Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Un jour comme aujourd’hui (1)

„Paștele mă-sii de treabă!”, înjură Mihai. Dar nu mai ținea minte dacă în gând sau dacă o făcuse cu voce tare. Și, ceea ce îl speria și mai tare era faptul că nu era sigur dacă înjurătura nu avea și un nume în ea. Pereții ăștia erau atât de subțiri încât se auzea și când clipeau vecinii.  Se trezise cu noaptea în cap, de frig. Era un decembrie mai cald ca de obicei. Dar asta doar afară, nu și în casă. Apartamentul lui putea să țină oricând loc unei imense camere frigorifice. Nu că ar fi avut ce să bage în ea… Lumina revenea cu puțin înainte de șapte dimineața. Curentul electric, adică. De aia nu văzuse prea bine că lăsase ibricul cu cafea cu mânerul sub flacără, și-l scăpase pe jos, cu o înjurătură și cu tot cu prețiosul său conținut. Nu era doar micul dejun, era o bună parte din salariul său vărsată acum pe linoleumul din bucătărie. Își mai făcu repede una, dar pe jumătatea primei. Noroc că apă era tot timpul. Ba chiar prea multă, robinetul ruginit din bucătărie nu mai reușea să se închidă și curgea fără oprire. Cu un debit mic, ce-i drept, dar cu atât mai enervant. Urma galben-portocalie a ruginei se lățea zi după zi, ca un calendar nedorit. Mâine avea să doarmă mai mult și poate nu va mai avea nevoie de cafea. Așa se mințea în fiecare dată în așteptarea zilei de duminică. Că o să doarmă mai mult. Nici vorbă. Frigul îl trezea de fiecare dată. Căldura nu avea program. Venea când voia, pleca prea repede. Nu era niciodată destulă. Se spălă pe față, apa rece îi întărea barba nerasă de o săptămână și toată operațiune asta se desfășura însoțită de zgomotul frecării mâinilor de părul scurt și aspru. Cu dinții încleștați își aruncă apă și pe bust, apoi după gât și pe brațe. Pe unde mai ajungea mai ușor și cât mai repede. Nu mai luă în calcul și săpunul, de data asta, și așa tremura tot, ca să mai repete cel puțin o dată toată treaba. Încercă întrerupătorul din hol; neonul alb se aprinse, semn că se făcuse deja destul de târziu. Cămașa pe care...

O listă

O listă

Apr 20, 2015

Am ajuns în trei locuri în care umanitatea a încetat să existe vreme de câțiva ani, prea mulți, în prima jumătate a secolului trecut. Două dintre ele sunt acum muzee, al treilea e doar un monument ridicat ca să nu ne lase să uităm că acolo istoria s-a dorit a fi ștearsă. Dachau, Auschwitz și Płaszów (Cracovia). În fiecare loc am căutat mărturii despre evrei (sau deținuți, nu neapărat evrei) aduși din România. În Dachau există mențiuni despre un singur om provenind din România, dar numărul celor aduși din România și exterminați în Auschwitz și Płaszów este foarte mare. Se estimează că populația evreiască din actualul teritoriu al României a fost înjumătățită între 1939 și 1944. Majoritatea provenea din zona Ardealului cedată Ungariei. Și o la fel de mare majoritate a sfârșit în lagăre din Polonia. Dacă la Płaszów nu ai prea multe detalii despre proveniența victimelor, neexistând un loc pe care să-l mai vizitezi – în ianuarie 1945, totul a fost distrus și tone de pământ au acoperit locul și acum e doar un parc (sau nici măcar atât, e un loc de reculegere), la Auschwitz, în schimb, găsești o placă comemorativă și în limba română. Despre locurile acestea am mai scris: Dachau, Auschwitz și Płaszów. Și am mai scris și despre culpa românilor în subiectul Holocaust. Dar ar mai fi și altceva de scris. De scris despre românii care au ales să nu participe la această crimă. Mai mult, nu au ales doar să nu se implice, au ales să își riște libertatea sau chiar viața, salvând viața unui evreu. Români care au primit distincția „The Righteous Among The Nations” (parcă nu l-aș traduce). Nu sunt mulți, sunt doar șaizeci. Ei sunt cei care au supraviețuit. Ei sunt doar cei despre care s-a aflat. Ei sunt cei care au primit un copac la Yad Vashem. Cine salvează o viață salvează o lume întreagă. (כל המקיים נפש אחת מציל עולם מלא). romania...

