Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Reciclare

Să n-o lungesc aiurea, că și așa nu mai stă nimeni să citească bloguri… Asistăm, din nou, la un discurs anti-UE, anti-corporații, anti-lege, anti-normalitate. Sub pretextul amnistiei și grațierii, Chavez (încă nu Maduro, că nu am ajuns până acolo) de Teleorman reciclează dejecțiile pe care le-a administrat mai bine de doi ani de zile. Dacă nu mai mult. De ce le reciclează, nu știu, când ar putea găsi ceva nou, cu o priză mai bună la public. Dar să nu-i dăm idei… Ce zice el? Hai să ajungem la una ușor de demontat… Zice că multinaționalele să dea mai mulți bani statului român. Să nu repatrieze profitul. Cum ar veni, faci ce vrei, dar să nu alegi. Un fel de naționalizare. Evident, statul român fiind cel mai bun gestionar al banilor, indiferent de sursa de proveniență a acestora.  De trei decenii (bine, de mult mai mult timp, dar pe atunci statul și centra, și dădea cu capul), vedem unde se duc banii publici. Adică nu prea vedem, că transparența tranzacțiilor e doar un concept, și până ce vreun jurnalist curajos nu face câte-o investigație, rămânem în întuneric. Și dacă nu vorbim de salariile bugetarilor, singurele pe care le putem identifica – nu intru acum în discuții despre cât de mari și cât de justificate sunt – chiar nu știm unde naiba se duc banii publici.  Școlile cad în continuare pe copii. Au WC-ul în curte, dar și dacă nu, îl au de cele mai multe ori într-o stare groaznică. Spitalele sunt un focar de infecție. Drumurile, o capcană. Căile ferate, un supliciu. Instituțiile statului, labirinturi birocratice. Serviciile publice, o glumă.  Justiția, singura care ne mai dădea speranțe că ne vom reveni, e îngenunchiată și decapitată. Banii dispar în vile. Unele nici măcar în România, să mai poți zice că se întorc în societate, într-un fel sau altul, ci prin țări exotice. În mașini scumpe, dar pentru care proprietarii nici măcar nu se sinchisesc să facă un minimum de efort pentru a le aduce în legalitate, ținându-le undeva într-o zonă gri, fără ITP sau înmatriculate în Bulgaria. În conturi prin țări al căror nume le-ai auzit doar pentru că-s paradisuri fiscale. Ce fac companiile multinaționale...

Un veac de inutilitate

Am trecut rar azi prin fața ecranelor. Nici cel al telefonului, nici cel al laptopului, nici cel al tabletei și nici cel al televizorului nu prea au fost aprinse. Sau, dacă au fost, au mers mai mult în gol. Astăzi s-a abuzat de niște cuvinte goale. Nici măcar limbaj de lemn nu cred a fost, ar fi fost suportabil, digerabil. Nu am văzut/auzit, e doar o presupunere. Dar am îndoieli (evident) că a fost altfel. De ce aș fi mândru că-s român?  Dar de ce aș mai fi eu astăzi mândru că sunt român? Sunt eu mai bun ca alții doar pentru că aparțin unei anumite nații? Luat ad litteram, constat chiar contrariul. „Proverbiala” ospitalitate românească e probată doar când există un contraserviciu. Când a fost să adăpostim o mână de amărâți din Siria, oameni ale căror case încă ardeau, creștinii români au făcut scut împotriva păgânilor, că asta au reținut ei din istoria mistificată a comuniștilor, că noi am fost apărătorii Europei creștine. Noi, care am stat veacuri sub dominația otomană… De ce aș fi azi mândru că sunt român, când operele înaintașilor sunt bătaia de joc a celor de azi, când codrul (fratele românului, parcă) e tăiat cu ură, când hoți (la propriu) sunt votați să ne conducă – pe căi necunoscute și periculoase, când agramați pozează în salvatorii neamului, când minciuna e politică de stat… De ce-aș mai fi mândru azi că sunt român? Dacă sunt mândru de ceva, sunt mândru de cei din trecut, cei care nu și-au plecat capul, care nu s-au lăsat cumpărați, nu s-au vândut pe câțiva arginți. Sunt mândru de cei ce au ales moartea în închisorile din alba și înghețata Rusie roșie. De cei ce au murit în chinuri în iadul temnițelor comuniste de la noi. De cei ce-au supraviețuit, cu oasele rupte, dar demnitatea intactă. Sunt mândru de cei ce au avut curajul să înfrunte noaptea comunistă. Că a fost pe câmpul de luptă în ultimul război sau în munți, după aceea.  Sunt mândru de cei ce au ales să nu trimită spre moarte sigură semeni de-ai lor, doar pentru că erau evrei. Sunt mândru de cei de azi, care aleg să fie mărinimoși,...

