Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

Jul 6, 2016

Oricât de multe guverne se vor schimba și oricât de capabil ar fi prim-ministrul, România nu va avea prea curând o rețea funcțională de autostrăzi. Și nu pentru că e leneș constructorul, că prin alte părți, același contractor muncește cu o viteză de speriat. Nu. Și nici vina pălmașului de rând nu e. Că și el și-ar face treaba, dacă ar avea cu ce. Nu. Vina e undeva în zona gri, între contractor și cei care au puterea de a decide la nivel înalt. Acolo unde un funcționar de gradul doi al statului, de la nivel central sau local știe că, având în vedere mărimea țării și importanța ei economică în partea asta a continentului, nu se vor construi mai mult de 2000-2500 km. Pentru că nu ai de ce să faci mai mult. România nu are nevoie, că nu faci autostradă pe lângă fiecare drum județean. Europa nu are nevoie, intră în România prin două puncte (sau așa e planificat) și îi ajung. Rusia sau Ucraina nu au nevoie, că drumul pe la noi spre Europa ar fi cam ocolitor. Bulgaria nu are nevoie de mai multe legături, două sunt destule. Nu poți să faci drumuri doar de dragul de a construi. Și când le termini, s-a închis conducta aia groasă. Contractorul își ia utilajele și pleacă, că doar n-o să le țină să ruginească la noi, oricât de dragă le-ar fi țara. Că și-a luat banii, ba chiar mai mult de cât merita. Nu va da niciun guvern „verde” construcției unei autostrăzi între Zalău și Baia Mare, și nici țara nu mai crește, așa că proiectele existente sunt și singurele. Și știind asta, funcționarul ăla mărunt va face tot ce poate să o lălăiască. Să nu se termine niciodată. Și astfel să țină pornit fluxul de bani dinspre centru spre constructor. Să suplimenteze cât poate plățile. Să ceară mai mult de la buget ori de câte ori poate. Pentru că din banii ăia trăiește și el. Și nu vorbesc doar de salariul pe care îl primește ca funcționar. Ci și de ce-i mai pică pe lângă, să facă plățile ălea către executor. Și cum sumele (plățile oficiale) sunt foarte mari, nimeni nu bagă în seamă...

Jun 20, 2016

Da, o să scriu și eu despre fotbal. Am mai scris, nu e ceva nou, dar acum suntem la nici douăzeci și patru de ore de la o înfângere care ne-a scos din cap ideea că am putea avea loc între primele șaisprezece echipe ale continentului. Și ne-a bătut o echipă care are șanse doar teoretice (matematice?) să ajungă acolo. Din câte știu, se iau în calcul punctele scoase cu cei de deasupra, nu cu cei ce pleacă acasă. Cu toate astea, echipa națională nu cred că va înțelege ceva din această înfângere și nici din dăruirea celor care ne-au scos fotbalul din cap. (By the way: Felicitări, Albania!) Am crescut cu fotbal. Nu am fost talentat (nu am prea fost la niciun sport de echipă, naiba știe de ce) și nici nu am încercat să fac ceva să acopăr lipsa talentului. Jucam pe stradă și în curtea școlii cu orele, dar doar pentru distracție, atâta tot. Dar trăiam fotbalul. Îl citisem în cărțile lui Manușaride, ale lui Chirilă. Îl ascultasem în poveștile tatălui meu despre Dobrin, minunea care a stat pe bancă în Mexic `70. Îl vedeam live (mergeam și la Pandurii la meciuri, când nici măcar în Divizia B nu erau), mă uitam la TV încă de pe vremea în care comentatorii trebuiau să ne spună care echipă încotro atacă, lipsindu-ne culorile de pe ecran (pentru cei mai tineri, televizoarele nu au fost tot timpul înguste cât un tablou și în culori). În limba română, în limba sârbă, în bulgară, ba chiar și-n rusă – bulgarii retransmiteau un canal rusesc. Îl ascultam la radio, cărând după mine un radiocasetofon pe baterii. Și-l trăiam cu fiecare gol dat de o echipă românească. Sau al naționalei. Prima calificare la un Campionat European. Tot în Franța. Acum treizeci și doi de ani. Euro 88, după o grupă din care am scos Italia, echipa care cu doi ani în urmă luase aurul la Copa Mundial de Fútbol – España 82.  Erau opt echipe la turneul final, nu toată Europa, ca acum. Opt. Și acolo tot un punct am luat, dar cui? Finalistei Spania. Poate atunci s-a născut cu adevărat fotbalul românesc. Sau acolo am atins maturitatea. Că...

