Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Mic ghid de supraviețuire în Elveția (1) – Introducere în Paradis

Mic ghid de supraviețuire în Elveția (1) – Introducere în Paradis

Aug 27, 2018

Dacă auziți vreodată despre orice zonă (de la noi sau de oriunde, egal) că-i Mica Elveție, e doar un compliment gratuit. Nu prea există nimic să se compare cu Elveția, mai ales că-s convins că nu despre străzi, clădiri sau chiar orașe e vorba. Ci despre ceea ce natura a lăsat în interiorul granițelor țării. În rest, poate că sunt șanse se mai gasim similitudini. Să presupunem că ești destul de norocos și vii aici pe calea aerului și pe cer senin (eu nu prea am fost, cel mult de două ori am profitat de absența norilor să mă uit pe geam), nici nu știu ce te șochează mai mult… Să fie munții pe care-i vezi până prin mai albi, să fie verdele perfect al câmpurilor, să fie lacurile pline de mici bărcuțe (veliere și ce-o mai pluti)? Sigur găsești ceva să-ți placă. Nu zic că alte țări nu-s frumoase văzute de sus, dar aici totul se schimbă atât de repede încât pe durata unui zbor de câteva minute – poate douăzeci, nu mai mult – apuci să vezi de toate. Să nu uit să spun de la început, de data asta nu am ajuns mai departe de Lucerna, adică un fel de „inima Elveției”. Am ajuns de fiecare dată venind din Munchen cu avionul până în Zurich și apoi cu trenul până la Lucerna. A, și prima dată am ajuns seara târziu, iarna. Așa că nu am văzut nimic tot drumul. Dar de ceva tot am fost impresionat. Foarte impresionat. SBB, Căile Ferate Elvețiene. Trenurile sunt de o punctualitate înspăimântătoare. Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu. Nu sunt sigur dacă nu cumva trenurile elvețiene se setează după ceasurile de aici sau invers. Și gările. Gările, de cele mai multe ori, și aproape fără excepție, sunt deprimante. Murdare, pline de gunoaie, de mirosuri, aglomerate până la sufocare. Aici parcă totul e mai relaxat. Ba nu, nu parcă. Aici așa e. Mai relaxat totul. Și trenurile nu sunt „luxury”, să ne înțelegem. Sunt trenuri normale pentru secolul ăsta, cu zone de socializare (adica un fel de living room in vagon), cu prize peste tot, cu acces facil, adică nu trebuie să fiu alpinist să ajung...

Sunt încă aici

Sunt încă aici

May 8, 2018

Mai am încă blogul. Nu am mai scris de luni bune. Vreo patru. Deși au fost subiecte, chiar destule. Politică, în general. Dar cred ca am ajuns, din păcate, la un nivel de saturație care mă face deja imun la orice. Mai reușesc, cel mult, o frază, două, câteva pe Facebook sau un tweet. Ironice, multe. Sau răbufniri, restul.  Se pare că nu atât de puternice încât să scriu aici… Și parcă nu mi-aș dori să scriu doar motivat de gânduri negative. Cam așa au fost ultimele postări aici. Dar nici nu aș renunța la ce blog. Am scris câțiva ani buni. Șapte, opt…  De toate. Acum l-am cam lăsat deoparte. Nu scriu forțat, nu pot să scriu doar să umplu pagini. Mai făceam asta la început, când eram destul de entuziasmat de ideea blogului. Am renunțat rapid la „blogging intensiv”. Că doar nu o făceam pentru bani, iar cantitatea nu-i tot timpul bună. Mai bine trei rânduri la șase luni, dacă rândurile sunt scrise cu sufletul.  O să mai scriu. Dar nu azi, ci doar când o să am ceva de spus.    ...