Mic ghid de supraviețuire în Elveția (1) – Introducere în Paradis

Mic ghid de supraviețuire în Elveția (1) – Introducere în Paradis

Aug 27, 2018

Dacă auziți vreodată despre orice zonă (de la noi sau de oriunde, egal) că-i Mica Elveție, e doar un compliment gratuit. Nu prea există nimic să se compare cu Elveția, mai ales că-s convins că nu despre străzi, clădiri sau chiar orașe e vorba. Ci despre ceea ce natura a lăsat în interiorul granițelor țării. În rest, poate că sunt șanse se mai gasim similitudini. Să presupunem că ești destul de norocos și vii aici pe calea aerului și pe cer senin (eu nu prea am fost, cel mult de două ori am profitat de absența norilor să mă uit pe geam), nici nu știu ce te șochează mai mult… Să fie munții pe care-i vezi până prin mai albi, să fie verdele perfect al câmpurilor, să fie lacurile pline de mici bărcuțe (veliere și ce-o mai pluti)? Sigur găsești ceva să-ți placă. Nu zic că alte țări nu-s frumoase văzute de sus, dar aici totul se schimbă atât de repede încât pe durata unui zbor de câteva minute – poate douăzeci, nu mai mult – apuci să vezi de toate. Să nu uit să spun de la început, de data asta nu am ajuns mai departe de Lucerna, adică un fel de „inima Elveției”. Am ajuns de fiecare dată venind din Munchen cu avionul până în Zurich și apoi cu trenul până la Lucerna. A, și prima dată am ajuns seara târziu, iarna. Așa că nu am văzut nimic tot drumul. Dar de ceva tot am fost impresionat. Foarte impresionat. SBB, Căile Ferate Elvețiene. Trenurile sunt de o punctualitate înspăimântătoare. Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu. Nu sunt sigur dacă nu cumva trenurile elvețiene se setează după ceasurile de aici sau invers. Și gările. Gările, de cele mai multe ori, și aproape fără excepție, sunt deprimante. Murdare, pline de gunoaie, de mirosuri, aglomerate până la sufocare. Aici parcă totul e mai relaxat. Ba nu, nu parcă. Aici așa e. Mai relaxat totul. Și trenurile nu sunt „luxury”, să ne înțelegem. Sunt trenuri normale pentru secolul ăsta, cu zone de socializare (adica un fel de living room in vagon), cu prize peste tot, cu acces facil, adică nu trebuie să fiu alpinist să ajung...

Sunt încă aici

Sunt încă aici

May 8, 2018

Mai am încă blogul. Nu am mai scris de luni bune. Vreo patru. Deși au fost subiecte, chiar destule. Politică, în general. Dar cred ca am ajuns, din păcate, la un nivel de saturație care mă face deja imun la orice. Mai reușesc, cel mult, o frază, două, câteva pe Facebook sau un tweet. Ironice, multe. Sau răbufniri, restul.  Se pare că nu atât de puternice încât să scriu aici… Și parcă nu mi-aș dori să scriu doar motivat de gânduri negative. Cam așa au fost ultimele postări aici. Dar nici nu aș renunța la ce blog. Am scris câțiva ani buni. Șapte, opt…  De toate. Acum l-am cam lăsat deoparte. Nu scriu forțat, nu pot să scriu doar să umplu pagini. Mai făceam asta la început, când eram destul de entuziasmat de ideea blogului. Am renunțat rapid la „blogging intensiv”. Că doar nu o făceam pentru bani, iar cantitatea nu-i tot timpul bună. Mai bine trei rânduri la șase luni, dacă rândurile sunt scrise cu sufletul.  O să mai scriu. Dar nu azi, ci doar când o să am ceva de spus.    ...