Prolog: Departe de mine orice gând antisemit. Sau antireligios. Sau anti-orice! CÚȘER adj. invar. (Despre mâncăruri și băuturi, în practica religiei mozaice) Pregătit după ritual. ♦ Fig. (Fam.) Foarte bun, excelent. – Cf. ebr.kâscher „curat, ritual”. (Conform DEX online) Am văzut o știre în dimineața asta despre un grup de evrei, deținuți în sistemul penitenciar din România (nu știu sigur dacă erau chiar israelieni sau doar cetățeni români) care m-a făcut să zâmbesc à la Harap Alb… Adică nu prea era râsul meu.  Respectivii dădeau în judecată Statul Român (prin Direcția Penitenciarelor, parte a Ministerului Justiției sau Afacerilor Interne, cred) pentru că nu li se asigura hrană cușer în pușcărie, în concordanță cu credința lor. Deci stai, cum vine asta? Ție ți se rupe de legea statului nostru (stat laic, până una-alta, da?) – că doar nu ești în închisoare pentru motive politice sau religioase, dar ai pretenția ca tu, cu drepturi civile suspendate ca urmare a faptelor tale, să primești un tratament în concordanță cu religia ta. Religie care nu se referă DOAR la ce bagi în gură, cumva am eu impresia că și faptele comise nu sunt chiar „cușer”… Nu știu care sunt șansele de reușită, dar cred că sunt, statul cam pierde pe bandă rulantă orice proces. Și dacă e așa, cum ar fi ca toți cetățenii, pe baza precedentului deja existent, să dea statul în judecată? Nu pentru hrană cușer, ci pentru hrană decentă. Elevii, studenții, bolnavii, bătrânii din azil… Sau din toate locurile în care statul ar trebui să asigure o masă cât de cât comestibilă celor care, nu ca în cazul deținuților care au săvârșit fapte împotriva statului român, nu doar că nu sunt certați cu legea, ba chiar poate sunt printre cei care încearcă să o impună… Sau printre cei care, într-un fel sau altul, lucrează pentru acest stat. Nu sunt de principiul că statul trebuie să facă tot, dar acolo unde e datoria lui să facă, ar fi bine să nu facă în bătaie de joc… Fie el, acel loc, o pușcărie sau o...

Jun 17, 2015

Unele mărci se vând singure. Mă gândesc că, și dacă ar scoate o coală albă, A4, doar cu mărul în cauză în antet, Apple ar vinde-o fără probleme. Nu-s vreun fundamentalist, dar de un timp, americanii nu prea cunosc eșecul. Că produsele lor sunt bune sau rele, frumoase sau urâte, ușor de folosit sau labirintice, asta e altceva. Dar de vândut, se vând! Apple Watch era și mai așteptat. Evident. Se vorbește despre el de ani buni, dar (probabil că on purpose) Apple a ezitat să-i dea drumul pe piață. Or fi lăsat pe alții să se ardă. Cum nu s-au ars și smartwatch-urile au avut succes, l-au scos de la naftalina R&D și l-au băgat pe linia de producție. L-au și lansat, anul trecut. De cumpărat, nu puteai să o faci imediat, ci abia după jumătate de an. Prin aprilie… Și acum începe povestea. Lansarea e una, procesul de achiziție e altul. Au ales câteva țări, (țări în care magazinele Apple există și fizic, nu doar virtual), puține, oricum, și au dat drumul la precomenzi. Adică puteai să dai comanda și apoi așteptai să-ți vină. Treaba e simplă. Estimarea asta nu o face nimeni dându-și cu presupusul. Există unelte foarte inteligente care se uită la stocuri (în timp real), fac agregări ale cererii pentru fiecare moment din linia timpului, analizează capacitățile de producție și calculează și calculează și calculează. Nu e ceva ca și cum ai avea o băcănie și mergi în magazie să vezi câtă făină mai ai ca să-l trimiți pe șofer la „cash&carry”, să-ți mai ia un sac. Nu! Oamenii ăia nu au niciun fel de dubii să-ți zică ce și cum. Poate nu instantaneu, dar în două, trei zile, estimarea e suficient de exactă încât să te bazezi pe ea. Chiar înainte să fie deschise magazinele Apple (online) pentru precomenzi, un magazin de la noi, destul de controversat în online pentru o treabă care a lăsat multora îndoieli despre seriozitatea acestuia, dar nu îndeajuns de multe, se pare, pentru că mai sunt multe bloguri sau site-uri care îi poartă bannere, s-au lăudat că îl aduc și ei. „Cum?”, poate ar fi trebuit să mă întreb și eu, înainte de...

Gogoșu e o comună din Dolj. Într-una dintre cele mai sărace zone ale României. O știu, pentru că tatăl meu s-a născut la câțiva kilometri de acolo și, pe când eram copil, mergeam în vizită la bunici. De la rar spre foarte rar. Și asta pentru că drumurile sunt un vis urât. Și pentru că n-ai ce să vezi acolo. Agricultură. Atât. Dealuri, secetă, praf, vite… Care cu boi, încă. Pe drumuri cu un colb atât de fin încât îți trece de filtrele autoturismului și îți ajunge în interior. Oameni sărmani. Gogoșu are cam 700-800 de locuitori. Nu știu cum e acolo, dar în satul tatălui meu nu era semnal de telefonie mobilă. Pe nicio rețea. Internet? O glumă bună. Observatori la alegeri? Altă glumă. Și mai bună. Oamenilor de acolo nu le pasă de politică, le pasă de cât iau pe banița de grâu și de ce dau vacilor să mănânce, când vine iarna. Sau dacă s-a făcut vinul și dacă e bună țuica. În zona asta, primul tur a adus procente de peste 90%… Evident, pentru actualul premier. Astăzi, avem o prezență la vot de peste 140%.  Ceaușescu ar fi mândru. Satul ăsta și altele ca el, venite parcă din evul mediu, poate și mai rău, ne decid viitorul. Și culmea, țăranii de acolo nici măcar nu sunt de...