Jun 20, 2016

Da, o să scriu și eu despre fotbal. Am mai scris, nu e ceva nou, dar acum suntem la nici douăzeci și patru de ore de la o înfângere care ne-a scos din cap ideea că am putea avea loc între primele șaisprezece echipe ale continentului. Și ne-a bătut o echipă care are șanse doar teoretice (matematice?) să ajungă acolo. Din câte știu, se iau în calcul punctele scoase cu cei de deasupra, nu cu cei ce pleacă acasă. Cu toate astea, echipa națională nu cred că va înțelege ceva din această înfângere și nici din dăruirea celor care ne-au scos fotbalul din cap. (By the way: Felicitări, Albania!) Am crescut cu fotbal. Nu am fost talentat (nu am prea fost la niciun sport de echipă, naiba știe de ce) și nici nu am încercat să fac ceva să acopăr lipsa talentului. Jucam pe stradă și în curtea școlii cu orele, dar doar pentru distracție, atâta tot. Dar trăiam fotbalul. Îl citisem în cărțile lui Manușaride, ale lui Chirilă. Îl ascultasem în poveștile tatălui meu despre Dobrin, minunea care a stat pe bancă în Mexic `70. Îl vedeam live (mergeam și la Pandurii la meciuri, când nici măcar în Divizia B nu erau), mă uitam la TV încă de pe vremea în care comentatorii trebuiau să ne spună care echipă încotro atacă, lipsindu-ne culorile de pe ecran (pentru cei mai tineri, televizoarele nu au fost tot timpul înguste cât un tablou și în culori). În limba română, în limba sârbă, în bulgară, ba chiar și-n rusă – bulgarii retransmiteau un canal rusesc. Îl ascultam la radio, cărând după mine un radiocasetofon pe baterii. Și-l trăiam cu fiecare gol dat de o echipă românească. Sau al naționalei. Prima calificare la un Campionat European. Tot în Franța. Acum treizeci și doi de ani. Euro 88, după o grupă din care am scos Italia, echipa care cu doi ani în urmă luase aurul la Copa Mundial de Fútbol – España 82.  Erau opt echipe la turneul final, nu toată Europa, ca acum. Opt. Și acolo tot un punct am luat, dar cui? Finalistei Spania. Poate atunci s-a născut cu adevărat fotbalul românesc. Sau acolo am atins maturitatea. Că...

Prolog: Departe de mine orice gând antisemit. Sau antireligios. Sau anti-orice! CÚȘER adj. invar. (Despre mâncăruri și băuturi, în practica religiei mozaice) Pregătit după ritual. ♦ Fig. (Fam.) Foarte bun, excelent. – Cf. ebr.kâscher „curat, ritual”. (Conform DEX online) Am văzut o știre în dimineața asta despre un grup de evrei, deținuți în sistemul penitenciar din România (nu știu sigur dacă erau chiar israelieni sau doar cetățeni români) care m-a făcut să zâmbesc à la Harap Alb… Adică nu prea era râsul meu.  Respectivii dădeau în judecată Statul Român (prin Direcția Penitenciarelor, parte a Ministerului Justiției sau Afacerilor Interne, cred) pentru că nu li se asigura hrană cușer în pușcărie, în concordanță cu credința lor. Deci stai, cum vine asta? Ție ți se rupe de legea statului nostru (stat laic, până una-alta, da?) – că doar nu ești în închisoare pentru motive politice sau religioase, dar ai pretenția ca tu, cu drepturi civile suspendate ca urmare a faptelor tale, să primești un tratament în concordanță cu religia ta. Religie care nu se referă DOAR la ce bagi în gură, cumva am eu impresia că și faptele comise nu sunt chiar „cușer”… Nu știu care sunt șansele de reușită, dar cred că sunt, statul cam pierde pe bandă rulantă orice proces. Și dacă e așa, cum ar fi ca toți cetățenii, pe baza precedentului deja existent, să dea statul în judecată? Nu pentru hrană cușer, ci pentru hrană decentă. Elevii, studenții, bolnavii, bătrânii din azil… Sau din toate locurile în care statul ar trebui să asigure o masă cât de cât comestibilă celor care, nu ca în cazul deținuților care au săvârșit fapte împotriva statului român, nu doar că nu sunt certați cu legea, ba chiar poate sunt printre cei care încearcă să o impună… Sau printre cei care, într-un fel sau altul, lucrează pentru acest stat. Nu sunt de principiul că statul trebuie să facă tot, dar acolo unde e datoria lui să facă, ar fi bine să nu facă în bătaie de joc… Fie el, acel loc, o pușcărie sau o...