Când o zbura porcul

Când o zbura porcul

Dec 19, 2014

Nu există românism mai mare decât creșterea porcului în gospodăria proprie! Aceea mândrie „e porc crescut de mine, nu-i îndopat cu prostii” vine din trecut (cel puțin din trecutul pe care eu îl cunosc) și are viitor, fără îndoială… E felul nostru (unic, cred, pe continent) de a ne opune ieșirii din Evul Mediu. S-a mai schimbat un pic acum, când nu mai ai voie să-l crești în urbe, cred că nici pe vremuri nu aveai voie, dar românii se revoltau așa împotriva sistemului, ascunzând prin orice colț al gospodăriei, dacă stateau la curte, sau prin garajul din PAL și plăci ondulate de azbociment, dacă stăteau la bloc, o gamă largă de viitoare fripturi. Să nu-mi săriți în cap, poate că în Timișoara, Cluj sau în București nu se întâmpla la fel… (Da’ de unde, călătoream prin țară și înainte de ’89, la periferia marilor orașe erau aceleași bidon-ville ca peste tot.) Nu făceau nici bunicii mei excepție, stăteau la casă, și curtea le permitea „montarea” unor accesorii extra pe acolo. Doar că, odată cu vârsta, le era din ce în ce mai greu să mai crească animale. Cel mult niște găini. Dar tradiția trebuia respectată! Mă rog, tradiție…  De fapt, penuria de alimente din comerț te obliga să recurgi la astfel de soluții de genul „do it yourself”. Așa că, părinții mei au hotărât să-i scutească de acest efort și să „mute” activitatea cu finalitate de Ignat către zona rurală. Gospodăria de la țară nu era prea departe de Târgu Jiu, sub cincisprezece kilometri. Drumul până acolo, în schimb, era durere. Asfalt, vreo cinci. Piatră cubică, tot cam atât. Iar spre final, ultima treime, piatră de râu. Un fel de piatră cubică, dar care nu e cubică, ci are toate formele posibile și imposibile. Nu mai locuia nimeni acolo de când murise și bunicul din partea mamei (bunica nici măcar n-am cunoscut-o, când m-am născut eu, ea deja nu mai era), dar mama mea nu s-a despărțit niciodată de acest loc. Și acum, după ce a ieșit la pensie, a decis că-i mai sănătos pentru minte și trup să stea acolo. Și are perfectă dreptate… Acolo totul era pregătit, spațiul permitea să crești o sută...

Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Asta întreba Teo de dimineață… Mi-am permis să-i folosesc și eu titlul, sper să nu se supere. Și mi-am dat seama că sunt prea puține detalii pe care să nu mi le aduc aminte despre acel decembrie 1989. Chiar dacă doar ce intrasem în adolescență… Treisprezece ani și jumătate, atât aveam pe atunci. Deh, memoria are mecanismele ei, uiți doar ce vrea ea. Povestea mea seamănă (oarecum) cu cea a lui Teo. Eram în penultimul an de gimnaziu. Școală de cartier, fără prea multe fițe, dar cu rezultate foarte bune în oraș. Profesori de toate felurile, unii încă în mintea mea, prin modul în care m-au făcut să le iubesc materiile. Și prin felul în care au știut să arate cu degetul mizeria și minciuna acelor timpuri. Sau, măcar, să evite să le propage și să le sădească în mințile noastre necoapte. (Da, și pe atunci erau fițe, copiii, pe atunci, nomenclaturii ar putea să confirme, dacă n-ar fi prea ocupați, azi, cu businessurile care le aduc milioane de euro în conturi. Nu ca acum, dar erau.) Trecuse perioada de practică agricolă, trecuseră și tezele din primul trimestru. Școala era o joacă, mai mult. Treapta întâi era departe. Se apropia vacanța. Dar țin minte că, în pauze, în loc să facem ce mai făceam pe atunci (schimb de cowboy de plastic, mici cafteli între cete, stropit cu apă din elefănței de plastic… naiba mai știe ce mai făceam), am început să discutăm politică. Părinții și bunicii (ai mei, în special) stăteau cu mâna pe acordul fin al radioului ca să prindă mai clar Europa Liberă sau Vocea Americii, așa că informații aveam. Nu eram singurul, prietenii mei aveau, pe semne, părinți cu aceleași surse de informație. România dormea. Vorbeam (târziu, în toamnă, început de decembrie) de criza din RDG, de Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, de Zidul Berlinului care se dezintegra la propriu, de Solidaritatea Poloniei, de granițele deschise ale Ungariei, de liftul în care Jivkov a intrat Prim Secretar al PCB și a ieșit un nimeni. Și speram. Nu știu ce speram, dar toți speram. Până și copilul unui securist participa la discuții (nu știu ce rol a avut tatăl lui în Securitate, dar nu cred...

