Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Memento

Memento

May 8, 2014

30 septembrie 1938. Muenchen. Adolf Hitler se întâlnește cu premierii Marii Britanii și Franței. Mussolini e și el prezent. Regiunea Sudeților e subiectul – o parte a Cehosolvaciei locuită preponderent de etnici germani. Germania o pretinde, chiar sub acest pretext, protecția populației germane. Se trece peste părerea cehoslovacilor și se ia hotărârea comună (restul părților) și regiunea devine parte a Reichului. Termenii acordului ofereau doar două opțiuni: „a fi uciși și a se sinucide” (Jan Syrovy, premierul cehoslovac). O zi mai târziu, armata germană intră în regiune, întâmpinată cu salutul nazist de către populație. Amăgiți de amânarea războiului, cancelariile democratice au luat acordul ca pe o victorie… Șase luni mai târziu, noul președinte cehoslovac, Emil Hacha, (anteriorul demisionase după anexarea din 1938) e chemat la Berlin, pretextul fiind problemele interne ale țării sale, care nu mai puteau rezolvate. Hitler se oferă să înăbușe găsească o soluție pentru frământările vecinilor. Prin intermediul armatei germane. Asta sau eliminarea completă a problemei Cehoslovaciei, printr-un atac total. După o noapte albă și pus în fața dispariției propriului stat și a națiunii (națiunilor) pe care le conducea, președintele de la Praga acceptă „protectoratul” propus și ordonă capitularea. După câteva ore, pe străzile pragheze apar primele tancuri, iar problema tulburărilor interne dispare de la sine. Al doilea război mondial încă nu începuse, dar Germania anexase două state libere și independente ale Europei, Austria și Cehoslovacia. Sub ochii comunității internaționale (europene, cel puțin), care încă mai spera să se oprească totul aici. Nu s-a întâmplat, fiind doar prologul urgiei ce avea să vină. (Sursa foto:...

“Look, if you had one shot, or one opportunity”

“Look, if you had one shot, or one opportunity”

Apr 18, 2014

Mă uitam acum două zile la Valkyrie și mi-am dat seama că, dincolo de câteva rânduri citite în fugă despre Claus von Stauffenberg și despre încercarea lui de a-l asasina pe Adolf Hitler, nu știam mare lucru. Habar n-aveam de amploarea și de ramificațiile acestei conspirații… Foarte interesant filmul, la fel de interesant și adevărul istoric (sau multiplele interpretări/puncte de vedere ale acestui moment pe care le-am găsit cu ajutorul world-wide-web). A, și poate că ar trebui menționat că n-a fost singura încercare de eliminare a conducătorului nazist… au mai fost. Unele chiar atentate în toată regula. Într-una dintre cele mai crunte dictaturi ale istoriei pe care o cunoaștem, au existat oameni care au îndrăznit să se ridice, să ridice pumnul și să moară. Poate nu neapărat pentru libertate sau o cauză nobilă, ci pentru simplul motiv că nu mai putea fi martorii unor crime atât de absurde… Am selectat doar încercările de după izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial… Și mă voi referi doar la ultimul atentat, cel al colonelului von Stauffenberg. Ce ar fi însemnat dacă ar fi fost unul reușit. Era 20 iulie. Războiul era deja pierdut pentru Reichul German. Trupele aliate trecuseră de D-Day și debarcaseră în Normandia. Rușii aproape eliberaseră vastul teritoriu al URSS, dar Europa continentală era încă (cu mici excepții) sub ocupație nazistă. Logic, și România era încă de partea Germaniei. Dar vorbim de aproape un an de război. Nu putem fi siguri că războiul s-ar fi încheiat imediat după moartea lui Hitler (așa cum nu s-a întâmplat nici în 1945). Și poate nu din cauza nemților. Dar sute de mii, poate milioane de vieți ar fi fost salvate. Cu siguranță. Lagărele de concentrare/exterminare n-ar mai fi funcționat până în 1945. Iată cum a arătat realitatea post-Rastenburg. „July 25, 1944: Anglo-American forces break out of Normandy August 1, 1944: Warsaw Polish uprising begins August 15, 1944: Allied forces land in southern France August 25, 1944: Liberation of Paris December 16, 1944: Battle of the Bulge January 12, 1945: Soviet winter offensive January 18, 1945: Death march of nearly 60,000 prisoners from the Auschwitz camp system in southern Poland January 25, 1945: Death march of nearly 50,000 prisoners from theStutthof camp system in northern Poland January...

