Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

10 PRINT “Hello, World!”

10 PRINT “Hello, World!”

Nov 4, 2019

Se vorbește despre ce făceam #pevremeamea ca despre un etalon. „Mea” fiind impersonal aici. Dar tot pe acolo bat toți. Long story short, că noi ieșeam afară, că băteam mingea de-i rupeam fâșul, ne rupeam adidașii și crăpau mâțele de ciudă uitându-se la noi, iar ăștia micii de azi nu mai au altceva în cap decât console, telefoane și jocuri pe PC, și nu-i mai scoți din casă nici cu mită. Păi hai să vă zic eu cum era de fapt. Sau cum a fost la mine… Eram talentat la fotbal. Dar doar dacă scriam scorurile pe un carnețel, în rest, trebuia să șantajez căpitanul echipei de fotbal a clasei ca să prind un loc în ea. Jucam altceva, dar nu ne strângeam atâți, să punem de un trei-la-trei sub panou. Și mese de tenis erau puține. Asta la școală, că în cartier, fiind puțini, mai prindeam loc. Ultimul, și de multe ori portar, dar prindeam. Mai ales ca aduceam și Artexul… (Google it!) Apoi am descoperit ceva fabulos. TIM-S. Jucăria asta probabil mi-a schimbat viața. Am primit-o în schimbul schiurilor mele din fibră de sticlă Rubin (de la Reghin) în timpul vacanței de primăvară. Probabil 1988. Nu sunt chiar sigur, poate un an mai târziu. Totuși, irelevant. Relevant e că văzusem așa ceva doar în filme și la noi nici măcar nu aveai voie să aduci vorba că ar exista. L-am folosit atât de mult în săptămâna aia, de am făcut bășici la degete. Nu avea tastatură normală, era o placă pe care trebuia să apeși să facă „click”. Era dureros, la propriu. Și nu prea erau jocuri, aveam doar o carte din care introduceam programe. Line cu line. În Basic. Apoi am descoperit PC-urile. Sau cum s-or fi numit. Erau niște mașini care mergeau cu dischete de 8 inch. Și aveau jocuri! Mergeam la serviciul mamei, la centrul de calcul, unde era cineva care avea chef să dea mai departe microbul. Mi-a arătat ceva programare în… în nu mai știu ce, mai țin minte doar că desena niște sinusuri pe ecran, și apoi mi-a încărcat Chuckie Egg. Probabil că jocul nu era alb-negru (verde-negru, să fiu mai exact), dar monitorul așa îl...

Contra-revoluția industrială

Două secole și jumătate au trecut de când James Watt a descoperit că aburul mai face și altceva decât să te opărească. Aburul a pornit motorul, motorul a pornit revoluția. Revoluția industrială. Revoluția care a făcut din Anglia prima putere economică a lumii vreme de un veac. Și totul s-a datorat cărbunelui. Anglia a arătat multă vreme ca o vastă mină de suprafață, iar cărbunele nu a adus doar beneficii, ci și mari probleme. De sănătate pentru cei care îl extrăgeau, sociale – odată cu apariția șomajului masiv în ramura extractivă și grevele de la mijlocul anilor optzeci, cu smogul devenit un landmark pentru Londra… Ei bine, pentru prima dată în istorie, Marea Britanie și-a asigurat timp de o săptămână necesarul de energie electrică, fără să ardă nici măcar un gram de cărbune. Poate știrea în sine nu are cum să ajungă breaking, probabil sunt multe voci (justificate) care spun că această energie e cea mai puțin poluantă, dar totuși, vorbim de Regatul Unit. Chiar dacă nu e la fel de șocantă cum ar fi o știre că în Anglia doar ce s-a jucat ultima partidă de fotbal din istoria jocului pe-acolo și chiar dacă industria bazată pe carbune era spre sfârșit, e totuși locul în care s-a născut ideea de a folosi arderea cărbunelui pentru a obține energie. Știrea completă:...

