Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Sep 15, 2016

Citind un articol în Pressone.ro („Oase de român” – vi-l recomand, așa cum recomand orice articol de acolo, totul e scris cu talent și suflet) mi-am adus aminte de poveste care circula prin oraș (probabil prin zonă) înainte de `89. Nu știu dacă era și cu vreun mesaj, bănuiesc că da, nimic nu circula atunci fără să aibă un scop. Și nici nu știu dacă-i doar o legendă urbană, probabil că are și un miez de adevăr. Prin anii `87 și mai târziu, pe aici era un fel de Republica Populară Coreeană wannabe. Indiferent de ce vă auziți voi de la nostalgicii mai în vârstă (mai în vârstă ca mine), era rău de tot. Atât de rău încât doar Marea Neagră rămânea singurul vecin în care nu s-ar fi emigrat. Deși nu bag mâna în foc că unii n-ar fi făcut-o. Rău. Foarte rău. Și eu am amintiri filtrate prin ochii copilăriei, când nu prea aveam de ce să mă plâng. Mă rog, aveam, dar Lego și skateboard nu-s elemente sine qua non. Era atât de rău încât se fugea și-n Uniunea Sovietică, acolo Gorbaciov începuse deja reformele și perestroika începea să dea lovituri din ce în ce mai năucitoare comunismului. La noi despre asta se auzea doar la Radio Europa Liberă. Dar libertatea se vedea cel mai bine pe posturile de televiziune sârbești. Și nu erau imagini din alte țări, ci chiar de la ei. La câteva sute de metri de noi. Și asta te făcea să visezi. Iar pe unii, chiar mai mult de atât. Cum granița terestră era aproape imposibil de trecut (credeați că ungurii au inventat sârma ghimpată care să separe țări?), nu îți rămânea altă cale în afara Dunării. Și nici pe ea nu-o puteai trece pe oriunde. Singurul loc care-ți lăsa vreo șansă era, paradoxal, Clisura. Chit că acolo e cea mai lată și adâncă Dunăre. Tocmai de aceea. Era mai greu de acoperit de grăniceri. Așa au văzut lucrurile și cele două personaje ale povestirii. Prea multe nu se știe despre ei. Adică n-au nume, n-au un loc de baștină, n-au profesii, n-au studii. Nimic. E folclor. Se știe doar că, pentru mai mari șanse de reușită, au ales momentul...

Când o zbura porcul

Când o zbura porcul

Dec 19, 2014

Nu există românism mai mare decât creșterea porcului în gospodăria proprie! Aceea mândrie „e porc crescut de mine, nu-i îndopat cu prostii” vine din trecut (cel puțin din trecutul pe care eu îl cunosc) și are viitor, fără îndoială… E felul nostru (unic, cred, pe continent) de a ne opune ieșirii din Evul Mediu. S-a mai schimbat un pic acum, când nu mai ai voie să-l crești în urbe, cred că nici pe vremuri nu aveai voie, dar românii se revoltau așa împotriva sistemului, ascunzând prin orice colț al gospodăriei, dacă stateau la curte, sau prin garajul din PAL și plăci ondulate de azbociment, dacă stăteau la bloc, o gamă largă de viitoare fripturi. Să nu-mi săriți în cap, poate că în Timișoara, Cluj sau în București nu se întâmpla la fel… (Da’ de unde, călătoream prin țară și înainte de ’89, la periferia marilor orașe erau aceleași bidon-ville ca peste tot.) Nu făceau nici bunicii mei excepție, stăteau la casă, și curtea le permitea „montarea” unor accesorii extra pe acolo. Doar că, odată cu vârsta, le era din ce în ce mai greu să mai crească animale. Cel mult niște găini. Dar tradiția trebuia respectată! Mă rog, tradiție…  De fapt, penuria de alimente din comerț te obliga să recurgi la astfel de soluții de genul „do it yourself”. Așa că, părinții mei au hotărât să-i scutească de acest efort și să „mute” activitatea cu finalitate de Ignat către zona rurală. Gospodăria de la țară nu era prea departe de Târgu Jiu, sub cincisprezece kilometri. Drumul până acolo, în schimb, era durere. Asfalt, vreo cinci. Piatră cubică, tot cam atât. Iar spre final, ultima treime, piatră de râu. Un fel de piatră cubică, dar care nu e cubică, ci are toate formele posibile și imposibile. Nu mai locuia nimeni acolo de când murise și bunicul din partea mamei (bunica nici măcar n-am cunoscut-o, când m-am născut eu, ea deja nu mai era), dar mama mea nu s-a despărțit niciodată de acest loc. Și acum, după ce a ieșit la pensie, a decis că-i mai sănătos pentru minte și trup să stea acolo. Și are perfectă dreptate… Acolo totul era pregătit, spațiul permitea să crești o sută...