Martor

Martor

Oct 19, 2017

#metoo O scurtă poveste pe tema asta. Departe de multe dintre povestirile care mi-au trecut în ultimele zile prin timeline. Aproape de hărțuire, doar că pe atunci nu existau prea multe pârghii legale.   Unul dintre clienții mei, long time ago. Aproape de două decenii, ca să vă dați seama pe unde să plasați temporar povestea. Geografic, vorbim despre București. Vechiul director economic al clientului (mă rog, contabil șef) își termină anii de serviciu înainte să apuc să interacționez prea mult cu el. Câteva întâlniri, dar nu cine știe ce. Dar impresia lăsată, în general foarte bună.  Oricum, irelevant. Sau poate relevant doar prin comparația cu ce urmează.   Îi urmează un personaj undeva între patruzeci și cincizeci de ani. Spre finalul decadei, aș zice. După prezentările de rigoare, nu am relaționat prea mult. Nu în prima lună. Se mai interesa, din când în când despre ce fac acolo. Mă șocau puțin „ștatul” lui de plată și „ștornarea” despre care am crezut că e cu totul altceva. Până m-am prins că mulți din București au nemțificat inutil unele cuvinte care începeau cu „st”. OK, nu doar bucureștenii, mai multă lume. Nu i-am contestat competențele, că nu era asta treaba mea, deși lipsurile erau evidente. Și nici nu trebuia să-i suport aerele de mare șef. Așa, genul ăla de director comunist atot-știutior, cu putere asupra vieții și morții angajaților, aproape sclavi pe plantație.    Apoi am ajuns în mijlocul mizeriei. Dacă în primele luni aveam asigurată liniștea, fiind instalat în biroul IT-ului, sediul s-a mutat în altă parte, IT-ul externalizat și departamentele au trecut la sistemul open-space. Eu, prin natura proiectului, eram la Contabilitate. Eu și contabilul șef eram singurii de pe Marte. În rest, doar angajate. Lupul paznic la oi. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva atât de libidinos. Prin comparație, orice mizerabil care fluieră sau scoate pe gură cel mult un „Păpușă, (insert cocalarism aici)!” ar fi fost un prinț. Grosolănii pe bandă rulantă. Nici măcar aluzii, direct propuneri. Și părea că nimeni nu are curajul să spună ceva. Părea. Până când una dintre angajatele de acolo a venit la mine și mi-a dat o hârtie. O plângere semnată de aproape toate colegele din birou,...

Gică de la Sculărie

Gică de la Sculărie

Oct 21, 2015

Dacă vorbim de salarii, există o tendință (aș risca să generalizez, dar cred că, de unde privesc eu, am de ce s-o fac) de auto-supraapreciere. Sau, cel puțin, nu am întâlnit până acum oameni care să zică: „am impresia că sunt prea bine plătit”. Mă gândesc că nu-l oprește nimic pe cel care a construit autostrada cu probleme din Transilvania să-și ceară banii pe lucrarea lui, chiar dacă-i făcută de mântuială. Și ceva (comparația cu media europeană din același domeniu) îmi spune că i-a luat cu mult peste valoarea reală a muncii depuse. Bine, nu pălmașul de rând, poate nici vreun șef de șantier, ci undeva mai sus au ajuns banii ăia. Dar exemplu e bun: a cerut și a primit. Probabil că nici cei care au pus bordurile prin București nu au avut rețineri în a cere mult mai mulți bani decât contraprestația lor. Și nici cei care au vândut CFR-ului perne la preț de laptopuri Apple. Și nici cei care au instalat aplicații software companiilor de stat. Aplicații care fac pe jumătate din ce au promis. Sau de care nimeni nu avea nevoie. Și probabil nici cei care au vândut spitalelor consumabile la un preț de opere de artă. Nici cei care au vândut calculatoare recondiționate școlilor, liceelor sau facultăților, dar la preț de Logan. Și cred că aș putea veni cu zeci de exemple aici. Dar mă opresc. Ce au în comun toate de mai sus? Că partea oneroasă a relațiilor are drept sursă bugetul de stat. Stat al cărui CEO (chief executive officer) nu poate fi atât de ușor identificat. Sau dacă e – șeful Guvernului, adică – nu prea îl interesează, indiferent cine ar fi el. Statul nu e nici SRL, nici SA. Nu are un proprietar… Și de aici o grămadă de probleme. Pentru că nu dai de la tine. Lucrurile se schimbă diametral când ajungi în mediul privat. Când scopul primordial al businessului e să faci profit (să-l optimizezi, nu să-l maximizezi – un aspect deloc înțeles în România, deși se învață și la liceu, nu ai nevoie să faci vreo facultate pentru asta), nu aruncă nimeni cu de trei ori banii pentru un job pe care cineva –...

Pagina 1 din 28
1
2
3
10
20
»