Martor

Martor

Oct 19, 2017

#metoo O scurtă poveste pe tema asta. Departe de multe dintre povestirile care mi-au trecut în ultimele zile prin timeline. Aproape de hărțuire, doar că pe atunci nu existau prea multe pârghii legale.   Unul dintre clienții mei, long time ago. Aproape de două decenii, ca să vă dați seama pe unde să plasați temporar povestea. Geografic, vorbim despre București. Vechiul director economic al clientului (mă rog, contabil șef) își termină anii de serviciu înainte să apuc să interacționez prea mult cu el. Câteva întâlniri, dar nu cine știe ce. Dar impresia lăsată, în general foarte bună.  Oricum, irelevant. Sau poate relevant doar prin comparația cu ce urmează.   Îi urmează un personaj undeva între patruzeci și cincizeci de ani. Spre finalul decadei, aș zice. După prezentările de rigoare, nu am relaționat prea mult. Nu în prima lună. Se mai interesa, din când în când despre ce fac acolo. Mă șocau puțin „ștatul” lui de plată și „ștornarea” despre care am crezut că e cu totul altceva. Până m-am prins că mulți din București au nemțificat inutil unele cuvinte care începeau cu „st”. OK, nu doar bucureștenii, mai multă lume. Nu i-am contestat competențele, că nu era asta treaba mea, deși lipsurile erau evidente. Și nici nu trebuia să-i suport aerele de mare șef. Așa, genul ăla de director comunist atot-știutior, cu putere asupra vieții și morții angajaților, aproape sclavi pe plantație.    Apoi am ajuns în mijlocul mizeriei. Dacă în primele luni aveam asigurată liniștea, fiind instalat în biroul IT-ului, sediul s-a mutat în altă parte, IT-ul externalizat și departamentele au trecut la sistemul open-space. Eu, prin natura proiectului, eram la Contabilitate. Eu și contabilul șef eram singurii de pe Marte. În rest, doar angajate. Lupul paznic la oi. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva atât de libidinos. Prin comparație, orice mizerabil care fluieră sau scoate pe gură cel mult un „Păpușă, (insert cocalarism aici)!” ar fi fost un prinț. Grosolănii pe bandă rulantă. Nici măcar aluzii, direct propuneri. Și părea că nimeni nu are curajul să spună ceva. Părea. Până când una dintre angajatele de acolo a venit la mine și mi-a dat o hârtie. O plângere semnată de aproape toate colegele din birou,...

Gică de la Sculărie

Gică de la Sculărie

Oct 21, 2015

Dacă vorbim de salarii, există o tendință (aș risca să generalizez, dar cred că, de unde privesc eu, am de ce s-o fac) de auto-supraapreciere. Sau, cel puțin, nu am întâlnit până acum oameni care să zică: „am impresia că sunt prea bine plătit”. Mă gândesc că nu-l oprește nimic pe cel care a construit autostrada cu probleme din Transilvania să-și ceară banii pe lucrarea lui, chiar dacă-i făcută de mântuială. Și ceva (comparația cu media europeană din același domeniu) îmi spune că i-a luat cu mult peste valoarea reală a muncii depuse. Bine, nu pălmașul de rând, poate nici vreun șef de șantier, ci undeva mai sus au ajuns banii ăia. Dar exemplu e bun: a cerut și a primit. Probabil că nici cei care au pus bordurile prin București nu au avut rețineri în a cere mult mai mulți bani decât contraprestația lor. Și nici cei care au vândut CFR-ului perne la preț de laptopuri Apple. Și nici cei care au instalat aplicații software companiilor de stat. Aplicații care fac pe jumătate din ce au promis. Sau de care nimeni nu avea nevoie. Și probabil nici cei care au vândut spitalelor consumabile la un preț de opere de artă. Nici cei care au vândut calculatoare recondiționate școlilor, liceelor sau facultăților, dar la preț de Logan. Și cred că aș putea veni cu zeci de exemple aici. Dar mă opresc. Ce au în comun toate de mai sus? Că partea oneroasă a relațiilor are drept sursă bugetul de stat. Stat al cărui CEO (chief executive officer) nu poate fi atât de ușor identificat. Sau dacă e – șeful Guvernului, adică – nu prea îl interesează, indiferent cine ar fi el. Statul nu e nici SRL, nici SA. Nu are un proprietar… Și de aici o grămadă de probleme. Pentru că nu dai de la tine. Lucrurile se schimbă diametral când ajungi în mediul privat. Când scopul primordial al businessului e să faci profit (să-l optimizezi, nu să-l maximizezi – un aspect deloc înțeles în România, deși se învață și la liceu, nu ai nevoie să faci vreo facultate pentru asta), nu aruncă nimeni cu de trei ori banii pentru un job pe care cineva –...