Egalitatea cățeilor

Egalitatea cățeilor

Jul 31, 2014

Zice Radu că sunt mulți cei care îl regretă pe Ceaușescu pentru că, pe atunci, exista o nivelare a valorilor (materiale). De fapt nu zice el, ci asta spun oamenii în sondaje. Ei spun ce știu/știau. Iar orizontul lor vizual (și, implicit, al informației) se oprea la zidurile vilelor nomenclaturiștilor și oportuniștilor acelor vremuri. Sau și-au blocat, într-un fel sau altul, amintirile. Ce vreau să spun? Vreau să spun că majoritatea „clasei muncitoare” nu vedea și nu știa nimic – sau alegea să nu vadă și să nu știe – despre nivelul de trai al celor care aveau funcții de conducere în întreprinderi sau în „partid”, care lucrau în aparatul represiv (Miliția o ducea și ea bine, dar Securitatea excela) sau mai știu eu prin ce ramuri favorizate ale economiei socialiste (mai ales acele ramuri care lucrau pentru comerțul exterior). Ca să nu mai vorbesc despre cei care lucrau în comerțul intern… Dacă ați uitat de „egalitatea” comunismului, lăsați-mă să vă reamintesc unele chestii… Voi aveați voie să mergeți prin Europa Occidentală, societatea aia capitalistă decăzută? Nu, bag mâna în foc că nici măcar în țările comuniste nu erați lăsați să ieșiți. Probabil că nu aveați nici pașaport. Aveați VCR? Aparatul ăla în care băgați casetele dublate de Margareta Nistor? Mda… Calculator aveați? Commodore sau chiar unul românesc? Probabil că nu. Televizor color s-ar putea să fi avut, se găseau mai ușor, deși trebuia să aștepți destul de mult după unul. Aveați trenuleț electric? Mașinuțe cu telecomandă radio (nu cu fir)? Mountain bike? BMX? Skate? Blugi? Tricouri cu scris? CD player? Nu, nu cred că aveați. Dar ei le aveau. Uneori, chiar pe toate cele enumerate mai sus. Și, dincolo de bunurile de larg consum, trebuie că ești naiv rău de tot să crezi că și-mai-sus-descrisele categorii sociale stăteau la coadă la alimentară, cu cartela în mână. Credeți că răspundeau toți egal în fața legii? Vă amăgiți! Se închideau ochii mai rău ca acum. Ce DNA… Progeniturile prim-secretarilor de județ făceau ce voiau ei în moșia părinților: accidente, bătăi, violuri. Cred că răspunderea era invers proporțională cu funcția deținută. Dacă nu făceai prostii pe linie politică, puteai să iei liniștit șpagă, nu te întreba nimeni...

Dezgheț

Dezgheț

Mar 11, 2013

Mathias Rust: “I was thinking I could use the aircraft to build an imaginary bridge between West and East to show that a lot of people in Europe wanted to improve relations between our worlds.” (BBC) Luna mai a anului 1987. Pe 28, mai exact. Uniunea Sovietică (Partidul Comunist, ca să respectăm adevărul istoric) era condusă de doi ani de către Mihail Gorbaciov, succedându-i lui Cernenko, ultimul din linia dură a partidului. Războiul rece, deși nu era evident pe atunci și nici nu se voia a se spune pe șleau asta, aluneca, încet, dar sigur, spre ultimele lui momente. Peste patru decenii de încrâncenare, de replici dure, de înarmare ale ambelor tabere nu aduseseră nimic bun. Uniunea Sovietică, țările prietene și comunismul erau departe de paradisul promis de Engels, Marx și Lenin. Statele Unite și Europa Occidentală se îndepărtau prin bună-stare de toate astea și stârneau invidia locuitorilor țărilor de dincolo de cortina de fier. În acest statu-quo, 28 mai a fost o zi care a grăbit sfârșitul. Un avion de mici dimensiuni decola cu trei săptămâni mai devreme din Hamburg. Destinația finală: Moscova, Piața Roșie. Un adolescent, Mathias Rust, a reușit o performanță pe care niciun serviciu secret nu o reușise și nici nu a mai reușit-o până atunci. Să ridiculizeze întregul sistem de apărare al rușilor. După zboruri deasupra Europei de Nord (drumul până în Islanda e, probabil, legat de insuccesul discuțiilor dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov de la Rejkjavik din toamna anului precedent) și o scurtă escală pentru realimentare la Helsinki , Mathias Rust trece Baltica și intră pe teritoriul defunctei URSS. Deasupra Estoniei e interceptat de un MIG23, dar, fără nicio explicație, e lăsat să zboare mai departe. Reușește să ajungă deasupra Moscovei în jurul orei 7 (seara) și, după câteva încercări nereușite de a ateriza chiar în Piața Roșie, decide să aterizeze la câțiva metri depărtare, lângă Catedrala Sf. Vasile: „My plan was to land in Red Square, but there were too many people and I thought I’d cause casualties.” Urmările acțiunii sale pline de curaj au fost benefice perestroikăi. Gorbaciov a reușit să scape de greii conservatori (în frunte cu Ministrul Apărării), destituind sute de generali sovietici,...

