate, voință, speranță, vieți, natură, orașe. Totul. Și lasă urme adânci chiar și după ce a fost eradicat. E ca o boală...

Comemorăm și în acest sfârșit de decembrie, ca de fiecare dată în ultimii douăzeci și patru de ani, evenimentele dureroase care au dus la renașterea noastră ca națiune. Ca oameni. Ca ființe libere. Așa cum ar fi fost normal să fim mereu… Nu intru în polemici cu cei care plâng vechile vremuri, le recomand articolele despre Republica Populară Democrată Coreeană, ca să nu o mai lungesc aiurea. Dar să revin la ideea mea… Pentru că sunt sătul de toată demagogia politicienilor care ies cu această ocazie, în fiecare an, în fața și depun coroane și țin lumânări în mâini de parcă le-ar păsa, când de fapt nu vor altceva decât să apară pe ecran, la cât mai multe emisiuni de știri sau talk-show-uri, mi-aș dori ca anul acesta să fie altfel. Să arătăm că ne pasă. Că ne pasă că, dincolo de coroane frumoase și cuvintele seci, sunt prea multe gesturi de infractori. Sunt prea multe legi strâmbe, date doar pentru ei. Sunt încălcări grave ale moralității și chiar legalității. Sunt sfidări după sfidări, de la înălțimea pe care doar arivistul o percepe, sunt momente de nesimțire rară, sunt atât de multe clipe de umilire, de bătaie de joc… încât ne ajunge! Nu mai vrem să-i vedem. Și pentru că ei sunt vizibili numai și numai pentru că a existat acel Decembrie 1989, mi-aș dori ca, pentru douăzeci și patru de ore, să existe un embargou total al oricărei imagini a unui politician la televizor. Indiferent de context, de ceea ce vrea să spună… Mi-aș dori să fie forțați la o „silenzio stampa”! Măcar atât, o zi… Douăzeci și patru de ore pentru cei douăzeci și patru de ani pe care nu îi merită!...

Lebensraum = habitat (lb. germană). Nu, n-are nicio legătură cu asta. Voiam doar să fie un termen mai dur… Mă uitam prin feeder și am dat (inițial) peste poza asta:  Sursă foto: aici. Apoi am citit și articolul. Preiau parțial textul din Tion, continuarea o găsiți pe site. „Proprietarii Abatorului de pe bulevardul Eroilor au început lucrările de igienizare acolo imediat după ce au fost amendați de Primăria Timișoara pentru nerespectarea legii privind protejarea monumentelor istorice și a autorizației de construire pe care o dețineau, la mijlocul lunii trecute, dar apoi s-au oprit, spun reprezentanţii municipalităţii. Viceprimarul Traian Stoia îl amenință pe omul de afaceri Ion Țiriac cu plângeri penale dacă nu va lua măsuri pentru a stopa degradarea monumentului. (…)” Pentru cei care nu sunt din Timișoara, clădirea e un fost abator, monument de arhitectură. E în aceeași stare de când mă știu. De când sunt în orașul ăsta. Și pe zi ce trece se degradează. Nu cred că-l mai prinde deceniul viitor, dacă nimeni nu intervine. Și acesta e un caz fericit. Vorbim despre o clădire frumoasă (atât cât a mai rămas din ea), dacă lăsăm în urmă destinația ei inițială. Vorbim despre un spațiu situat în „zona zero” a Timișoarei. Studenții sunt la două minute distanță. La propriu. Și sunt cu miile, dacă nu cu zecile de mii. Mai jos am făcut o captură din Google Maps, ca să identificați zona despre care vorbesc, dar am pus și harta (cu ocazia asta am învățat cum să pun o hartă embedded, că nu mai e atât de intuitiv ca înainte)… Google Maps O zonă mai bună nu există! Și cu toate astea, nu se întâmplă nimic acolo. Luați Google Maps și tastați Timișoara. Dacă vă plimbați deasupra orașului, o să găsiți zeci de astfel de zone care par părăsite. Și chiar așa sunt. Sau sunt depozite de materiale de construcții. Balastiere. În centrul orașului. Clădiri rămase ca muți martori ai industrializării haotice și fără noimă din timpul comunismului. Focare de infecție. Cămin pentru maidanezi. Pentru aurolaci și vagabonzi. Eldorado-ul fierului vechi. Sursă interminabilă de praf. Praf care, în cele din urmă, ajunge în casele noastre, pe hainele și mașinile noastre, peste tot....

…Sau, mai bine, la ecuator. Că acolo nici măcar sezon ploios nu există. Bag mașina în garaj la prânz, când vin ploile ălea torențiale și o scot după aia. Poate o să duc dorul zăpezilor de pe la noi, o să tânjesc după un vin bun de Oltenia, o să îmi lipsească cireșele de mai. Dar știu că nu trebuie să mai schimb niciodată pneurile! De unde supărarea asta? Hai să zicem… și din naivitatea mea. Din speranța că unele lucruri nu sunt altceva decât întâmplări (nefericite) și că lumea învață din greșeli. Unii, poate chiar o fac. Dar unii… Anul trecut mi-am luat pneuri de iarnă. Și cum nu e ceva mai complicat decât să încarci/descarci roți în mașină (mai ales dacă-i un hatchback mic), am zis să găsesc o vulcanizare care are și „hotel”, să le las acolo pe cele care sunt scoase de pe mașină. Zis și făcut! Am găsit compania, avea site, am sunat, am făcut programare, avea chiar ore care-mi conveneau (dimineața devreme, deși nu-s vreun matinal, dar prefer să mă trezesc cu noaptea-n cap, ca să nu bat orașul în ore de vârf). Totul suna minunat. Ei, aici au apărut primele probleme. Minore. De comunicare. De orientare. De apreciere. De ce or fi, dar n-ar fi trebuit să le simt eu, clientul… Schimbând jantele, am întrebat dacă nu cumva trebuie să schimb și șuruburile care prind janta, că-s tipuri diferite de janta. „Nooo… nici vorbă! M-am uitat pe calculator și-s bune.” Dacă-s bune… apăi sunt bune, mi-am zis. Dar n-au fost. Atunci când mașina era pe elevator. Fără nicio roată montată. Au zis că mi le aduc de la depozit. „Cam în cât timp?” am întrebat eu, cu speranța nătângă că e vorba de minute. „Aaa… păi azi, dar nu știm sigur”. Bineînțeles, timpul e o resursă pe care o găsești pe toate cardurile gardurile. Așa că au dat jos mașina, am lăsat roțile de schimb acolo și i-am rugat să mă sune când ajung prezoanele. Până la urmă, s-a rezolvat în ziua aia. Iarna fu scurtă, așa că prin martie urmă telefonul pentru programare. „Știți, am roțile cu totul la voi, jante și pneuri, nu trebuie decât să le dați...