Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Rusia, fără prejudecăți (2)

Rusia, fără prejudecăți (2)

Oct 12, 2014

<—Partea 1 Stațiile de metrou sunt mândria moscoviților. Sunt considerate opere de artă, deși sunt de un kitsch înfiorător. Proletcultism, cultul personalității, ce vreți voi, dar artă nu poți să numești ceea ce vezi în stațiile alea! Nici măcar arhitectură…  Excepție fac stațiile noi, care arată extraordinar. Dar geniul constructorilor nu se vede în stații, ci felul în care sunt legate acestea. Și cum e condus întregul sistem. Început de Stalin în 1935, liniile s-au extins cam până la nivelul autostrăzilor noastre. Și încă se mai construiește. Și cred că, de departe, e cel mai eficient sistem de transport în comun pe care l-am văzut vreodată. Un minut și treizeci de secunde între trenuri, stații amplasate foarte bine, linii bine gândite (cum ziceam, ai nevoie de cel mult trei schimbări de tren ca să ajungi în orice stație de pe hartă) și un serviciu de securitate foarte numeros. Poliție și încă un departament special. Dar, cu toată supravegherea asta, tot se întâmplă infracțiuni. Și nu vorbesc de furturi din buzunare, ci chiar de tentative de crimă (a circulat pe net anul trecut, a fost și la știri). Eu, din fericire, n-am avut nici cea mai mică problemă. Și am mers, nu glumă. Au fost și două accidente (unul foarte grav, chiar anul ăsta),  însă rămâne cel mai sigur mijloc de transport al lor. Străzile sunt… În fine, despre asta o să vorbesc mai târziu. Dincolo de urâțenia majorității stațiilor, exista câteva aspecte pozitive. Primul ar fi că nu vezi niciun magazin/butic pe acolo. Chiar și cele din tunelurile de legătură au început să dispară. Ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc, magazinele astea sunt un fel de rudă săracă a celor pe care încă (?) mai poți să le vezi prin gările noastre. Ălea proviciale, că cele din Gara de Nord din București arată infinit mai bine. (Să nu-mi rup gândul, nici gările nu-s vreo bucurie, dar asta pot să o spun despre absolut orice gară în care am ajuns, de la Atlantic la Urali. Mă rog, la vreo două-trei sute de kilometri de ei. Cu o excepție: gara din Kazan.) Dacă la prima vizită nu am văzut nici măcar un panou în...

Rusia, fără prejudecăți (1)

Rusia, fără prejudecăți (1)

Oct 4, 2014

Ante scriptum La trei ani de zile de la prima mea vizită în Rusia, după aproape douăzeci de deplasări în țara care poate cuprinde lejer mai multe continente pe teritoriul ei, după ce am văzut-o în aproape toate felurile posibile, de la amețitorul „Moscow City”, până la pierdutul în trecut Chistopol, orașe de la cincisprezece milioane de locuitori până la cătune aprope moarte, am zis să pun, în mai multe episoade, această experiență. Articolele care vor urma nu sunt, sub nicio formă, propagandistice. De niciun fel, pro sau contra. Sunt doar percepția personală, dar care poate suferi, fără îndoială, de subiectivism. Știu, am mai scris despre asta, dar, de fiecare dată când mă întorc de acolo, parcă mai e ceva de spus. Vă ofer Rusia, așa cum am văzut-o eu…   Te cam sperie prima întâlnire cu rușii… Chiar din momentul în care ajungi la poarta de îmbarcare ce face legătura cu avionul spre Moscova. Și îți dai seama că au mult prea multe bagaje de mână, pe care cu greu le vor putea înghesui în compartimentul de deasupra capului. Ai certitudinea că se vor certa cu însoțitoarele de bord, în stilul lor caracteristic. În limba rusă. Când nu mai ai un alt avion de prins și Moscova e destinația finală a călătoriei tale, nu-ți faci griji că un pasager poate întârzia plecarea, pentru că insistă să păstreze un pachet voluminos și să-l depoziteze pe culoar… Bine, poate nu-i tot timpul așa, se mai pleacă și fără incidente. Trei ore de zbor (din care ultima, dacă ai șansa unui cer senin, aproape numai și numai deasupra pădurilor!) și aterizezi pe Domodedevo. De la distanță, totul pare frumos. Vezi Moscova, impunătoare, cu noul cartier business pierzându-se, la propriu, în nori. Și apoi avionul coboară… Pâna la înălțimea de la care începi să distingi mai bine ce e pe jos. Și totul devine un șantier fără sfârșit. Pământul, care se vedea atât de verde și frumos de la treizeci de mii de picioare, e plin de răni: brazde adânci lăsate de camioane cât o casa, moloz aruncat peste tot, sute, poate mii de construcții abia începute sau spre terminare, dar toate în culori nu prea prietenoase. Nici...