Mulţumim din inimă partidului!

Mulţumim din inimă partidului!

May 5, 2012

Așteptam vacanța mare și nimănui nu-i mai stătea mintea la lecții, când pe ușa clasei a intrat un profesor care ne-a anunțat pe un ton între grav și comic că s-ar putea să ne mai vedem peste vară. Cum corigențele nu intrau în discuție (eram o promoție bună într-o școală la fel de bună), am început să șușotim și să lansăm scenarii care mai de care mai fanteziste. Ne ducem în tabără? Se face vreun cerc de matematică sau altceva la școală? Nu, că n-ar chema toată clasa acolo. Trebuie să aducem iar maculatură? Sper că nu trebuie să aduc sticle și borcane, sursa mea de bani de ștrand. Dar răspunsul nu s-a lăsat prea mult așteptat. Și, sincer, nici profesorul nu părea prea încântat. Ba chiar mai mult, nici macar nu reușea să mimeze neutralitatea față de vestea pe care se pregătea să ne-o dea… Era chiar dezamăgit. „Suntem școala desemnată să organizeze defilarea de 23 August”. Pentru mine, vestea nu era chiar atât de proastă. Urma să mă întâlnesc cu colegii de clasă și ăsta nu putea fi decât un lucru bun. Pe atunci, vacanța de vară era echivalentul unei rupturi aproape definitive de prietenii din școală. E drept că nu mai făcusem parte din nicio defilare până atunci, așa că nu aveam nici cea mai mică idee în ce ne bagă. Părea interesant. Și destul de îndepărtat. A rămas că ne întâlnim cu zece zile înainte de eveniment pentru repetiții. Cred că pe atunci vacanța de vară nu începea pe 15 iunie, așa cum începe acum, ci undeva pe la sfârșit de iunie. Dar n-am certitudinea asta și nici nu are prea mare importanță. Doar că prea repede s-a dus prima parte a vacanței. Aia până la repetiții. Prima zi de repetiții (cred că prima săptămână) a fost un dezastru. Coordonarea era imposibila, nimeni nu auzea (nu era atent la) indicațiile profesorilor, bancurile și prostiile pe care le scoteam toți din gură ca pe bandă rulantă erau mult mai interesante. Iar cum priveliștea colegelor mai mari (noi treceam în clasa a șasea, ele a șaptea, a opta) în pantaloni scurți era ceva rarisim – poate pe la ștrand mai aveai ocazia...

Scamatorie la nivel înalt

Scamatorie la nivel înalt

Jan 6, 2012

O povestire mai scurtă. Tot legată de o vizită din asta de top.  Dar la care n-am fost martor. Una dintre cele mai mari strazi din oraş (tot despre Tîrgu Jiu e vorba) avea o pată. De culoare. Cum ajungi în oraş dinspre Petroşani, există un cartier ţigănesc. Noi aşa îi şi ziceam: “Ţigănie”. Erau străzi perpendiculare pe bulevardul principal… N-am intrat niciodată, copil fiind, acolo. Treceam pe lângă el în drum spre centru, dar de intrat… Never. Ei bine, cartierul, dincolo de faptul că era rău famat, arăta ca dracu’! Pestriţ, străzi pline de nămol, căruţe, puradei fără niciun fel de haine pe ei, alergând printre cai şi căţei. Ei, şi cică în timpul unei vizite, tovarăşul secretar cu propaganda sau prim-secretarul pe Gorj a zis că “Aşa ceva nu se poate!”. Soluţia aleasă a fost şi cea mai simplă: au adus de la CPL (Combinatul de Prelucrare a Lemnului) nişte placaje imense, le-au desenat şi vopsit pe toate la fel, să pară faţade de case şi le-au montat pe toate în dreptul străzilor ce porneau din bulevard. Cartierul ţigănesc dispăruse complet… Acoperite de steaguri si de tablouri cu tovaraşul, casele reale se pierdeau și ele în peisaj in peisaj. Ceaușescu a trecut pe acolo salutând lumea prin trapa mașinii lui de teren, totul s-a întâmplat așa cum era prevăzut (erau buni ăștia la planificat) și cred că doar țiganii s-au ”șucărit” că n-au reușit să se aleagă cu nimic de pe urma vizitei de lucru. ”Baieții” și-au strâns recuzita și au pus-o bine, pentru următoarea vizită. Sursa foto:...

Pagina 1 din 2
1
2