Don’t look back in anger

Don’t look back in anger

Feb 27, 2014

Boston.com Nu voiam să scriu ceva despre acest subiect. A vorbit prea multă lume, unii cunoscând problema foarte bine, alții (majoritatea)… diletanți. Undeva prin zona descrisă în finalul frazei de mai sus m-aș încadra și eu, dar parcă mi-aș spune amator, sună mai neutru. M-au surprins unele articole, nu le dau aici link, nu au importanță prea mare. Sau poate au, dar nu pentru mine. M-au surprins prin chemarea la indiferență. La egoism și egocentrism. La izolaționism, până la urmă. „Eh, ce ne pasă nouă de Ucraina. Nimănui nu-i pasă. Ba chiar ar trebui să nu mai fraternizăm atât cu ei, că e plin de fasciști în Piața Independenței! Plus că avem divergențe teritoriale cu ei.” Da, poate așa e. Avem divergențe cu ei în privința teritoriului, dar, la fel de bine, ar trebui să ne aducem aminte că, odată intrați în Uniunea Europeană, am renunțat la orice pretenție de acest gen. Suntem stat parte a UE în granițele naționale din momentul aderării. Și poate nu strică puțină istorie. Cine ne-a luat o parte din țară și când… Ce treabă are Ucraina cu faptul că, în 1945, granițele s-au trasat de către învingători? Noi n-am făcut (oficial) parte din tabăra celor care au avut ceva de spus. Nici noi, dar nici ucrainienii. Cum nici polonezii nu au făcut, nici cehii, nici slovacii, nici balticii, nici nemții… Noi am fost învinși. Și am înghițit în sec și am cedat. Și apoi am tot cedat, și am dat, și iar am dat. Ucrainienii (RSS Ucraina, de fapt) au primit, fără să ceară, părți din România. În realitate, le-a primit Uniunea Sovietică. Așa că mi se pare absurd ca, pornind de la un trecut mult prea tulbure, să mai căutăm vinovați printre vecini.  Suntem toți victime. Toți! Aveți impresia că rușii sunt altceva? Vă înșelați. Dușmanul poporului rus era, uneori, chiar poporul rus. Au suferit și ei la fel ca noi. Poate chiar mai mult. Murind cu milioanele, înainte să-i atace nemții. Au sfârșit și ei în Siberia, chiar alături de învinșii lor din ultimul mare război. Gulagul a zdrobit suflete și trupuri la întâmplare. Marile realizări sovietice din stepa Asiei Centrale sau de dincolo de Cercul Polar, realizări faraonice, fără...

Burying the Past

Burying the Past

Jan 16, 2014

Scriam mai demult despre dimensiunea aproape inimaginabilă a pierderilor Rusiei în timpul ultimului Război Mondial. Peste douăzeci de milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei găsindu-și sfârșitul în granițele fostului imperiu sovietic. Au fost regiuni care au stabilit recorduri triste ale mortalității. Blocadele Stalingradului, Leningradului sau Moscovei s-au ridicat și susținut cu milioane de victime. Civili. Localnici. Vastele câmpii ale Rusiei europene au fost și ele împânzite și hrănite de și cu trupuri din ambele părți. Militari și civili. Ruși, ucrainieni, belaruși, germani, români, maghiari. Și alte nații… La începutul lunii am văzut un reportaj extraordinar pe BBC World. Făcut de o jurnalistă BBC, dar rusoaică. O mână de tineri, pe banii lor și din timpul lor, caută locurile în care s-a murit din greu în acele vremuri și aduc la lumină rămășițele soldaților. Pentru a le reîngropa. În sicrie și sub steagul Rusiei. În condițiile în care marea armată rusă a declarat, prin conducătorii ei, că este imposibil să poată susțină financiar acest proiect. În 1963, guvernul URSS a dat ordin să dispară toate urmele războiului. Asta însemnând să planteze păduri peste câmpurile de bătălie. Nu era greu să găsească locurile… Astăzi (de prin 1990 spre prezent, de fapt), poți repera ușor pe hărțile puse la dispoziție pe internet. Sunt copaci tineri, pâlcuri de copaci și chiar păduri acolo unde n-ar trebui să fie. Și nu trebuie să faci altceva decât să treci cu detectorul de metale pe deasupra pământului. Și apoi să sapi. Sunt nesfârșite „gropi” comune. Câmpii, de fapt. Stepă transformată, în câteva decenii, în păduri. În unele cazuri, rădăcinile trecuseră prin trupurile soldaților. Trupurile a peste jumătate de milion de soldați ruși au fost descoperite și îngropate așa cum trebuie. Multe au fost identificate… Urmașii celor care au murit atunci au aflat, în cele din urmă, unde i-au pierdut pe cei dragi. Și știu, atâți câți au mai rămas, la ce mormânt să-i plângă. Citiți articolul de pe site-ul BBC, merită!  Digging for their lives: Russia’s volunteer body hunters Și dacă reușiți să aflați când o să mai fie reprogramat reportajul Olgăi Ivshina pe BBC World, să nu-l ratați. E emoționant. Și gândiți-vă că sunt mulți bunici sau străbunici (poate chiar de-ai...