Diferențe

Diferențe

Jun 28, 2014

Săptămâna asta am avut treabă în Germania. Landul Hesse (Hessen), zona metropolitană Frankfurt. Nu-i prima dată când ajung acolo și nici nu m-a lovit vreo epifanie, doar că n-am apucat să scriu despre ceea ce urmează, deși o realizasem de ceva timp. Nivelul de civilizație al unei nații nu este dat de modul în care arată marile orașe. Și nici măcar orașele, în general. Și nici măcar de numărul de kilometri de autostradă. Ci de felul în care arată cel mai mic cătun. Cel mai mic sat. Dacă acolo există sau nu apă curentă, electricitate și canalizare. Și de ceva ce noi, românii, vom mai păstra, cu siguranță, pentru mult timp de acum încolo: gardurile care ne înconjoară proprietățile. Am văzut cum arată orășelele nemțești de 4000-5000 de locuitori. Am trecut prin sate cu mai puțin de 1000 de locuitori. N-ai nici cea mai mică impresie că ești, totuși, într-un sat. Poate doar lipsa magazinelor mai mari trădează asta. Doar că oamenii de acolo nu le simt lipsa. Totul e impecabil, de la cum e tuns gazonul în fața casei, până la cum arată străzile. De la lipsa animalelor pe stradă (a câinilor, pisicilor, animale cu stăpân sau fără), până la absența nelipsitelor de la noi ambalaje de plastic aruncate peste tot. Și până la lipsa aproape în totalitate a gardurilor. Poate doar un gard viu, tăiat parcă în căutarea perfecțiunii, având un rol (evident) doar estetic și ecologic. Dar atât. Nu imitații ale Marelui Zid Chinezesc, nu plăci „prefabricate” turnate în așa fel încât să ascundă totul de ochii trecătorilor… Nu vezi căruțe sau vaci venind de la păscut. (Ca o paranteză, cineva a postat pe internet fotografii cu o turmă de oi care traversa autostrada A2 din România. O turmă de oi!) Sursa foto: wherewasitfilmed.com Și încă ceva: zburând peste Germania, la joasă înâlțime (dar se poate vedea și cu Google Maps), am observat că a dispărut conceptul inițial de sat. Sunt zone foarte întinse de verde (vegetație, dar mai mult ca sigur una care există datorită omului – suprafețe cultivate), întrerupte ici-colo de portocaliul acoperișurilor. Uneori prea strălucitoare ca să fie doar ceramica din țiglă, probabil celule solare/fotovoltaice. Dar multe, foarte multe...

Со́чи, Soci, Sochi, Sotschi sau Sotchi?

Topicul zilei, văd… Bine, Ovidiu are dreptate, nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre cum nu mă prind eu care-i logica/regula în toată povestea asta cu numele orașelor de prin alte țări. Și nu doar în limba română, cam peste tot. Cred că excepție fac doar slavii (și doar cei care scriu cu caractere chirilice), făcând direct transpunerea fonetică din limba originală. Dar nici aici nu sunt sută la sută sigur că se respectă regula. Poate cineva să îmi explice de ce (și aleg câteva exemple chiar dintre cele date de Ovidiu): Liverpool, Leeds, dar Londra, nu London Sochaux, Paris, Toulouse, dar Marsilia, nu Marseille Berlin, Dortmund, dar Hanovra, nu Hannover. Milano, Torino, dar Florența, nu Firenze Pancevo, Novi Sad, dar Belgrad, nu Beograd Katowice, dar Cracovia, nu Kraków Murmansk, Sankt Petersburg, dar Moscova, nu Moskva Salzburg, Klagenfurt, dar Viena, nu Wien. Și mă opresc aici, că exemple ar fi măcar unul din fiecare țară. Deci? Care-i regula? Există vreuna? Sau totul ține de cutumă, de folosirea din trecut a numelor (deși și aici aș putea să comentez, nu mai zice nimeni...

Cine suntem?

Cine suntem?

