Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Martor

Martor

Oct 19, 2017

#metoo O scurtă poveste pe tema asta. Departe de multe dintre povestirile care mi-au trecut în ultimele zile prin timeline. Aproape de hărțuire, doar că pe atunci nu existau prea multe pârghii legale.   Unul dintre clienții mei, long time ago. Aproape de două decenii, ca să vă dați seama pe unde să plasați temporar povestea. Geografic, vorbim despre București. Vechiul director economic al clientului (mă rog, contabil șef) își termină anii de serviciu înainte să apuc să interacționez prea mult cu el. Câteva întâlniri, dar nu cine știe ce. Dar impresia lăsată, în general foarte bună.  Oricum, irelevant. Sau poate relevant doar prin comparația cu ce urmează.   Îi urmează un personaj undeva între patruzeci și cincizeci de ani. Spre finalul decadei, aș zice. După prezentările de rigoare, nu am relaționat prea mult. Nu în prima lună. Se mai interesa, din când în când despre ce fac acolo. Mă șocau puțin „ștatul” lui de plată și „ștornarea” despre care am crezut că e cu totul altceva. Până m-am prins că mulți din București au nemțificat inutil unele cuvinte care începeau cu „st”. OK, nu doar bucureștenii, mai multă lume. Nu i-am contestat competențele, că nu era asta treaba mea, deși lipsurile erau evidente. Și nici nu trebuia să-i suport aerele de mare șef. Așa, genul ăla de director comunist atot-știutior, cu putere asupra vieții și morții angajaților, aproape sclavi pe plantație.    Apoi am ajuns în mijlocul mizeriei. Dacă în primele luni aveam asigurată liniștea, fiind instalat în biroul IT-ului, sediul s-a mutat în altă parte, IT-ul externalizat și departamentele au trecut la sistemul open-space. Eu, prin natura proiectului, eram la Contabilitate. Eu și contabilul șef eram singurii de pe Marte. În rest, doar angajate. Lupul paznic la oi. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva atât de libidinos. Prin comparație, orice mizerabil care fluieră sau scoate pe gură cel mult un „Păpușă, (insert cocalarism aici)!” ar fi fost un prinț. Grosolănii pe bandă rulantă. Nici măcar aluzii, direct propuneri. Și părea că nimeni nu are curajul să spună ceva. Părea. Până când una dintre angajatele de acolo a venit la mine și mi-a dat o hârtie. O plângere semnată de aproape toate colegele din birou,...

Gică de la Sculărie

Gică de la Sculărie

Oct 21, 2015

Dacă vorbim de salarii, există o tendință (aș risca să generalizez, dar cred că, de unde privesc eu, am de ce s-o fac) de auto-supraapreciere. Sau, cel puțin, nu am întâlnit până acum oameni care să zică: „am impresia că sunt prea bine plătit”. Mă gândesc că nu-l oprește nimic pe cel care a construit autostrada cu probleme din Transilvania să-și ceară banii pe lucrarea lui, chiar dacă-i făcută de mântuială. Și ceva (comparația cu media europeană din același domeniu) îmi spune că i-a luat cu mult peste valoarea reală a muncii depuse. Bine, nu pălmașul de rând, poate nici vreun șef de șantier, ci undeva mai sus au ajuns banii ăia. Dar exemplu e bun: a cerut și a primit. Probabil că nici cei care au pus bordurile prin București nu au avut rețineri în a cere mult mai mulți bani decât contraprestația lor. Și nici cei care au vândut CFR-ului perne la preț de laptopuri Apple. Și nici cei care au instalat aplicații software companiilor de stat. Aplicații care fac pe jumătate din ce au promis. Sau de care nimeni nu avea nevoie. Și probabil nici cei care au vândut spitalelor consumabile la un preț de opere de artă. Nici cei care au vândut calculatoare recondiționate școlilor, liceelor sau facultăților, dar la preț de Logan. Și cred că aș putea veni cu zeci de exemple aici. Dar mă opresc. Ce au în comun toate de mai sus? Că partea oneroasă a relațiilor are drept sursă bugetul de stat. Stat al cărui CEO (chief executive officer) nu poate fi atât de ușor identificat. Sau dacă e – șeful Guvernului, adică – nu prea îl interesează, indiferent cine ar fi el. Statul nu e nici SRL, nici SA. Nu are un proprietar… Și de aici o grămadă de probleme. Pentru că nu dai de la tine. Lucrurile se schimbă diametral când ajungi în mediul privat. Când scopul primordial al businessului e să faci profit (să-l optimizezi, nu să-l maximizezi – un aspect deloc înțeles în România, deși se învață și la liceu, nu ai nevoie să faci vreo facultate pentru asta), nu aruncă nimeni cu de trei ori banii pentru un job pe care cineva –...

