Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Sep 15, 2016

Citind un articol în Pressone.ro („Oase de român” – vi-l recomand, așa cum recomand orice articol de acolo, totul e scris cu talent și suflet) mi-am adus aminte de poveste care circula prin oraș (probabil prin zonă) înainte de `89. Nu știu dacă era și cu vreun mesaj, bănuiesc că da, nimic nu circula atunci fără să aibă un scop. Și nici nu știu dacă-i doar o legendă urbană, probabil că are și un miez de adevăr. Prin anii `87 și mai târziu, pe aici era un fel de Republica Populară Coreeană wannabe. Indiferent de ce vă auziți voi de la nostalgicii mai în vârstă (mai în vârstă ca mine), era rău de tot. Atât de rău încât doar Marea Neagră rămânea singurul vecin în care nu s-ar fi emigrat. Deși nu bag mâna în foc că unii n-ar fi făcut-o. Rău. Foarte rău. Și eu am amintiri filtrate prin ochii copilăriei, când nu prea aveam de ce să mă plâng. Mă rog, aveam, dar Lego și skateboard nu-s elemente sine qua non. Era atât de rău încât se fugea și-n Uniunea Sovietică, acolo Gorbaciov începuse deja reformele și perestroika începea să dea lovituri din ce în ce mai năucitoare comunismului. La noi despre asta se auzea doar la Radio Europa Liberă. Dar libertatea se vedea cel mai bine pe posturile de televiziune sârbești. Și nu erau imagini din alte țări, ci chiar de la ei. La câteva sute de metri de noi. Și asta te făcea să visezi. Iar pe unii, chiar mai mult de atât. Cum granița terestră era aproape imposibil de trecut (credeați că ungurii au inventat sârma ghimpată care să separe țări?), nu îți rămânea altă cale în afara Dunării. Și nici pe ea nu-o puteai trece pe oriunde. Singurul loc care-ți lăsa vreo șansă era, paradoxal, Clisura. Chit că acolo e cea mai lată și adâncă Dunăre. Tocmai de aceea. Era mai greu de acoperit de grăniceri. Așa au văzut lucrurile și cele două personaje ale povestirii. Prea multe nu se știe despre ei. Adică n-au nume, n-au un loc de baștină, n-au profesii, n-au studii. Nimic. E folclor. Se știe doar că, pentru mai mari șanse de reușită, au ales momentul...

11915

11915

Apr 17, 2016

Atunci când nedreptăți se întâmplă, poate suntem departe de ele și nu le vedem. Apoi sunt lângă noi. Și întoarcem capul, că e mai ușor așa. Și tăcem, să nu ni se audă vocea, când multe alte voci strigă altfel decât noi. Apoi, când nedreptățile devin crime, ne închidem în casă, tragem bine draperiile, lăsăm jaluzelele, sperând să nu auzim glasurile care, încet, se sting, acoperite de pumni, bocanci sau altceva…  Asta facem noi. Dar poate că alții, oameni pe care îi cunoaștem, sunt cei care arată cu degetul. Apoi acuză cu vocea. Din ce în ce mai ridicată. Apoi ridică mâna. Știm că nu e bine ce se întâmplă. Și nu facem nimic. La început, pentru că nu credem că un deget poate face rău. Sau niște cuvinte. Și nici măcar un pumn sau o palmă. (Sursa foto: Jewish Sites in Frankfurt.) Dar palma cuprinde arma. Și apoi mai vin și alte palme, ținând din ce în ce mai multe arme. Și apar garduri. Și ziduri. Și gropi comune. În care ajung oameni nevinovați. Și coșuri de fum. Prin care pleacă oameni nevinovați. Și noi am tăcut, pentru că n-am crezut, la început, că se va ajunge acolo. Iar acum e prea târziu. Și poate mâine o să fim noi acolo, dintr-un motiv sau altul. Dacă, vreodată, vocile ridicate vi se par că spun adevărul, că ura și intoleranța sunt soluția, mai gândiți-vă. Istoria are prostul obicei să se repete, mai ales când alegem să uităm. Și ca să nu uităm, unii dintre noi (ironic, urmași ai celor care au ucis) au scris pe ziduri numele celor care au murit. „In 1984 the city of Frankfurt decided to build a new municipal utility center in the former Jewish quarter. In 1996 a holocaust memorial site designed by architectural firm Hirsch, Lorch und Wandel was created behind the complex, between Battonnstrasse and Rechneigrabenstrasse. A centrally placed 5 x 5 m stone cube constructed from remnants of the Judengasse, and a grove of 60 sycamore trees define the 4500 sq. m space. The ground is covered with crushed basalt, with a molten asphalt area delineated by a stainless steel band tracing part of the floor plan of the destroyed Börneplatz Synagogue. The northern side borders...