Nov 10, 2013

Peste optzeci și cinci la sută dintre știrile peste care îmi arunc ochii sunt negative. Sau poate e prea mult spus „negative”. Unele au o doză involuntară de umor. Umor amar. Trist. Iar rândul de mai sus e cea mai bună justificare să arăți cu degetul. „Băi, ce proști sunt ăia!”, „Ia uită-te la fraierii ăștia!, „Ce țărani!”, „Țiganul, tot țigan!”… Și am reprodus (relativ) doar eufemismele. Apoi apare sentimentul ăla de superioriate: „Eu nu sunt așa, pfuai, păi eu sunt din alt film, eu sunt nu doar superior, sunt cel mai superior!” (da, cel mai…). Eu nu sunt rromân! Rr, gen. Sau, mai rău, „Băi, neamțul ar fi făcut sau ar fi dres!”, „Eh, dacă am fi fost [pune o națiune dezvoltată aici], eram departe…”. Și mă opresc aici, că mi se face puțin greață. Serios? Chiar așa să fie? Suntem altfel? Suntem mult mai deștepți? Mult mai educați? Mult mai diferiți? Mult mai buni? Eu îmi permit îndoieli, multe îndoieli în această privință. De ce? Să-i zicem scepticism. Să-i zicem că am văzut lucrurile la un nivel mult mai extins ca să îmi dau seama că nu în naționalitate sau cetățenie stau rădăcinile evoluției. Nu am pretenția că sunt un profet când spun asta, am doar pretenția că am văzut și trăit multe.  Hai să zicem că, măcar de la Est a Vest, am văzut toată Europa. Mai aveam două sute de kilometri și ajungeam în Asia, dar, de acolo de unde eram, puteam să simt vânturile înghețate ale Siberiei, chiar și în primăvară. Și le-am văzut nu doar ca și turist, le-am văzut locuind acolo și trăind (de luni până vineri) printre localnici. Printre oameni care-și trăiesc viața de zi cu zi fără să mă vadă altfel ca pe unul de-ai lor. Am simțit cotidianul dincolo de turism. New York – Autor: Jan Lotz Și oamenii sunt peste tot la fel. Cu bune, cu rele. Cu toate. Sunt oameni… Și stă în natura noastră să le avem pe toate. Într-o proporție mai mare sau mai mică, dualitatea se regăsește în noi toți. Am rămas surprins de gesturi pe care nu le credeam posibile, am descoperit că poți foarte ușor să arunci la coș...

Cățărători urbani în Moscova

Cățărători urbani în Moscova

Apr 3, 2013

Am citit pentru prima dată despre asta într-un ziar pe care l-am primit pe avion, în drum spre Moscova. Mai văzusem, sporadic, imagini și scurte filmulețe, dar nu prea le-am dat atenție.  Dar articolul respectiv m-a făcut curios și eram pornit să caut cât mai multe despre pasiunea aceasta ciudată și periculoasă a tinerilor (probabil adolescenți sau puțin trecuți peste). M-am luat, însă, cu altele și am uitat… Astăzi am dat peste un articolul similar (Climbing High in Dubai) în English Russia – un site de care nu mă mai satur și care oscilează între absurd și sublim – și am reluat căutările… Vă mai recomand un link: Telegraph.co.uk (de acolo sunt și imaginile de mai jos) Din păcate, nu le-am mai găsit pe cele din ziar. Diferența e enormă între cele de mai sus, care par mult prea retușate și făcute pentru media – dovada cea mai bună că sunt un fel de PR pentru Moscova e că la o căutare pe Google, apar doar aceste fotografii, și ce am văzut acolo, în ziar. Sunt poze făcute „la limită”, din mână, nu cu DSLR-uri, ci cu o cameră simplă, în genul celor care se montează pe mașină. E clar că și acelea sunt făcute pentru a fi arătate, dar parcă-mi place mai mult „amatorismul” (fotografic, evident… că dacă vorbim de alpinism…). A… și încă ceva. Am văzut live multe dintre clădiri din aceste fotografii. În unele am și urcat, altele le-am putut vedea doar de la bază. Sunt copleșitoare. Unele (cele vechi, staliniste) mai au, în plus, încă un atribut. Sunt și înfricoșătoare. Au o uzură fizică (la unele e evidentă) a elementelor metalice. Se poate vedea rugina. Cele noi, mult mai înalte, sunt sigure. Ba chiar extrem de sigure, dacă vorbim de posibilitățile de acces spre etajele superioare. Adică ar trebui să fie extrem de alunecos să poți să-i păcălești pe bodyguarzii care le păzesc. Vă recomand și următoarele: link1, link2 pentru o perspectivă mai realistă și mai puțin „cosmetizată” (nu că primele n-ar fi...

Pagina 3 din 28
«
2
3
4
10
20
»