Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Cronica unei morți amânate

Etichete: , , ,

o-MESSI-AFGHAN-BOY-SHIRT-BAG-570Da, o să scriu și eu despre fotbal. Am mai scris, nu e ceva nou, dar acum suntem la nici douăzeci și patru de ore de la o înfângere care ne-a scos din cap ideea că am putea avea loc între primele șaisprezece echipe ale continentului. Și ne-a bătut o echipă care are șanse doar teoretice (matematice?) să ajungă acolo. Din câte știu, se iau în calcul punctele scoase cu cei de deasupra, nu cu cei ce pleacă acasă. Cu toate astea, echipa națională nu cred că va înțelege ceva din această înfângere și nici din dăruirea celor care ne-au scos fotbalul din cap. (By the way: Felicitări, Albania!)

Am crescut cu fotbal. Nu am fost talentat (nu am prea fost la niciun sport de echipă, naiba știe de ce) și nici nu am încercat să fac ceva să acopăr lipsa talentului. Jucam pe stradă și în curtea școlii cu orele, dar doar pentru distracție, atâta tot. Dar trăiam fotbalul. Îl citisem în cărțile lui Manușaride, ale lui Chirilă. Îl ascultasem în poveștile tatălui meu despre Dobrin, minunea care a stat pe bancă în Mexic `70. Îl vedeam live (mergeam și la Pandurii la meciuri, când nici măcar în Divizia B nu erau), mă uitam la TV încă de pe vremea în care comentatorii trebuiau să ne spună care echipă încotro atacă, lipsindu-ne culorile de pe ecran (pentru cei mai tineri, televizoarele nu au fost tot timpul înguste cât un tablou și în culori). În limba română, în limba sârbă, în bulgară, ba chiar și-n rusă – bulgarii retransmiteau un canal rusesc. Îl ascultam la radio, cărând după mine un radiocasetofon pe baterii. Și-l trăiam cu fiecare gol dat de o echipă românească. Sau al naționalei. Prima calificare la un Campionat European. Tot în Franța. Acum treizeci și doi de ani. Euro 88, după o grupă din care am scos Italia, echipa care cu doi ani în urmă luase aurul la Copa Mundial de Fútbol – España 82.  Erau opt echipe la turneul final, nu toată Europa, ca acum. Opt. Și acolo tot un punct am luat, dar cui? Finalistei Spania. Poate atunci s-a născut cu adevărat fotbalul românesc. Sau acolo am atins maturitatea. Că rezultate sporadice am mai avut. Nu știu. Știu doar că mă bucur că am fost contemporan cu acele timpuri. Că am putut să văd cum iau naștere legendele, cum se răpun monștri sacri, cu cad în genunchi echipe cu nume mari, la picioarele jucătorilor noștri. Semifinale de cupe europene, finale de cupe europene, cupe europene – „primăvara europeană” fiind ceva normal pentru vremurile acelea. Campionate Mondiale în care am dat goluri pe care acum le regăsim în Top 100 goluri ale tuturor timpurilor. Mii, sute de mii de oameni în stradă, lacrimi de bucurie și de tristețe, când loviturile de departajare nu ne-au lăsat să trecem mai departe.

Și apoi totul s-a stins. Becali, Borcea, transferuri „la negru”, evaziune fiscală, spălare de bani, Dragomir, Becali, Sandu. Mutu. Cocaină. Cancan. Bătăi. Beții. Tatuaje. Mașini scumpe. Meciuri trucate pentru pariuri. Pariuri făcute chiar de antrenori. DNA. Ani grei de pușcărie.

Nu, nu suntem în fața unui schimb de generații. Suntem în fața morții unei generații. Suntem martorii unui eșec de proporții. Modelul „fotbalistului”, modelul care a făcut milioane să viseze, la noi e denaturat. Nu succesul sportiv e cel care te-ar determina să o iei pe calea lui Hagi, ci banii și gagicile lui Mutu. Nu numele scandat de milioane pe străzi, ci mașina unicat și numele placat cu diamante pe Vertu-ul făcut special pentru tine. Nu litri de transpirație și kilogramele pierdute la peste treizeci de grade sub soarele californian, ci litri de șampanie băută și kilogramele de trabucuri pufăite prin cluburi, lângă pseudo-dive sunt acum adevăratele țeluri ale fotbaliștilor.

Da, au fost și excepții, au fost copii plecați din sărăcie și care au pus deoparte fiecare ban câștigat și care nu au uitat niciodată de unde au plecat. Dar ar fi trebuit ca opusul să fie excepția!

Ultimii douăzeci de ani asta au demonstrat. Și se încadrează perfect în atât de otrăvitoarea tendință care afectează mințile tinerilor. Bani mulți. Repede. Obținuți fără efort sau cu un efort minim. Iar fotbalul pare un domeniu perfect pentru asta.

„Cât aleargă ăștia? Nouăzeci de minute? Nici atât, că mai și stau cu mâinile`n sân”.

Și poate de aceea e nevoie ca actuala generație să nu mai aibă niciun rezultat. Sau doar unele mediocre. Să joace la echipe prin orașe pe care nici Google să nu le găsească, să joace pe bani mai puțini ca profesorii de liceu. Să nu mai fie un exemplu al „căii ușoare”. Să primească lecție după lecție de la viață și să înțeleagă că nu asta e calea. Da, să-i sacrificăm pentru un viitor pe care, altfel, nu-l mai vedem.
Avem nevoie de moartea (evident, la figurat) actualei generații ca să putem să le spunem tinerilor care vor să o ia pe calea, frumoasă, de altfel, a sportului, că banii trebuie să vină, dar nu odată cu plecarea minții. Că fotbalul are și povești frumoase, nu doar faimă de scurtă durată. Că fotbalul se joacă și pentru noi, ăștia care urlăm prin casă de trezim vecinii când dau favoriții gol. Pentru noi cei care, la o anumită vârstă, aruncam televizorul pe geam și de bucurie, dar și de nervi. Pentru noi cei care am alergat desculți pe străzi când Hagi și „băieții” eliminau Argentina în Statele Unite. Pentru noi cei care am crescut cu legende, nu cu vedete. Și poate ar fi bine să nu uite că sunt mulți sportivi care acum nu au parte de atenția pe care nemeritat  o acordăm doar fotbaliștilor. Dar pe care o vor primi din plin, dacă meciuri precum cel de ieri vor fi nu o întâmplare nefericită, ci o obișnuință.

Să li se pună la nesfârșit golul albanezului Sadiku și bucuria fără margini pentru reușită, în condițiile în care știa că echipa sa poate trece mai departe de faza grupelor doar printr-un miracol. Și să redescopere astfel bucuria victoriei, un țel pe care prezenta generație l-a lăsat undeva în planul secund, după bani.

Sursa foto: Daily Pakistan

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Scurtissime (17)

Rușii fac un reportaj despre România. Sărim ca arși, că nu prezintă adevărata față a țării. Păi de ce? Nu...

Close