Jun 17, 2015

Unele mărci se vând singure. Mă gândesc că, și dacă ar scoate o coală albă, A4, doar cu mărul în cauză în antet, Apple ar vinde-o fără probleme. Nu-s vreun fundamentalist, dar de un timp, americanii nu prea cunosc eșecul. Că produsele lor sunt bune sau rele, frumoase sau urâte, ușor de folosit sau labirintice, asta e altceva. Dar de vândut, se vând! Apple Watch era și mai așteptat. Evident. Se vorbește despre el de ani buni, dar (probabil că on purpose) Apple a ezitat să-i dea drumul pe piață. Or fi lăsat pe alții să se ardă. Cum nu s-au ars și smartwatch-urile au avut succes, l-au scos de la naftalina R&D și l-au băgat pe linia de producție. L-au și lansat, anul trecut. De cumpărat, nu puteai să o faci imediat, ci abia după jumătate de an. Prin aprilie… Și acum începe povestea. Lansarea e una, procesul de achiziție e altul. Au ales câteva țări, (țări în care magazinele Apple există și fizic, nu doar virtual), puține, oricum, și au dat drumul la precomenzi. Adică puteai să dai comanda și apoi așteptai să-ți vină. Treaba e simplă. Estimarea asta nu o face nimeni dându-și cu presupusul. Există unelte foarte inteligente care se uită la stocuri (în timp real), fac agregări ale cererii pentru fiecare moment din linia timpului, analizează capacitățile de producție și calculează și calculează și calculează. Nu e ceva ca și cum ai avea o băcănie și mergi în magazie să vezi câtă făină mai ai ca să-l trimiți pe șofer la „cash&carry”, să-ți mai ia un sac. Nu! Oamenii ăia nu au niciun fel de dubii să-ți zică ce și cum. Poate nu instantaneu, dar în două, trei zile, estimarea e suficient de exactă încât să te bazezi pe ea. Chiar înainte să fie deschise magazinele Apple (online) pentru precomenzi, un magazin de la noi, destul de controversat în online pentru o treabă care a lăsat multora îndoieli despre seriozitatea acestuia, dar nu îndeajuns de multe, se pare, pentru că mai sunt multe bloguri sau site-uri care îi poartă bannere, s-au lăudat că îl aduc și ei. „Cum?”, poate ar fi trebuit să mă întreb și eu, înainte de...

Gogoșu e o comună din Dolj. Într-una dintre cele mai sărace zone ale României. O știu, pentru că tatăl meu s-a născut la câțiva kilometri de acolo și, pe când eram copil, mergeam în vizită la bunici. De la rar spre foarte rar. Și asta pentru că drumurile sunt un vis urât. Și pentru că n-ai ce să vezi acolo. Agricultură. Atât. Dealuri, secetă, praf, vite… Care cu boi, încă. Pe drumuri cu un colb atât de fin încât îți trece de filtrele autoturismului și îți ajunge în interior. Oameni sărmani. Gogoșu are cam 700-800 de locuitori. Nu știu cum e acolo, dar în satul tatălui meu nu era semnal de telefonie mobilă. Pe nicio rețea. Internet? O glumă bună. Observatori la alegeri? Altă glumă. Și mai bună. Oamenilor de acolo nu le pasă de politică, le pasă de cât iau pe banița de grâu și de ce dau vacilor să mănânce, când vine iarna. Sau dacă s-a făcut vinul și dacă e bună țuica. În zona asta, primul tur a adus procente de peste 90%… Evident, pentru actualul premier. Astăzi, avem o prezență la vot de peste 140%.  Ceaușescu ar fi mândru. Satul ăsta și altele ca el, venite parcă din evul mediu, poate și mai rău, ne decid viitorul. Și culmea, țăranii de acolo nici măcar nu sunt de...