Un jour comme aujourd’hui – epilog

Am încercat (în aceste trei părți: 1, 2, 3) să scriu o ficțiune, dar cred că putea fi, la fel de bine rău, realitatea. Nu știu dacă e un avertisment. Poate am extrapolat puțin, plecând de la amintirile mele, experiențele mele, temerile mele. Știu, istoria nu se scrie niciodată cu dacă. E o știință exactă, chiar dacă noi o încadrăm mereu la „umaniste”. Nu ai cum să încerci iterații. Dacă o faci, treci granița către literatură. Dar, cu mici excepții (sau exagerări, să zicem), în ce am scris, poți recunoaște ceea ce ERA atunci, nu ceea ce ar fi fost „dacă”. Da, curentul electric mergea când voia el. Nu el, el… Gazul se lua și el. Dacă ardeai un bec, era o dramă (îl refăceam, dacă aveam noroc să se fi rupt filamentul doar la unul dintre capete, printr-un procedeu de sudură la cald, în interiorul becului). Căldură venea prea rar și nu atunci când trebuia. Apă caldă? Pfff… Un moft. Alimente? Da, pe cartelă. Benzină? Da, dacă o așteptai cu zilele, și când venea, se întâmpla în volume pe care azi le-aș consuma în două zile. După mașină așteptai cu anii, după ce o achitai cu mult timp înainte. Program TV? Alb-negru, tovarășul și tovarășa. Banane, portocale? Rar, de Sărbatorile de iarnă. Ciocolată? Cu pile, din aia chinezească. De la cantina „partidului”. Vacanțe afară? Hahaha… bună gluma. Dacă erai un simplu muritor, poate doar în Bulgaria și Uniunea Sovietică. Să pun mai multe pe listă? Alegeți un domeniu! Educație? Da, spălarea creierelor de la cea mai mică vârstă. Atenții (șpagă, mită, cum vreți să-i spuneți), ore de pregătire și pe atunci, aceleași mici excepții de oameni extraordinari ca și acum. Sănătate? Întrebați câte femei au murit sau au rămas mutilate din cauza legilor draconice legate de întreruperea sarcinii. Lipsa acută a medicamentelor, a tratamentelor, spitale mult mai insalubre ca azi. Siguranța cetățenilor? Violurile petrecute pe străzile lipsite de iluminat stradal deveneau legende urbane. Multe dintre infracțiuni nu ieșeau niciodată din dosarele procurorilor, așa că nu auzeați de ele. Libertăți și drepturi ale omului? Da, cum să nu. Egalitarism? Dacă alegeți să spuneți că era mai bine atunci, că nu erau așa mari diferențe...

Un jour comme aujourd’hui (3)

