Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Contra-revoluția industrială

Contra-revoluția industrială

May 10, 2019

Două secole și jumătate au trecut de când James Watt a descoperit că aburul mai face și altceva decât să te opărească. Aburul a pornit motorul, motorul a pornit revoluția. Revoluția industrială. Revoluția care a făcut din Anglia prima putere economică a lumii vreme de un veac. Și totul s-a datorat cărbunelui. Anglia a arătat multă vreme ca o vastă mină de suprafață, iar cărbunele nu a adus doar beneficii, ci și mari probleme. De sănătate pentru cei care îl extrăgeau, sociale – odată cu apariția șomajului masiv în ramura extractivă și grevele de la mijlocul anilor optzeci, cu smogul devenit un landmark pentru Londra… Ei bine, pentru prima dată în istorie, Marea Britanie și-a asigurat timp de o săptămână necesarul de energie electrică, fără să ardă nici măcar un gram de cărbune. Poate știrea în sine nu are cum să ajungă breaking, probabil sunt multe voci (justificate) care spun că această energie e cea mai puțin poluantă, dar totuși, vorbim de Regatul Unit. Chiar dacă nu e la fel de șocantă cum ar fi o știre că în Anglia doar ce s-a jucat ultima partidă de fotbal din istoria jocului pe-acolo și chiar dacă industria bazată pe carbune era spre sfârșit, e totuși locul în care s-a născut ideea de a folosi arderea cărbunelui pentru a obține energie. Știrea completă:...

Dezgheț

Oare cum e corect să spui? „Drumul spre iad e pavat cu bune intenții” sau „Iadul are niște pârtii de schi excelente”? Că mi-e clar că „nu faci primăvara cu o floare”. Mă rog, iarnă cu o pârtie de schi. Primăvara de la Phenian nu se va întâmpla prea curând. Imaginile unei stațiuni de schi cu pârtii absolut goale nu arată grija față de oameni. Arată doar cinismul unui regim care aruncă banii pe astfel de proiecte în timp ce lumea moare de foame. La propriu. Cum să meargă cinvea la schi? Ce să facă acolo? Poate doar nomenclatura nord coreeană,  în condițiile în care echipamentul de schi costă, probabil, cât ar câștiga o familie întreagă vreme de o viață. Coreea comunistă e departe de un experiment eșuat. E deja un organism modificat genetic care a scăpat de sub control. Uitați-vă la scurt-metraj. E foarte bine făcut – National Geographic. Chiar dacă au avut permisiunea să filmeze doar ce au vrut...

2016

Rareori mă mai uit încă o dată la un film (film = conținut video), chiar și dacă e Vimeo. Dar o fac cu plăcere la orice înseamă timelapse sau imagini ale Terrei luate din spațiu (de obicei, ISS). Și totul arată atât de frumos, de acolo, de sus. Nici nu zici că jos se moare inutil, sunt războaie stupide (toate, nu există niciun alt fel de război), ucidem alte specii, tăiem pădurile fără a le mai da vreo șansă să renască, poluăm solul, aerul, apa… Suntem din ce în ce mai indiferenți. De parcă am mai avea și o altă casă, în afara Pământului. The View From Space: An Astronaut’s Perspective from The Royal Institution on Vimeo. Nu am rezoluții pentru noul an. Un an mai lung cu o zi, că-i bisect. Și divizibil cu 2, 3, 7 (actually, e 2↑5×3↑2×7). Mi-aș dori, totuși, ca peste un an să-l vedem (Pământul) măcar la fel cum e astăzi, dacă mai bine nu se...

Midnight sun

Cred că îmi doresc să ajung în Islanda de decenii bune. Nu glumesc, de când am citit „O călătorie spre centrul Pământului”, și nu cred să fi avut mai mult de 10 ani atunci, mi-am dorit să o văd. Pe atunci am văzut-o doar cu ochii minții. Mai târziu am mai văzut-o și la Teleenciclopedia, sâmbăta, probabil cea mai bună emisiune a timpurilor acelea. Apoi… trebuia doar să alegi sursa. Internetul e mare. O țară superbă, din orice punct de vedere. Și o bună dovadă că, uneori, izolarea îți face bine. Midnight Sun | Iceland – 4K from SCIENTIFANTASTIC on...