Șpaga

La 18 ani și un pic am început școala de șoferi. Aveam niște cecuri din alea de 5000 de lei de la bunicul meu, mi le făcuse cu mult înainte de Revoluție. Sau le făcuseră ai mei? Nu mai știu sigur, în fine… Nu mai contează. Prin 1994 încă mai valorau ceva. Adică patru bucăți plus ceva bani de la mama au acoperit toate taxele pentru școală. Am făcut-o cât mai eram încă în clasa a XI-a. Mă lua instructorul de acasă, cu o oră și jumătate înainte să înceapă școala și terminam „orașul” în fața liceului. Două dintr-o lovitură. Nu știam să conduc (mai făcusem încercări prin parcări pustii cu tatăl meu, dar fără prea mult succes), așa că am pornit, practic, de la zero. Țin minte prima oră, atunci m-a luat instructorul din fața liceului, nu de acasă. Am lăsat jumătate de pneu pe asfalt, atunci când am plecat de pe loc. S-a terminat școala, dar eu nu mi-am făcut planuri de vacanță. Nu, nu că veneau bacul și admiterea la facultate. Ci din cu totul alt motiv. Pe lângă diferența de bani (și permisiunea să-i cheltuiesc pe cei de pe cecuri), ai mei mi-au mai făcut o surpriză: mi-au dat și o mașină! Stați… că nu-i ce credeți. Mașina avea pe atunci zece ani.  Fabricată în 1984, era una dintre primele Dacii 1310 apărute în variantă din poză. Bleu 68. Volan cu o patru spițe, radio Lira, AM și FM – nu oricum, dar care nu mai mergea. Mască la faruri, bord din ăla nou (nu mai știu să-l descriu), patru viteze. Care aveți o vârstă, mai mult ca sigur că le-ați și condus. Cei mai tineri, le mai vedeți (extrem de rar) pe stradă. Daca nu, erau niște machete la ceva revistă, trebuie să mai fie de vânzare, căutați-le. Și încă nu-i tot. Mașina nu mergea. Nici măcar împinsă. De ce? Pentru că de vreo doi ani stătea pe niște butuci la o vecină în curte. La propriu. Stătea pe niște bucăți de lemn. Fără roți. Adusă din spatele blocului. (A stat acolo până la topirea zăpezii de după o iarnă grea. Când s-a dus zăpada, am realizat că nu mai avea...

UEFA Europa League se vede frumos

UEFA Europa League se vede frumos

May 11, 2013

  Era prin 1986 sau ’87. Oricum, imediat după momentul câștigării Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. Pandurii Tg-Jiu jucau un meci de cupă cu echipa momentului. În acele timpuri, gorjenii se scăldau prin Divizia C (sau B, nu sunt sigur). Mergeam să-i văd, de obicei, la „matineu”, dar atunci am lipsit de la ultima oră de la școală, ca să ajung la timp (și loc) la stadion…  N-aveau nicio șansă, dar asta nu a împiedicat jumătate din populația masculină a urbei să vină pe stadion. Pentru cei care nu l-au văzut până acum nici măcar la televizor, stadionul nu avea pe vremea aceea mai mult de 5000 de locuri. Bănci de lemn putrezite, dar vopsite în verde, trepte de beton crăpate și aproape tocite de vreme, o tabelă electronică terminată doar pe jumătate și care arăta doar scorul cu niște becuri chioare, garduri din sârmă, o copertină care adăpostea doar o zecime din locuri, și acelea la tribuna I, simbolurile comuniste – „secera și ciocanul” galbene pe un fond roșu și stema Republicii Socialiste România pe două pancarte imense de tablă de o parte și alta a tribunei de care ziceam mai sus… Nocturnă nu avea nici Ghencea, pe atunci. Dar la meciul acela au fost pe puțin 15000 de oameni! Nu știu cum naiba au putut să intre, dar au fost! Stăteau și pe pista de atletism, și pe cinci rânduri în picioare. Iar pe bănci… sardine! Erau oameni care s-au urcat chiar și în plopii din jurul stadionului, doar-doar or prinde ceva. Au prins. Steaua a jucat cu blândețe – aș zice, dacă ne-am uita la scor: doar 3-0. Nu au fost primiți cu prea mare bucurie, Pandurii era echipa „lui Dinamo” în vremea aia („cooperative” au existat tot timpul), dar apogeul violenței a fost atins prin urări de genul: „Băi, să dea Domnu’ să picați cu Dinamo în turul următor!”. Iar singurele victime au fost niște spectatori din plopi care, după încălzirea de rigoare, au uitat de meci și au început să joace table și, scăpând zarurile, s-au aplecat după ele și au ajuns în ambulanță. (True story!) Aaa… și un vecin de peluză a aruncat cu semințe după arbitru...

Pagina 3 din 10
«
2
3
4
10
»