Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Etichete: , , , , ,

orsovaCitind un articol în Pressone.ro („Oase de român” – vi-l recomand, așa cum recomand orice articol de acolo, totul e scris cu talent și suflet) mi-am adus aminte de poveste care circula prin oraș (probabil prin zonă) înainte de `89. Nu știu dacă era și cu vreun mesaj, bănuiesc că da, nimic nu circula atunci fără să aibă un scop.

Și nici nu știu dacă-i doar o legendă urbană, probabil că are și un miez de adevăr.

Prin anii `87 și mai târziu, pe aici era un fel de Republica Populară Coreeană wannabe. Indiferent de ce vă auziți voi de la nostalgicii mai în vârstă (mai în vârstă ca mine), era rău de tot. Atât de rău încât doar Marea Neagră rămânea singurul vecin în care nu s-ar fi emigrat. Deși nu bag mâna în foc că unii n-ar fi făcut-o. Rău. Foarte rău. Și eu am amintiri filtrate prin ochii copilăriei, când nu prea aveam de ce să mă plâng. Mă rog, aveam, dar Lego și skateboard nu-s elemente sine qua non. Era atât de rău încât se fugea și-n Uniunea Sovietică, acolo Gorbaciov începuse deja reformele și perestroika începea să dea lovituri din ce în ce mai năucitoare comunismului. La noi despre asta se auzea doar la Radio Europa Liberă.

Dar libertatea se vedea cel mai bine pe posturile de televiziune sârbești. Și nu erau imagini din alte țări, ci chiar de la ei. La câteva sute de metri de noi. Și asta te făcea să visezi. Iar pe unii, chiar mai mult de atât.

Cum granița terestră era aproape imposibil de trecut (credeați că ungurii au inventat sârma ghimpată care să separe țări?), nu îți rămânea altă cale în afara Dunării. Și nici pe ea nu-o puteai trece pe oriunde. Singurul loc care-ți lăsa vreo șansă era, paradoxal, Clisura. Chit că acolo e cea mai lată și adâncă Dunăre. Tocmai de aceea. Era mai greu de acoperit de grăniceri.

Așa au văzut lucrurile și cele două personaje ale povestirii. Prea multe nu se știe despre ei. Adică n-au nume, n-au un loc de baștină, n-au profesii, n-au studii. Nimic. E folclor. Se știe doar că, pentru mai mari șanse de reușită, au ales momentul și locul cele mai puțin probabile pentru o astfel de încercare. Toamna, destul de târziu. Și zona Orșova. Pentru cine n-a fost niciodată pe acolo, am pus o captură din Google Maps. E cea mai lată Dunăre! Mergând pe psihologia inversă, și-au calculat șansele și li s-au părut mai bune dacă acționau atunci și în acel loc. Probabil s-au și antrenat bine pentru marea încercare.

Momentul ales de ei, adică ziua, nu le-a fost însă prielnică. Evident, nu aveai Weather Channel, să ai informația asta cu o zi înainte. A fost mult mai frig. Dar au hotărât că au mers deja mult prea departe cu pregătirile și că nu mai există cale de întoarcere. Cum nici vorbă de soluții contemporane – neopren sau altele (am citit că în competițiile de schi alpin, pentru protecție sunt folosite unguente speciale care protejează sportivii de frigul de afară, în condițiile în care îmbrăcămintea e din ce în ce mai subțire pentru a avea performanțe mai bune), cel mai bun antigel era alcoolul. O răchie multi-distilată din zonă. Zis și făcut. Preocupați fiind de reușită, au insistat un pic vis-a-vis de cantitatea asimilată. Un pic mai mult, încât s-au îmbătat. Mă rog, amețit bine. Când s-a lăsat seara, spre norocul lor (au crezut ei), a venit și ceața. Planul părea să aibă parte de un element surpriză favorabil.

Cum Orșova e pe malul apei (și chiar mai jos, în apă, dar asta e altă poveste), nu le-a luat mult să ajungă la locul ales pentru traversare. Iluminatul public, pe vremea aceea era ca și inexistent, așa că nu aveau de ce să-și facă griji că-i vede cineva. S-au dezbrăcat, și-au băgat hainele, pantofii și ce mai aveau de valoare într-o pungă de plastic. Actele le-au distrus când se încălzeau, știau că, în cazul în care nu le-ar fi reușit trecerea și ar fi murit, familiile lor ar fi fost, mai mult ca sigur, luate la întrebări de Securitate. Au sărit în apă, orice secundă petrecută în plus pe mal le-ar fi putut trădat prezența, grănicerii fiind prezenți în număr mare pe acolo. Și au înotat. Și tot înotat. Cum ceasuri waterproof pe atunci vedeai doar în Otto sau Neckermann, au numărat în gând secundele, așa cum făcuseră și când se antrenaseră. Știau că nu mai au mult și vor păși liberi. Și gândul ăsta, împreună cu răchia din sânge și cu frustrările acumulate în viața dusă în țara-închisoare, le-au dus euforia la un nivel pe care occidentul decadent îl atingea doar cu mai știu eu ce droguri. Așa că, atunci când au ieșit din apă, încă tremurând de frig și de emoție, au urlat cât au putut ei de tare: „`Mnezeii și Cristoșii voștri de comuniști nenorociți, mai puneți acum mâna pe noi! Suntem liberi, băăă! Dracu să vă ia, în frunte cu secretarul vostru general, Nicolae Ceaușescu!”, râzând și îmbrățișându-se.

În momentul ăla, din ceața ce nu te lăsa să vezi la doi pași de tine, se aude o voce un pic mai ridicată decât o șoaptă: „Îmbrăcați-vă, dracului, și fugiți cât vă țin picioarele, că acum mi se întoarce comandantul de la mașină, și dacă vă vede, nu mai ieșiți vii din pușcărie. Ați traversat voi Dunărea, dar ați traversat-o prost, Iugoslavia e dincolo, voi tot în Orșova sunteți!”

Fie au greșit direcția, beți fiind, fie au prins vreun curent mai puternic care le-a schimbat cursul natației. Nu se știe. Ce se știe e că, totuși, norocul le-a surâs și au dat peste un amărât de grănicer, poate mai sictirit ca ei pe viața dusă în Republica Socialistă România și pe misiunea pe care trebuia să o îndeplinească.  Amar, ce-i drept, dar le-a surâs. Alții, mulți, poate majoritatea, nu au ajuns niciodată, pe niciun mal.

Sau poate că au ajuns. Dar nu în viață.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Case closed

Risc să fiu catalogat drept nazist, dar... Mă uitam ieri la filmulețul ăla din Cluj, cu doi adolescenți care rup...

Close