Tot mai sus

Tot mai sus

Jan 28, 2015

Am ieșit pentru prima dată din țară când aveam 17 ani. Era 1993. Undeva, la mama acasă, încă mai am pașaportul ăla cu viza Schengen. Singura, de altfel din întregul document, de atunci și până în 2006 fiind singura mea călătorie peste graniță. A fost un șoc, mai ales că am parcurs drumul din Târgu Jiu până în Franța la bordul unui autocar și, cum n-am dormit prea mult vreme de peste patruzeci și opt de ore, am avut ocazia să văd aproape întregul Bătrân Continent. Atât cât se putea vedea de la geam. Și de pe autostradă. Văzusem multe locuri răvășitor de frumoase și în România, dar Europa… Europa era fructul interzis. Și Europa, de la Urali la Atlantic, are ce să-ți dezvăluie. Eu nu am un loc anume care să-mi placă. De fapt, nu mă pot decide care e acel loc (ce ar trebui să fie? o țară? o regiune? un oraș?) pe care l-am văzut care să poată ocupa primul loc în sufletul meu. Fiecare oraș mi-a plăcut, doar eu mi-am ales ce să văd. Nu sunt un om atras de muzeele de artă. Și nici de acele locuri care sunt un magnet pentru turiști. De multe ori, locurile în care am mers sunt triste, uneori chiar mult prea triste. Dar am vrut să am parte de propriile trăiri, nu să simt prin cuvintele sau imaginile altora. Sunt atras și de natură, dar și de ceea ce omul a reușit să realizeze. Cu metode rudimentare, în trecut, cu tehnologii demne de scenarii ale filmelor SF, astăzi, structurile făcute de inginerii de azi sau de ieri sunt monumente în fața cărora ar trebui să te închini, la fel cum o faci în fața unei biserici. Să te închini la Fizică, la Matematică, la Chimie, religii și ele, dar de o altă natură. Și am găsit un numitor comun al tuturor locurilor pe care le-am văzut: locurile cele mai înalte, construite, nu naturale. Apogeul științei și trudei omului. Turnuri sau zgârie-nori, dacă au fost acolo, nu le-am ratat. Ba chiar am urcat și pe picioare, pe trepte tocite de atâția pași, încât nu mai găseai nicio muchie în unghi drept. Mi-a plăcut să am...

Diferențe

Diferențe

Jun 28, 2014

Săptămâna asta am avut treabă în Germania. Landul Hesse (Hessen), zona metropolitană Frankfurt. Nu-i prima dată când ajung acolo și nici nu m-a lovit vreo epifanie, doar că n-am apucat să scriu despre ceea ce urmează, deși o realizasem de ceva timp. Nivelul de civilizație al unei nații nu este dat de modul în care arată marile orașe. Și nici măcar orașele, în general. Și nici măcar de numărul de kilometri de autostradă. Ci de felul în care arată cel mai mic cătun. Cel mai mic sat. Dacă acolo există sau nu apă curentă, electricitate și canalizare. Și de ceva ce noi, românii, vom mai păstra, cu siguranță, pentru mult timp de acum încolo: gardurile care ne înconjoară proprietățile. Am văzut cum arată orășelele nemțești de 4000-5000 de locuitori. Am trecut prin sate cu mai puțin de 1000 de locuitori. N-ai nici cea mai mică impresie că ești, totuși, într-un sat. Poate doar lipsa magazinelor mai mari trădează asta. Doar că oamenii de acolo nu le simt lipsa. Totul e impecabil, de la cum e tuns gazonul în fața casei, până la cum arată străzile. De la lipsa animalelor pe stradă (a câinilor, pisicilor, animale cu stăpân sau fără), până la absența nelipsitelor de la noi ambalaje de plastic aruncate peste tot. Și până la lipsa aproape în totalitate a gardurilor. Poate doar un gard viu, tăiat parcă în căutarea perfecțiunii, având un rol (evident) doar estetic și ecologic. Dar atât. Nu imitații ale Marelui Zid Chinezesc, nu plăci „prefabricate” turnate în așa fel încât să ascundă totul de ochii trecătorilor… Nu vezi căruțe sau vaci venind de la păscut. (Ca o paranteză, cineva a postat pe internet fotografii cu o turmă de oi care traversa autostrada A2 din România. O turmă de oi!) Sursa foto: wherewasitfilmed.com Și încă ceva: zburând peste Germania, la joasă înâlțime (dar se poate vedea și cu Google Maps), am observat că a dispărut conceptul inițial de sat. Sunt zone foarte întinse de verde (vegetație, dar mai mult ca sigur una care există datorită omului – suprafețe cultivate), întrerupte ici-colo de portocaliul acoperișurilor. Uneori prea strălucitoare ca să fie doar ceramica din țiglă, probabil celule solare/fotovoltaice. Dar multe, foarte multe...