Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Mă mut la tropice…

…Sau, mai bine, la ecuator. Că acolo nici măcar sezon ploios nu există. Bag mașina în garaj la prânz, când vin ploile ălea torențiale și o scot după aia. Poate o să duc dorul zăpezilor de pe la noi, o să tânjesc după un vin bun de Oltenia, o să îmi lipsească cireșele de mai. Dar știu că nu trebuie să mai schimb niciodată pneurile! De unde supărarea asta? Hai să zicem… și din naivitatea mea. Din speranța că unele lucruri nu sunt altceva decât întâmplări (nefericite) și că lumea învață din greșeli. Unii, poate chiar o fac. Dar unii… Anul trecut mi-am luat pneuri de iarnă. Și cum nu e ceva mai complicat decât să încarci/descarci roți în mașină (mai ales dacă-i un hatchback mic), am zis să găsesc o vulcanizare care are și „hotel”, să le las acolo pe cele care sunt scoase de pe mașină. Zis și făcut! Am găsit compania, avea site, am sunat, am făcut programare, avea chiar ore care-mi conveneau (dimineața devreme, deși nu-s vreun matinal, dar prefer să mă trezesc cu noaptea-n cap, ca să nu bat orașul în ore de vârf). Totul suna minunat. Ei, aici au apărut primele probleme. Minore. De comunicare. De orientare. De apreciere. De ce or fi, dar n-ar fi trebuit să le simt eu, clientul… Schimbând jantele, am întrebat dacă nu cumva trebuie să schimb și șuruburile care prind janta, că-s tipuri diferite de janta. „Nooo… nici vorbă! M-am uitat pe calculator și-s bune.” Dacă-s bune… apăi sunt bune, mi-am zis. Dar n-au fost. Atunci când mașina era pe elevator. Fără nicio roată montată. Au zis că mi le aduc de la depozit. „Cam în cât timp?” am întrebat eu, cu speranța nătângă că e vorba de minute. „Aaa… păi azi, dar nu știm sigur”. Bineînțeles, timpul e o resursă pe care o găsești pe toate cardurile gardurile. Așa că au dat jos mașina, am lăsat roțile de schimb acolo și i-am rugat să mă sune când ajung prezoanele. Până la urmă, s-a rezolvat în ziua aia. Iarna fu scurtă, așa că prin martie urmă telefonul pentru programare. „Știți, am roțile cu totul la voi, jante și pneuri, nu trebuie decât să le dați...

O zi din viața lui Radu Mezan

Cu o mișcare aproape necontrolată, căută telefonul pe noptieră, să-i dea un snooze. Îl nimeri din prima și se culcă liniștit la loc. După zece minute, același sunet strident îi străpunse visul. Se întinse din nou după telefon și îl ridică la nivelul capului. Era 7:26. Dar asta știa, pentru că era primul snooze de la ora la care pusese alarma. Altceva i se păru curios: ținea minte că a lăsat telefonul la încărcat peste noapte, așa cum face de obicei. Acum pictograma bateriei era plină doar pe jumătate. „Oi fi uitat să-l pun la încărcat? Sau am dat cu mâna în cablu?” Când clickul întrerupătorului nu fu urmat de o luminare bruscă a camerei, îl trecură primele gânduri. Destul de negre, în ton cu întunericul din jur. „S-a luat curentul!”  Apoi tot el încercă să se liniștească: „De parcă acum ar fi prima dată, s-a mai luat… Mai dorm zece minute, și așa n-am ce face treaz prin casă.” De ațipit, nu mai putu să ațipească. Mai mult o leneveală amestecată cu teama să nu adoarmă prea adânc. Mai erau douăzeci de minute până la ora opt. Curentul tot nu venise. Să facă un duș era singura opțiune cât de cât viabilă. Își aruncă pe pat tricoul în care dormise și, mai mult bâjbâind, ajunse la duș. Dezamăgirea fu aproape instantanee. Nu numai că nu era apă caldă, nu mai era nici măcăr apă rece. Se bucură la ideea că în rezervorul wc-ului mai era cu siguranță apă. Și în bidonul de cinci litri pe care doar ce-l cumpărase cu o seară în urmă, din care nu băuse mai mult de două pahare. Sări peste cafea. „Lasă, oi bea zeama aia de la birou, ce să fac…”. Luă, pe fugă, o felie de pâine, o acoperi cu unt și azvârli două felii de salam peste. Nu prea mult, că n-avea chef sa se chinuie cu spălatul pe dinți. Știa cum e fără apă, nu-i era ceva complet necunoscut. „Noroc cu ața dentară și cu apa de gură!” Dar cu greu reuși să se spele puțin pe față și pe dinți. Se descurcă mai bine cu îmbrăcatul. Doar alegerea ciorapilor îi dadu bătăi de...

E atât de greșit!

E atât de greșit!