Jul 20, 2014

Aproape întotdeauna țin cu cei mai slabi. Cu cei care nu prea au nicio șansă de câștig. Și nu vorbesc doar de sport aici. Vorbesc despre viață. O fi vreun soi de comunism? Mă îndoiesc, știindu-mă cât de pornit sunt împotriva unei astfel de orânduiri… Oricum, cauza e prea puțin importantă aici. I-am admirat pe polonezi pentru Solidarność. Pe cehi, pe berlinezii din Berlinul Oriental. Pe tibetani, când am aflat de drama lor. Pe cei din Țările Baltice. Și am fost plin de ură, în 1991, când tancurile rusești intrau în Vilnius. Am fost alături de toți cei care au vrut să fugă din spațiul ex-sovietic. Tot pe atunci i-am susținut și pe sloveni. Sau pe croați. Pe cei din Bosnia și Herțegovina. Pe kosovari. I-am admirat pe africani, atunci când au decis că le ajung anii îndurați sub tirani ca al-Gaddafi sau alții ca el. Nu există nație (sau grup etnic) a cărei luptă pentru libertate sau independență să nu o fi empatizat. Orice revoltă împotriva nedreptății, orice pumn ridicat împotriva unor despoți. Orice sacrificiu, indiferent de continent, i-a ridicat pe martiri pe un piedestal mai valoros decât dacă ar fi fost făcut din cea mai scumpă marmură… Dar există o luptă pe care nu o voi susține niciodată. Și care nici nu mă va mai mișca vreodată. Ceea ce se întâmpla până acum trei zile în estul Ucrainei mă așezase de o anumită parte a conflictului. Eram deja acolo de când părăsiseră URSS. Și de când au încercat s-o rupă de tot cu trecutul, printr-o revoluție (portocalie). Am fost de partea lor pe toată durata #euromaidanului. Mă uitam la tot ce s-a întâmplat după ce ex-președintele lor a fugit în Rusia. Și încercam să înțeleg de ce n-am susținut nicio secundă mișcarea secesionistă din Crimeea. Sau din zona Donețsk. Pentru că s-ar încadra perfect în tipar, fiind o minoritate „reprimată” de majoritate. O zonă care încearcă să scape de apăsarea regimului, căutând cu disperare libertatea. Știam (citisem) că și din partea armatei ucrainiene existau excese. Dar nu am reușit să fiu, sufletește, nicio secundă alături de separatiști. Și, paradoxal, nu e vorba de doborârea avionului #mh17. Sau nu direct. Victime colaterale există în...

Jun 28, 2014

Săptămâna asta am avut treabă în Germania. Landul Hesse (Hessen), zona metropolitană Frankfurt. Nu-i prima dată când ajung acolo și nici nu m-a lovit vreo epifanie, doar că n-am apucat să scriu despre ceea ce urmează, deși o realizasem de ceva timp. Nivelul de civilizație al unei nații nu este dat de modul în care arată marile orașe. Și nici măcar orașele, în general. Și nici măcar de numărul de kilometri de autostradă. Ci de felul în care arată cel mai mic cătun. Cel mai mic sat. Dacă acolo există sau nu apă curentă, electricitate și canalizare. Și de ceva ce noi, românii, vom mai păstra, cu siguranță, pentru mult timp de acum încolo: gardurile care ne înconjoară proprietățile. Am văzut cum arată orășelele nemțești de 4000-5000 de locuitori. Am trecut prin sate cu mai puțin de 1000 de locuitori. N-ai nici cea mai mică impresie că ești, totuși, într-un sat. Poate doar lipsa magazinelor mai mari trădează asta. Doar că oamenii de acolo nu le simt lipsa. Totul e impecabil, de la cum e tuns gazonul în fața casei, până la cum arată străzile. De la lipsa animalelor pe stradă (a câinilor, pisicilor, animale cu stăpân sau fără), până la absența nelipsitelor de la noi ambalaje de plastic aruncate peste tot. Și până la lipsa aproape în totalitate a gardurilor. Poate doar un gard viu, tăiat parcă în căutarea perfecțiunii, având un rol (evident) doar estetic și ecologic. Dar atât. Nu imitații ale Marelui Zid Chinezesc, nu plăci „prefabricate” turnate în așa fel încât să ascundă totul de ochii trecătorilor… Nu vezi căruțe sau vaci venind de la păscut. (Ca o paranteză, cineva a postat pe internet fotografii cu o turmă de oi care traversa autostrada A2 din România. O turmă de oi!) Sursa foto: wherewasitfilmed.com Și încă ceva: zburând peste Germania, la joasă înâlțime (dar se poate vedea și cu Google Maps), am observat că a dispărut conceptul inițial de sat. Sunt zone foarte întinse de verde (vegetație, dar mai mult ca sigur una care există datorită omului – suprafețe cultivate), întrerupte ici-colo de portocaliul acoperișurilor. Uneori prea strălucitoare ca să fie doar ceramica din țiglă, probabil celule solare/fotovoltaice. Dar multe, foarte multe...