Rusia, fără prejudecăți – Epilog

Am scris mult despre Rusia. Puteți găsi toate episoadele aici: 1, 2, 3, 4, 5 și 6… Mult, dar încă ar mai fi. Și nu am văzut mai mult de 0.01% (dacă iau în considerare doar ceea ce am văzut din mersul trenului, al mașinii sau la picior) din acest imens conglomerat de nații și popoare care se întinde pe mai mult de jumătate din Eurasia. Federația Rusă e un continent în sine. Nu pretind că am văzut ceva din avioane, deși am stat întotdeauna cu fruntea lipită de geam și cu gâtul răsucit să prind cât mai mult. Și dacă în zona europeană (doar peste ea am zburat) puteai să vezi minute în șir doar păduri (adică zeci de kilometri) și, mai rar, câte un sat sau orășel, încerc să îmi imaginez ce e dincolo de Urali. Acolo unde Rusia e doar natură neatinsă vreodată de piciorul omului. La propriu. Și nici nu am pretenția că am văzut cele mai frumoase părți ale Rusiei, chiar dacă zona de confluență Volga-Kama mi s-a părut ceva extraordinar. Am înțeles că Peninsula Kamceatka e un paradis vizual, un paradis pe care mai greu poți să-l prinzi în fotografii, cu atât mai greu în cuvinte. Sau nesfârșita Siberie. Sau adâncul Baikal. Sau înghețatul nord… Și nici despre orașe nu aș putea să spun că le-am văzut pe cele mai frumoase. Da, am văzut orașe absolut uimitoare, dar nu am văzut imperialul (și la propriu, și la figurat) Sankt Petersburg. Sau la fel de regalul Ekaterinburg. Sau izolatul Kaliningrad… Și mai sunt, cu siguranță, urbe de văzut. Am încercat să țin, pâna acum, atât cât am putut, opiniile politice departe de textele mele despre Rusia. Dar asta nu înseamnă că nu există. Sunt, prin formare, rusofob. Poate e prea mult spus „rusofob”, că nu am avut și nici nu am nimic împotriva populației civile ruse. Dar am avut și am un puternic sentiment de revoltă, poate și de ură, legat de tot răul care a venit de la răsărit. Pe tancuri, prin ideologi, prin minciună, prin forță. Nu am cum să nu leg de ruși toată perioadă neagră (mă rog, roșie) de după ultimul război mondial. Îi consider responsabili...

Rusia, fără prejudecăți (6)

Rusia, fără prejudecăți (6)