Jun 5, 2013

E greșit să credem că doar infracțiunile comise cu violență ar trebui pedepsite. E greșit să credem că oamenii „descurcăreți”, care nu au făcut altceva decât să încerce să o ducă mai bine (indiferent de mijloacele prin care o fac), sunt victime ale sistemului. E greșit să-i plângem, printr-un Sindrom Stockholm extins la nivel de națiune, pe cei care, până la urmă fură de la toți. E greșit să se nască empatii în astfel de cazuri. E greșit! E foarte greșit… Hai să ne jucăm puțin cu imaginația. Sunt o companie de construcții. Și, într-un fel sau altul, primesc un contract să fac un pod. Eu sunt un băiat deștept. Doar n-o să sap fundația pilonilor de susținere prea adânc, că-mi scade mie profitul. Și nici betonul-armat nu o să aibă procentul de oțel cerut de structura respectivă. Că doar n-o să știe nimeni ce am băgat acolo. Și nici cablurile de ancorare nu vor fi la grosimea cerută de proiectant. Lasă, ce știe el, cărțile ălea pe care le-a studiat sunt pentru fraieri. Stă cineva să le măsoare? Păi dacă le respect grosimea din norme, eu cu ce îmi mai iau Lexus? Asta-i bună! Și ce dacă n-am angajat constructori, ci am adus salahori care amestecă betonul cu mai mult pietriș, să crească volumul? Ei na, piatra e mai dură decât cimentul. Ce Carte de Muncă, de unde contract? Să mai dau niște bani la stat? Și așa-s prea puțini! Merge și cum vreau eu… La gri. La gri închis. Dar uite că nu merge. Că n-am stat să calculez și influența vântului asupra podului, că iar ar fi trebuit să scot niște bani din buzunar. Și nici nu m-am gândit că o să am vârful de trafic chiar în momentul în care s-a pornit furtuna. Și nici nu m-am gândit că am pierdut din elasticitatea construcției, atunci când am renunțat la multe dintre  materiale care erau puse în proiect. Cum era să prevăd că voi fi atât de ghinionist, să am parte de un summum de evenimente, toate nefavorabile? Și cum să am eu atât de multă neșansă ca pe pod să fie un tramvai plin-ochi, un autobuz la fel de plin și...

Cerul (încă) e limita

Cerul (încă) e limita

May 16, 2013

Aproape îmi rup gâtul de fiecare dată când ajung într-un oraș în care s-a putut construi pe verticală. Mă minunez la vederea celor 56 de etaje ale Main Tower, sau la cele trei sute de metri ale Ostankino Tower, la noul cartier business din Moscova, La Defense, Torre Mapfre sau Torre Agbar… La tot ce înseamnă inginerie, arhitectură, tradiție, inedit, inovație sau curaj în construcții. Sunt vrăjit de soluțiile alese (nu că m-aș pricepe, dar nu trebuie să ai geniul lui Gaudi sau viziunea lui Niemeye să admiri realizările), sunt invidios că așa ceva nu vedem și la noi… Sunt orașe vechi de sute de ani, dar care se ridică (timid sau cu tupeu) spre cer. Și apoi vezi asta: Dubai Timelapse from dimid on Vimeo. și-ți dai seama că civilizația nu mai are nevoie de trecut, se poate ridica „din pământ, din piatră seacă” (la propriu). Și din...

Trasabilitate

Trasabilitate

Mar 18, 2013

Conform DEX-Online: „TRASABILITÁTE, trasabilități, s. f. Caracteristica unui sistem de asigurare a calității de a permite regăsirea istoricului, a utilizării sau a localizării unei entități (produs, proces sau serviciu) prin identificări înregistrate. – Din engl. traceability.” Despre Dole am auzit prima dată după 1989… La câțiva ani buni, chiar. Și nu știam prea multe. Poate doar că făceau compoturi foarte bune, mai ales din fructe exotice. Apoi am găsit primele fructe de la ei: cred că erau ananas și mango. Banane, mai puțin. Rămâneau în topul preferințelor cele de la Chiquita și Columbia (parcă așa se numeau… aveau o etichetă roșie), ca o mică nostalgie din timpurile în care le uscam pe ziare, undeva cât mai sus – pe șifonier, că acolo era cel mai cald. Dar, inerent, am schimbat și marca preferată, găsindu-le tot mai greu pe cele două de mai sus. Și nu-s rele deloc nici Dole. Am luat în weekend. Și mi-a atras atenția un cod de pe eticheta lipită pe fruct. De fapt, sunt două chestii pe eticheta aceea. Un cod și un link: http://www.dole.eu/dole-earth/farmcode.html E ca în imaginea de mai jos: Dați un click+zoom dacă nu se vede… Mă gândesc că toată treaba asta a plecat de la psihoza produselor „bio” și „eco” din ultimul timp. Sincer, nu mă încadrez la targetul direct al acestor campanii, dar mi-a plăcut ce am găsit pe site-ul Dole. Poți, prin intermediul codului, să descoperi „locul de naștere” al bananei pe care o mănânci (al lotului întreg, nu-i vorba de cod individual). Interacțiune și informație. E prima dată când văd așa ceva, raportat la zona (și nu vorbesc de cea geografică) din care produsul face parte. E interesant, chiar foarte interesant. Și puteți să vă plimbați pe acolo chiar și fără cod. Sursa foto: aici și...

Viitor

Viitor

Jan 29, 2013

Un timp am crezut că toate imaginile acelea care prezentau dezvoltarea în timp a Dubaiului erau simple editări digitale. Dar nu e așa. Orașul s-a ridicat (la propriu) din deșert în mai puțin de jumătate de secol. Petrolul din zonă i-a fost combustibil. Sper doar că și-au pus problema perioadei post-petrol. Pentru că, în caz contrar, am mari îndoieli că le vor ajunge banii (pentru iluminatul clădirilor, nu mai vorbesc de aer condiționat) mai mult de o săptămână… Dubai 2.0 from Richard Bentley on Vimeo. Sursa foto:...

Pagina 2 din 24
1
2
3
10
20
»