Only the Good Die Young

Era frig afară, știu că nu mă mai dezlipeam de soba aia de teracotă încălzită cu gaz metan. Dacă era iarnă, nu mai știu. Tot ce se poate. Toamnă târziu sau iarnă. Dar frig. Sigur. Și pe undeva prin 1982. Făceam a doua oară grupa mare la grădinița de pe 11 Iunie, că ai mei au decis că-s prea firav să încep școala la puțin după ce împlinisem șase ani. Un fel de clasă zero/vacanță. Nu eram mulți ajunși în clasă, că era prea devreme. Dar el era acolo, se juca cu niște mașinuțe de fier. Mașinuțele de fier pe vremea aia erau un fel de Tesla de azi, ceva aproape de imposibil de văzut/găsit… “Vrei să te joci și tu cu mine?” Nu știu dacă a apucat să termine întrebarea, dar știu sigur că nu mi-a mai trebuit soba aia fierbinte. Și ne-am jucat! Toată grădinița. Aproape neîncetat. Aproape nedespărțiți. Joacă și nu prea. Nu am cum să uit cum i-am spart nasul (sau chiar rupt), când de jucam “Călăreții” și eram la el în cârcă, de am căzut amândoi, dar el sub mine, dar fără să mai apuce să pună mâinile. Sau cum îl fugăream pe Florin Cuprins (numele de familie sigur ăla e!), că avea o geacă de piele neagră și credeam că-i “sectant” – deh, miturile vremurilor. Sau cum a dat cu o petardă artizanală – din permanganat de potasiu, miniu de plumb și două pietre pentru scânteie, totul învelit în bandă portocalie de leucoplast. Semnul exploziei a rămas pe zid până au renovat ăia clădirea. Apoi la Generală 6, unde era să rămân pe afară, că au uitat să mă pună pe listă la clasa la care îmi doream. Și am ajuns să stăm trei în bancă în prima zi, că nu voiam niciun alt loc din clasă. Opt ani de joacă. Opt ani plini, că noi nu mergeam aproape niciodată la bunici în vacanță, stăteam acasă. Așa că era fie ștrand, fie joacă acasă la unul din noi. Mai mult la el, că avea niște jucării cum văzusem doar la TV. Pe sârbi. La el am văzut prima dată LEGO, trenuleț electric pe șine metalice, soldăței de cupru din...

Shake it, Baby!

Ziceam pe Facebook de cutremurul din optzeci și șase…  și mi-am adus aminte de încă o întâmplare de atunci. Niște prieteni de-ai părinților își trimiseseră copiii în vacanță la bunici. Erau un pic mai norocoși, bunicii fiind bucureșteni. Și, normal, dacă la Târgu Jiu cutremurul s-a simțit îndeajuns de tare încât să ne trezească la miezul nopții și să ne scoată din casă, prietenii și-au sunat părinții din București să-i întrebe ce și cum. Nefiind pe atunci vorba de telefonie mobilă, iar fluxul de apeluri către capitală fiind unul destul de ridicat având în vedere evenimentul petrecut, probabil a durat vreo oră până să-i prindă. Încercând să-i calmeze, cei din București le-au zis că da, s-a simțit, dar că ei sunt destul de obișnuiți cu astfel de zgâlțâieli, nimic ieșit din comun, și că n-a fost mai tare ca altele de până acum. Cum nici la noi nu s-au produs pagube (nu să fi auzit eu), prietenii părinților s-au liniștit. Așa că, într-o doară au întrebat de copii, dacă dorm sau dacă au chef să vorbească cu ei. Bunicii își instruiseră nepoții ce să spună, dar nu au prevăzut nici până unde vor merge întrebările și nici nivelul de sinceritate al celor mici. Dialogul părinte – copil fiind, mai mult sau mai puțin, cel de jos: Părinte: „Mami, s-a simțit cutremurul la voi? V-ați speriat?” Copil: „Nuuuu, nu ne-am speriat, abia l-am simțit, un pic de tot. Foarte puțin s-a simțit.” Părinte: „Că mi-a fost teamă că la voi a fost mai tare, că la București e mai tare de obicei. Dar mă bucur că sunteți bine. Și acum ce faceți la ora asta, nu vă culcați? Că e destul de târziu.” Copil: „Ba da, mami, ne culcăm imediat. Dar să terminăm prima dată curățenia.” Părinte: „Dar ce curățenie faceți voi la ora asta din noapte?”  Copil: „Păi adunăm cărămizile de prin...