Mar 15, 2015

<— Partea a cincea Până acum, am vorbit despre o Rusia care pare să trăiască în prezent. De la străzi, transport în comun, taximetrie, oameni pe stradă, prin restaurante, la clădiri de locuit, magazine, clădiri oficiale. Orașe relativ mari, mari, imense (Kaluga – 400.000 locuitori, Kazan 1.100.000, Moscova… greu de estimat – între 10 și 20 de milioane, depinde cum privești), viață normală. Dar am avut ocazia să văd și altceva. Chistopol. 60.000 locuitori. Un mix de tătari, ruși, bulgari. Or mai fi și alții… Un drum de o sută și ceva de kilometri din Kazan, parțial pe un fel de autostradă, drum expres, parțial pe un drum cam ca prin România, după o iarnă grea. Trecând printr-una dintre zonele cele mai verzi pe care le-am văzut vreodată. Probabil că Volga și Kama sunt vinovate… Natura arată acolo de parcă omul n-a ajuns niciodată în zonă. Sau, dacă a ajuns, nu a făcut prea mult rău. (Deși e vorba de măsuri luate din 1990 și până în prezent de a conserva zona, pentru că, în vremurile comuniste, natura a fost violată cu sălbăticie în zonă…) Un oraș despre care ai auzit doar dacă ești foarte (foarte, foarte) pasionat de ceasuri. Eu sunt doar foarte, așa că nu auzisem. Dar Chistopol e locul în care se produce Vostok, unul dintre emblemele orologeriei ruse. Din păcate, când am vrut să vizitez fabrica, era închisă, toți angajații fiind în concediu pe perioada verii. Am apucat să vad doar magazinul lor de prezentare. Și, evident, să-mi iau un ceas de acolo. Amabilitatea vânzătorului fiind una mult peste medie, chiar și peste media vest-europeană, chiar primind invitația să mă întorc și să vizitez și fabrica, subliniind că e ceva foarte interesant de văzut. N-am mai ajuns de atunci… Să revin la oraș. Fiind în mijlocul lui nicăieri, nu există prea multe posibilități de cazare. Nu tu pensiuni, nu tu hoteluri… nimic. Adica sunt două hoteluri. Eu am stat doar într-unul singur și, deși era mult peste condițiile de cazare pe care le trăisem în studenție, aveam destule rețineri să folosesc baia. Ba chiar întreaga cameră. Deși totul era renovat (colegi de-ai mei care ajunseseră înaintea mea acolo cu vreo șase...

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Încă două povestioare cu porci

Prima nu-i chiar de râs. Bine, nici a doua, dacă ești ăla care o pățește… Dar na, văzute din afară, sunt amuzante. Hai să vi le zic! Tot de Crăciun, tot cam pe atunci, poate imediat după Revoluție, nu mai sunt sigur. Oricum, prea puțin important. Important e că porcii încă se mai tăiau, tranșau și, în prealabil, se creșteau pe lângă casa omului. Blocul, adică. Personajele primei povestiri, niște vecini, o familie destul de numeroasă și nu tocmai din clasa medie, ba chiar mai rău. Dar se descurcau cum puteau. Așa că nu i-au prins sărbătorile de iarnă fără porc. Pe atunci nu era nebunia de astăzi cu cumpărăturile, așa că bani de porc, măcar, se mai găseau. Dacă-l cumpărai de viu, de pui. Sau măcar cu câteva zile înainte de Crăciun. Ceea ce au și făcut, cazul din urmă. L-au luat de la târg și l-au ținut pe lângă bloc o dimineață, până i-a sunat jivinei ceasul. Și după o zi de muncă asiduuă, în care au înjunghiat, pârlit, jupuit, tranșat făcut cârnați, tobă și ce or mai fi făcut porcului și din porc, cum n-au terminat chiar totul, au considerat că cea mai bună soluție de conservare a cărnii proaspăt obținută cu multă sudoare (și bani, evident), până la repartizarea către afumătoare, ladă frigorifică și oala cu sarmale sau grătar, e să lase totul pe balcon. La aer condiționat. Condiționat de vremea de afară, adică… La rece, că doar iernile erau ierni pe atunci, nu descoperisem încălzirea globală. Doar că, din păcate pentru vecinii mei, balconul era legat organic de apartamentul pe care îl locuiau. Și apartamentul era situat la parter. Așa că, peste noapte, când toată lumea aștepta Moșul să aducă ceva (exagerez un pic aici, nu era chiar noaptea de 24 spre 25 decembrie, da?), ei au avut parte de o surpriză. Nu numai că Moșul nu le-a adus nimic, ba din contră. Le-a luat. Le-a luat totul… De la șorici la mușchiuleț. Tot ce puseseră la păstrat peste noapte, în balcon, a doua zi, dimineața, dispăruse fără urmă. Chiar fără urmă, nefiind zăpadă, pe pământul înghețat nu a rămas mare lucru. Ce nu știu e dacă au anunțat...

Pagina 1 din 28
1
2
3
10
20
»