Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

I want to believe

Etichete: , , , , , , , , , ,

  • 26 Decembrie 1989 – Euforia adusă de libertatea câștigată cu patru zile în urmă nu scăzuse în intensitate. Setea de răzbunare fusese (oarecum) potolită după ce Nicolae și Elena Ceaușescu fuseseră executați. Cu toate astea, au fost oameni care au sesizat că lucrurile nu mergeau pe calea cea bună. Cum s-a terminat? Manipulare grosolană, panicardă – oamenii au rămas în casă de frica „teroriștilor”.
  • 12 Ianuarie 1990 –  Zi de doliu național… Sute de mii de oameni. Scoaterea în afara legii a PCR. Defecțiuni tehnice la Televiziunea Română Liberă, parcă. Cinci zile mai târziu au fost anulate toate decretele luate atunci. A fost prima dată când opoziția a primit apelative de legionari, huligani și așa mai departe. Ion Iliescu își formase rânjetul.
  • 28 Ianuarie 1990 – „Sula-n coaste” a sus-menționatului devine laitmotiv. Democrația originală se naște. Manifestanții (aproape de un milion) care cereau condiții egale în alegeri sunt puși la punct o zi mai târziu, pe 29 Ianuarie. Prima mineriadă, primele semne de întrebare prin Europa. Primii dinți sparți ajunși pe caldarâm… Prima „ceață” lăsată peste camerele TVRL.
  • 18 Februarie 1990 – O nouă demonstrație anti-Iliescu/anti-FSN, 19 Februarie – mineriada doi. Semnele sunt din ce în ce mai evidente. Mânia proletară șterge pe jos cu opiniile contrare.
  • 11 Martie 1990 – Proclamația de la Timișoara e luată la mișto de FSN. Și promovată ca atare pe postul propriu de televiziune. Care, între timp pierduse „L”-ul din coadă… Un alt punct de cotitură peste care bocancii au trecut fără nicio problemă.
  • 22 Aprilie 1990 – Începe fenomenul Piața Universității.
  • 20 Mai 1990 – Duminica Orbului. 85% din voturi merg către criptocomunism.
  • 13-15 Iunie 1990 – Democrația se stinge. Lumina mai vine doar de la lămpașele minerilor. Educația se face cu târnăcopul. Iliescu ține să-și exprime recunoștința…

Cred că o să trec peste zile… ba chiar peste ani. Că m-aș întinde pe prea multe pagini. Am vrut doar să reamintesc acest start furat.

 1990 – 1996. Sunt șase ani în care mulți am sperat într-o minune. A venit în 1996, odată cu Emil Constantinescu și Convenția Democratică. Dar a plecat la fel de repede. Primele semne de traseism politic. Partidul câștigător era altul, oamenii aceiași. Cei 15000 de specialiști (parcă) ai Convenției erau de negăsit. Dezamăgire. Embargou încălcat. Ciorbea. Radu Vasile. Alte mineriade. Încă ne rugam pentru vize pe la ambasadele europene. Rezultatul? Finala alegerilor prezidențiale din 2000… Mai bine să nu îmi amintesc. A… Se scot vizele, dar tot cu pașaportul în buzunar ne plimbăm prin Europa. Alți patru ani de așteptare. Patru case, copiii școliți prin Universități occidentale, despot luminat. Baroni locali (poate mă înșel, aștia apăruseră de prin nouăzeci și ceva…). Sfidare. Se mai schimbă, totuși, ceva. Vin multinaționalele. Pariuri cu săli de sport în sate fără energie electrică. Autostrăzi la nivelul anului 1903.  Dar intrăm în NATO, că au avut cei din Al-Qaeda proasta inspirație să-i atace pe americani la ei acasă. Alt vot negativ în 2004. Schimbare de formă, nu de fond. Cine a fost deștept a trecut din timp pe alt vapor. Opt ani… Traian Băsescu amenință. Eu mă bucur și sper. Dar „Țepele din Piața Victoriei” nu au apărut. Poate că nu mai avem lemn, la câte păduri au dispărut peste noapte. Prea multe condamnări nu am văzut. Prima suspendare e un fiasco imens. Parlamentul se face că plouă. Intrăm în Europa că așa vor ei, nu pentru că merităm. Corupția a supraviețuit fără să fie deranjată, oamenii fac sistemul (praf) și sistemul nu reacționează. Suntem trași de urechi de Comisiile Europene, dar le avem flexibile. Vine criza. Ne crizăm și noi, dar nu privim în jur. Nemții reduc programul de lucru chiar și în mediul privat și toți înțeleg. Nouă nu ne pasă. Vrem salarii întregi, pe lângă șpagă. Schengen e o iluzie care face din Fata Morgana ceva palpabil. Românii caută în lege portițe pentru evaziunea fiscală și le găsesc. Se fură la orice nivel, dar avem tupeul să arătăm cu degetul. Poate de ciudă, că n-am furat și noi la fel.

Și așa ajungem în prezent.

A doua suspendare (făcută la adăpostul cuvintelor mari, prea mari cât de mici sunt cei care le rostesc) vine purtată de un val de acțiuni staliniste. Isteria cuprinde România. Uităm prea repede trecutul. Scuipăm spre Europa venin, uitând că ne-am târât în genunchi să avem dreptul de liberă circulație și să punem și noi mâna pe ceva bani de acolo. Scoatem în față scursuri umane care votează cu două membre din cele patru copitate, sperând la NUP. Mai încercăm să dăm speranța că există justiție în ultimul ceas. Mințim aici, mințim peste hotare, folosim dublul standard mai bine ca oricine. Mințim de pe o zi pe alta. Amăgim. Ne amăgim. Și sperăm. Sperăm citind și auzind doar ce vrem noi. Și nu vedem că sunt tot ăia care ne-au mințit și acum patru ani. Și acum opt, și acum 12… Și întotdeauna.

Mie mi-a plăcut la nebunie serialul „Dosarele X”. Dar realitatea de astăzi e dincolo de ficțiunea din acele dosare. Și vreau să cred. Chiar vreau! Dar nu pe voi…

Sursa foto: aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Cu ce bani?

Din câte știu eu, pe 29 iulie nu sunt alegeri. Mergem la vot pentru altceva. Cu toate acestea, de vreo...

Close