Standarde

Standarde

Sep 13, 2018

Cred că puteam să scriu doar un post pe Facebook cu subiectul ăsta, dar mi s-a părut că-i interesant și că merită mai mult decât efemeritatea wallului. De mult timp există discuții (și chiar reglementări) vis-a-vis de standardizare. Și acum mă leg de ce mi-e mai aproape, de zona electronics&tech. Dar, cu toate eforturile și uneori amenințări, obiectele trezite la viață de curent nu vor să se pună de acord. Nici măcar curentul în sine, ăla continuu, nu vine la fel peste tot. Americanii au două fire de 120V, japonezii, 110V, UK parcă tot așa, Europa și majoritatea țărilor merg pe 220V. Mai sunt și prize de 380… De ștecăr (aus Stecker in Deutsche Sprache), nici nu mai vorbesc, să nu ai ghinionul să uiți acasă convertorul, că te scapi de 10-20 euro… Cu doi pini, cu trei, cu două lamele, rotunde, hexagonale, pătrate. Am văzut în aeroport ceva adaptor care, cică, acoperă tot globul, dar eu am îndoieli. Apoi au zis de USB. Păi da, dar și ăla e doar la un capăt. Și nici acolo nu e tot timpul. Acum a aparut USB-C, care ar fi unificatorul schismelor porturilor de acest tip. Dar capătul mic, ală pe care-l bagi în consumator, e cum vrea Domnul. Domnul CEO or something. Dar vorbim doar de locul de unde-și trage consumatorul seva. Deci nici acum n-au nimerit-o 100%. Cu toate astea, există o priză care e peste tot la fel. Inventată inițial pentru un alt scop, astăzi e folosită de absolut toată lumea în același fel. Modul de cuplare nu cunoaște deviații de la standard. Nu-s pini mai mulți, nici mai puțini, nu-s forme fancy, nici butucănoase. Toate, fără excepție, intră la fel. E „one size fits all”.   US Patent US2959664A  Evident, descoperit în Statele Unite. Sau măcar brevetat acolo. Ați ghicit despre ce e vorba? Not yet? Bricheta electrică auto! Inventată în 1956 de Casco, V-Coil lighter a avut nevoie de patru ani să prindă un patent, dar cred că nimeni la vremea aia nu se gândea că orice poate să difere într-o mașină, mai puțin această „priză”. Da, știu, vin mașinile acum echipate cu porturi USB, dar nu am văzut încă mașină fără priza...

Îndrăznește să crezi!

Îndrăznește să crezi!

Jan 19, 2018

Dacă un angajat al unei multinaționale ar fi cercetat intern pentru fraude legate de mijloacele fixe ale acele companii, decizia managementului ar fi să-l suspende până la clarificarea procedurilor. Dacă ar fi vorba de un manager, probabil că i s-ar cere demisia. Atât din funcție, cât și din companie. Din considerente de imagine, de putere a exemplului, de încălcare a codurilor de conduită internă. În general, există conceptul de „zero tolerance”. Nu sunt nici acolo doar sfinți, dar există unii de o intransigență înfiorătoare. Da, poate sunt naziști, dar călcatul strâmb al unora dinăuntru ar putea băga monștri de sute de mii de angajați în colaps. Și nu vorbim de acte de corupție (nu vorbim de relații cu statul, deși au fost cazuri), vorbim doar de deturnări de fonduri, înlesniri de licitații, chestii mai light.   Și poate că nu le pasă atât de mult de oameni, cât de bani. Sunt banii acționarilor, iar CA-ul răspunde de ei. Și dacă răspunde CA-ul, răspund și managerii de top. Și, în jos, toți. Până la angajatul care a făcut măgării. Nu se prea iartă nimic.   Tu, contribuabilule, ești acționar la stat. Dar, spre deosebire de o companie privată, deși plătești lunar ceva, nu prea primești înapoi mare lucru. Statul nu prea produce profit. Dar tu știi asta, că așa e de când istoria. Dar ai măcar pretenția ca relația ta oneroasă cu statul să-ți aducă un minim de liniște. Să ai parte de o educație gratuită până la un anumit nivel. Să primești îngijire medicală. Asistență socială, dacă ai ghinionul să îți pierzi slujba. Să ai drumuri bune. Să ai un serviciu de urgență funcțional. Unul de protecție bine pus la punct, a cărui forță să se facă simțită și la propriu. Să aibă grijă ca natura să fie respectată, nu ciopârțită, fie că vorbim de floră sau faună. Ai pretenția ca, din banii pe care-i transferi instituțiilor statale, centrale sau locale, prea puțin important destinatarul, să susții un organism funcțional, nu o vacă de muls pentru un grup restrâns. Ai pretenția ca reprezentanții tăi în organismele statale să fie dincolo de orice îndoială în ceea ce privește corectitudinea lor. Ai pretenția ca, odată puși să-ți...