Aici: partea a doua Fără prea multe ezitări (știa prea bine fiecare centimetru din casa scării), băgă cheia în ușă. Tot din reflex încercă și întrerupătorul. Holul se lumină în două etape, o lumină roșiatică prima dată, urmată de orbitorul alb al neonului. Nu știa care dintre cele două surse (lampa sau neonul) erau mai vinovate de starea tot mai precară a vederii lui. Din păcate, nu avea cum să fie tot timpul soare. Uită de mâncare – de fapt, putea să mănânce și pe întuneric, așa că decise să facă ceva mai bun cu ora cât mai avea curent electric – și deschise revista. De fiecare dată avea un șoc. La noi, până și realitatea avea doar nuanțe de gri. Era mai multă viață în revista aia decât în întreaga lui existență. Vedea aparate a căror utilitate nu o știa. Tablouri mici, din metal, care aveau înăuntru poze. Sau desene. Și tablouri mari, ăstea din urmă știa ce sunt, televizoare, doar că erau în culori. Își amintea că avusese și el, când era prin școala generală, așa ceva. Nu chiar așa, ăsta din poză părea doar o fereastră, al lui aducea cu un acvariu cu trei pereți din lemn și doar unul de sticlă. Dar, de vreo zece ani, televizoare mai erau doar în sălile culturale. Pe care Mihai nu le călca, era orice acolo, mai puțin cultură. Acum se difuzau doar buletine de știri. Alb-negru. Alte pagini, alte obiecte venite parcă din alte lumi. Nu le putea ghici utilizarea, dacă nu citea textul. Înțelegea, totuși, prea puțină germană, ca să se prindă de toate. Recunoscu un calculator. Și din ăsta văzuse. Doar că era cam cât dulapul lui, pe când ăsta din poză era cât o carte. Cat o revistă, de fapt. Dar era sigur că e calculator. La fel cum era sigur că acele mici rame foto de metal și sticlă erau telefoane. Că așa scria acolo, sub poză. În rest, o grămadă de cifre care nu-i spuneau nimic. Nu erau prețul, ăla îl știa, mai auzise vorbindu-se despre euro, știa semnul. Ce nu înțelegea era cum se putea vorbi la așa ceva. Telefonul lui din birou era o chestie de plastic,...

Un jour comme aujourd’hui (2)

Am început aici. Avea biroul la ultimul etaj. Destul de sus să domine clădirile din jur, dar nu îndeajuns încât să treacă cu privirea de periferiile orașului. Mintea închisă a unui coleg de-ai lui de meserie a proiectat-o cu prea mult beton și prea puțină sticlă. Deși nimic nu-l eclipsa pe o rază de kilometri buni, soarele nu-și făcea prea des simțită prezența în birou. Birou… impropriu spus birou. O hală de o sută de metri lungime. Fiecare cu banca lui, ca la școală. Doar că banca e mai mare. Și nu ai niciun profesor la catedră. Sau nu în clasă. Îl avea într-o clădire din apropiere, una care nu fusese proiectată ca o hală (era, de fapt, o vilă în toată regula, scăpată și ea, ca prin minune, de lama buldozerelor, dar a cărei poveste nu o știa). Îi mai suna, dar rar. Era genul de om pe care nu prea îl puteai scoate din ale lui. Oricum, prea multe termene nu aveau. Desenau întruna, le primeau înapoi la retușare, iar le trimiteau. Și tot așa, pentru fiecare clădire, de câteva (multe) ori, până semnatarul final era complet mulțumit. Cine era ăla, nu aveau nici cea mai mică idee. Dar puteau să bage mâna în foc că avea cel mult liceul. „Industrial” sau „Chimie”. Că orice adnotare pe marginea desenelor părea făcută cu mâna unui copil de 12-13 ani, copil care nu a folosit prea mult creionul, poate doar creta pe asfalt. Ziarele zilei erau aruncate într-un colț, lângă intrare, dar aproape fiecăruia îi lipsea pagina de sport. Dar nici acolo nu prea mai aveai ce să citești, de când echipele au fost retrase din toate competițiile sportive internaționale. Nici măcar tradiționalul meci din fiecare an împotriva Cubei nu a mai avut loc anul ăsta. A luat, totuși, unul, să piardă măcar timpul în primele ore ale dimineții, când lumina soarelui era prea slabă să poată să deslușească liniile pe hârtia aia mai proastă ca ziarul. Nu a vrut să le spună că a început să nu mai vadă la fel de bine, nu își dorea să ajungă cine știe ce zidar sau tâmplar, cum se întâmpla, de obicei, cu cei care nu mai...

Pagina 1 din 10
1
2
3
10
»