Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Cine suntem?

Etichete: , , , , ,

Peste optzeci și cinci la sută dintre știrile peste care îmi arunc ochii sunt negative. Sau poate e prea mult spus „negative”. Unele au o doză involuntară de umor. Umor amar. Trist.

Iar rândul de mai sus e cea mai bună justificare să arăți cu degetul. „Băi, ce proști sunt ăia!”, „Ia uită-te la fraierii ăștia!, „Ce țărani!”, „Țiganul, tot țigan!”… Și am reprodus (relativ) doar eufemismele. Apoi apare sentimentul ăla de superioriate: „Eu nu sunt așa, pfuai, păi eu sunt din alt film, eu sunt nu doar superior, sunt cel mai superior!” (da, cel mai…). Eu nu sunt rromân! Rr, gen. Sau, mai rău, „Băi, neamțul ar fi făcut sau ar fi dres!”, „Eh, dacă am fi fost [pune o națiune dezvoltată aici], eram departe…”. Și mă opresc aici, că mi se face puțin greață.

Serios? Chiar așa să fie? Suntem altfel? Suntem mult mai deștepți? Mult mai educați? Mult mai diferiți? Mult mai buni?

Eu îmi permit îndoieli, multe îndoieli în această privință. De ce? Să-i zicem scepticism. Să-i zicem că am văzut lucrurile la un nivel mult mai extins ca să îmi dau seama că nu în naționalitate sau cetățenie stau rădăcinile evoluției. Nu am pretenția că sunt un profet când spun asta, am doar pretenția că am văzut și trăit multe.  Hai să zicem că, măcar de la Est a Vest, am văzut toată Europa. Mai aveam două sute de kilometri și ajungeam în Asia, dar, de acolo de unde eram, puteam să simt vânturile înghețate ale Siberiei, chiar și în primăvară. Și le-am văzut nu doar ca și turist, le-am văzut locuind acolo și trăind (de luni până vineri) printre localnici. Printre oameni care-și trăiesc viața de zi cu zi fără să mă vadă altfel ca pe unul de-ai lor. Am simțit cotidianul dincolo de turism.

11372731

New York – Autor: Jan Lotz

Și oamenii sunt peste tot la fel. Cu bune, cu rele. Cu toate. Sunt oameni… Și stă în natura noastră să le avem pe toate. Într-o proporție mai mare sau mai mică, dualitatea se regăsește în noi toți.

Am rămas surprins de gesturi pe care nu le credeam posibile, am descoperit că poți foarte ușor să arunci la coș stereotipuri, pentru că nu sunt altceva decât gunoaie, am fost oripilat să văd reacții pe care nu le mai puteam concepe. Toate astea, dincolo de limita frontierelor sau a apartenențelor la un grup etnic sau altul. Și nu vreau să le povestesc aici, pentru că, până la urmă, ar fi doar povești pentru restul lumii, dacă nu sunt trăite pe propria piele.

Dar toate la un loc m-au convins că nu suntem unici. Nici atunci când ne gândim la sensul frumos al cuvântului, dar nici când e vorba de cel urât.

Sărăcia și lipsa educației care vine de acolo nu fac cinste celor care le experimentează. La fel cum nu sunt izvorul tuturor relelor. Limitarea care provine din ele e uneori insurmontabilă și din cauza noastră și a tuturor preconceptelor sădite în minte. Suntem, uneori, în poziția de a critica pentru că, prin critică, ne transpunem în ființele către care tindem, dar fără să fim noi înșine dincolo de nivelul criticilor. Poate ne criticăm pe noi înșine, nu știu…

Dar până să fim acele ființe superioare, avem oare curajul să răspundem sincer la o întrebare extraordinar de simplă: dacă am fi puși în situația să împărțim aceeași bancă (în școală, în metrou… nu contează unde) cu un țigan, câți dintre noi am face-o? Sau, mai rău, câți dintre noi am face-o cu sufletul împacăt și fără strângeri de inimă? Și puteți înlocui cuvântul „țigan” cu orice alt cuvânt pe care-l folosiți cu atât de mult dispreț.

Până nu vom putea trece de această întrebare cu un răspuns pozitiv și venind din suflet, nu suntem mai buni. Suntem doar umbra palidă a celor care ne-am dori să fim…

5 comments

  1. katalind /

    Atunci unde e vina (cine e de vină) pentru situația în care ne aflăm?

  2. @Katalind: De ce insistăm în căutarea unor vinovați? Sau a altora. Și nu ne gândim din primul moment la noi. Suntem (ca umanitate) rezultatul multor interacțiuni…
    În niciun caz nu putem apela la astfel de acuzații. Și apoi să stăm cu brațele încrucișate, admirându-ne, narcisist, cât de deasupra plebei suntem noi.

  3. La bunici aveam in capatul strazii cateva familii de tigani. Ulterior, fiind mai mare, cu doi frati am inceput sa umblam in aceeasi trupa. Ii strigam “tigane” si ei pe noi “romane”. Erau de treaba.

    De multe ori indivizii actioneaza conform prejudecatilor ale caror victime sunt. Nu incearca sa se ridice dincolo de ele.

    Eu consider asa: eu incerc sa arat celor din jur de ce sunt capabil si apoi cer sa fiu judecat. Nu tratez pe cei din jur altfel decat am asteptari de la mine. Nimeni nu pleaca la drum cu bila alba din oficiu.

  4. @zaqk: Da, nici cu bila albă, dar nici cu cea neagră. Și eu încerc să nu plec cu idei preconcepute. Dar trebuie să fiu sincer cu mine: eu nu am un răspuns pozitiv la întrebarea pe care am pus-o în final. Din păcate…

  5. Depinde de fata omului. Este posibil ca in spatele unei figuri oneste sa se afle un criminal in serie, dar aici intervine lipsa bilei de orice culoare. Mai departe vedem.
    Uneori oamenii ofera cele mai placute surprize, de aceea e mai bine sa nu iti creezi asteptari pentru a nu fi dezamagit ulterior 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Renaștere

Poate că nu noi, specia umană, suntem cei care trebuie să supraviețuim... Planeta asta o să se învârtă și fără...

Close