Egalitatea cățeilor

Egalitatea cățeilor

Jul 31, 2014

Zice Radu că sunt mulți cei care îl regretă pe Ceaușescu pentru că, pe atunci, exista o nivelare a valorilor (materiale). De fapt nu zice el, ci asta spun oamenii în sondaje. Ei spun ce știu/știau. Iar orizontul lor vizual (și, implicit, al informației) se oprea la zidurile vilelor nomenclaturiștilor și oportuniștilor acelor vremuri. Sau și-au blocat, într-un fel sau altul, amintirile. Ce vreau să spun? Vreau să spun că majoritatea „clasei muncitoare” nu vedea și nu știa nimic – sau alegea să nu vadă și să nu știe – despre nivelul de trai al celor care aveau funcții de conducere în întreprinderi sau în „partid”, care lucrau în aparatul represiv (Miliția o ducea și ea bine, dar Securitatea excela) sau mai știu eu prin ce ramuri favorizate ale economiei socialiste (mai ales acele ramuri care lucrau pentru comerțul exterior). Ca să nu mai vorbesc despre cei care lucrau în comerțul intern… Dacă ați uitat de „egalitatea” comunismului, lăsați-mă să vă reamintesc unele chestii… Voi aveați voie să mergeți prin Europa Occidentală, societatea aia capitalistă decăzută? Nu, bag mâna în foc că nici măcar în țările comuniste nu erați lăsați să ieșiți. Probabil că nu aveați nici pașaport. Aveați VCR? Aparatul ăla în care băgați casetele dublate de Margareta Nistor? Mda… Calculator aveați? Commodore sau chiar unul românesc? Probabil că nu. Televizor color s-ar putea să fi avut, se găseau mai ușor, deși trebuia să aștepți destul de mult după unul. Aveați trenuleț electric? Mașinuțe cu telecomandă radio (nu cu fir)? Mountain bike? BMX? Skate? Blugi? Tricouri cu scris? CD player? Nu, nu cred că aveați. Dar ei le aveau. Uneori, chiar pe toate cele enumerate mai sus. Și, dincolo de bunurile de larg consum, trebuie că ești naiv rău de tot să crezi că și-mai-sus-descrisele categorii sociale stăteau la coadă la alimentară, cu cartela în mână. Credeți că răspundeau toți egal în fața legii? Vă amăgiți! Se închideau ochii mai rău ca acum. Ce DNA… Progeniturile prim-secretarilor de județ făceau ce voiau ei în moșia părinților: accidente, bătăi, violuri. Cred că răspunderea era invers proporțională cu funcția deținută. Dacă nu făceai prostii pe linie politică, puteai să iei liniștit șpagă, nu te întreba nimeni...

Ai grijă ce-ți dorești

Ai grijă ce-ți dorești

Jul 6, 2014

Cu mult timp în urmă, ca adolescenți, ne adunam, mai mulți, în Parcul Central din Târgu Jiu, în jurul unui studiou de înregistrări. Toți eram „rockeri”, ăsta era numitorul comun. Genurile, în schimb, plecau de la Pink Floyd, treceau prin Iron Maiden sau Judas Priest, și ajungeau la nume prea thanatice, ca Morbid Angel, Canibal Corpse, Death… Mă rog, ați prins ideea, nu despre muzică e vorba. Ca și vârste, spectrul era la fel de larg, de la puștani care de abia intrasem în particula „teen”, până la veterani care ieșiseră de câțiva ani din ea. Ne întindeam cam un deceniu, de la Prâslea la Matusalem. Iar ca studii, de la școala generală, la masterat. Pierdeam mult timp pe acolo. Bine, poate e prea mult spus „pierdeam”, mai ales că acolo am făcut primii mei bani de buzunar din altă sursă decât părinții. Și mai ales că acolo am ascultat mai multă muzică decât alții într-o viață. Muzică și povești. Unii fiind deja studenți, aveau ce să povestească. Și îmi aduc aminte de un tip (de fapt, îmi aduc aminte de orice tip care „atârna” cu noi pe acolo, dar despre unul, în special, vreau să vă vorbesc acum) care a zis ceva ce mi s-a părut interesant: că nu și-a dorit, până atunci, cu adevărat, decât două lucruri în viață. Primul era o bicicletă. Al doilea, să ajungă jurnalist. Destul de resemnat, a zis că pentru bicicletă e deja prea mare… Nu-mi dau seama de ce mi-au rămas cuvintele lui în cap, chiar nu îmi dau seama. Până vineri seara, când, pe TVR HD, am văzut o emisiune făcută de el. Și mi-am reamintit de cuvintele lui… Cred că-i mai văzusem articole prin presa online, dar nu-l văzusem și la TV. Jurnalistul se numește Gabriel Geamănu, lucrează la TVR și, până ieri, nu știam că are o grămadă de reportaje care merită văzute. Și, fără să vrei, îți dai seama că poate nu-i chiar atât de bine să ți se îndeplinească toate dorințele în viață. Cine știe dacă aș fi auzit vreodată de un ciclist pe nume Gabriel...

Pagina 2 din 10
1
2
3
10
»