Rusia, fără prejudecăți – Epilog

Am scris mult despre Rusia. Puteți găsi toate episoadele aici: 1, 2, 3, 4, 5 și 6… Mult, dar încă ar mai fi. Și nu am văzut mai mult de 0.01% (dacă iau în considerare doar ceea ce am văzut din mersul trenului, al mașinii sau la picior) din acest imens conglomerat de nații și popoare care se întinde pe mai mult de jumătate din Eurasia. Federația Rusă e un continent în sine. Nu pretind că am văzut ceva din avioane, deși am stat întotdeauna cu fruntea lipită de geam și cu gâtul răsucit să prind cât mai mult. Și dacă în zona europeană (doar peste ea am zburat) puteai să vezi minute în șir doar păduri (adică zeci de kilometri) și, mai rar, câte un sat sau orășel, încerc să îmi imaginez ce e dincolo de Urali. Acolo unde Rusia e doar natură neatinsă vreodată de piciorul omului. La propriu. Și nici nu am pretenția că am văzut cele mai frumoase părți ale Rusiei, chiar dacă zona de confluență Volga-Kama mi s-a părut ceva extraordinar. Am înțeles că Peninsula Kamceatka e un paradis vizual, un paradis pe care mai greu poți să-l prinzi în fotografii, cu atât mai greu în cuvinte. Sau nesfârșita Siberie. Sau adâncul Baikal. Sau înghețatul nord… Și nici despre orașe nu aș putea să spun că le-am văzut pe cele mai frumoase. Da, am văzut orașe absolut uimitoare, dar nu am văzut imperialul (și la propriu, și la figurat) Sankt Petersburg. Sau la fel de regalul Ekaterinburg. Sau izolatul Kaliningrad… Și mai sunt, cu siguranță, urbe de văzut. Am încercat să țin, pâna acum, atât cât am putut, opiniile politice departe de textele mele despre Rusia. Dar asta nu înseamnă că nu există. Sunt, prin formare, rusofob. Poate e prea mult spus „rusofob”, că nu am avut și nici nu am nimic împotriva populației civile ruse. Dar am avut și am un puternic sentiment de revoltă, poate și de ură, legat de tot răul care a venit de la răsărit. Pe tancuri, prin ideologi, prin minciună, prin forță. Nu am cum să nu leg de ruși toată perioadă neagră (mă rog, roșie) de după ultimul război mondial. Îi consider responsabili...

Rusia, fără prejudecăți (6)

Rusia, fără prejudecăți (6)

Mar 15, 2015

<— Partea a cincea Până acum, am vorbit despre o Rusia care pare să trăiască în prezent. De la străzi, transport în comun, taximetrie, oameni pe stradă, prin restaurante, la clădiri de locuit, magazine, clădiri oficiale. Orașe relativ mari, mari, imense (Kaluga – 400.000 locuitori, Kazan 1.100.000, Moscova… greu de estimat – între 10 și 20 de milioane, depinde cum privești), viață normală. Dar am avut ocazia să văd și altceva. Chistopol. 60.000 locuitori. Un mix de tătari, ruși, bulgari. Or mai fi și alții… Un drum de o sută și ceva de kilometri din Kazan, parțial pe un fel de autostradă, drum expres, parțial pe un drum cam ca prin România, după o iarnă grea. Trecând printr-una dintre zonele cele mai verzi pe care le-am văzut vreodată. Probabil că Volga și Kama sunt vinovate… Natura arată acolo de parcă omul n-a ajuns niciodată în zonă. Sau, dacă a ajuns, nu a făcut prea mult rău. (Deși e vorba de măsuri luate din 1990 și până în prezent de a conserva zona, pentru că, în vremurile comuniste, natura a fost violată cu sălbăticie în zonă…) Un oraș despre care ai auzit doar dacă ești foarte (foarte, foarte) pasionat de ceasuri. Eu sunt doar foarte, așa că nu auzisem. Dar Chistopol e locul în care se produce Vostok, unul dintre emblemele orologeriei ruse. Din păcate, când am vrut să vizitez fabrica, era închisă, toți angajații fiind în concediu pe perioada verii. Am apucat să vad doar magazinul lor de prezentare. Și, evident, să-mi iau un ceas de acolo. Amabilitatea vânzătorului fiind una mult peste medie, chiar și peste media vest-europeană, chiar primind invitația să mă întorc și să vizitez și fabrica, subliniind că e ceva foarte interesant de văzut. N-am mai ajuns de atunci… Să revin la oraș. Fiind în mijlocul lui nicăieri, nu există prea multe posibilități de cazare. Nu tu pensiuni, nu tu hoteluri… nimic. Adica sunt două hoteluri. Eu am stat doar într-unul singur și, deși era mult peste condițiile de cazare pe care le trăisem în studenție, aveam destule rețineri să folosesc baia. Ba chiar întreaga cameră. Deși totul era renovat (colegi de-ai mei care ajunseseră înaintea mea acolo cu vreo șase...

Pagina 1 din 28
1
2
3
10
20
»