Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

Etichete: , ,

Preambul

Există o veche zicală românească (poate e și prin alte părți, nu știu sigur, dar nu am auzit-o): „Despre morți, numai de bine”. Hai să nu generalizăm! Nu știu de unde vine, cine a inventat-o și care a fost sensul ei inițial. Poate a fost altul decât cel evident, dar n-aș folosi aceeași măsură peste tot.

Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, unul dintre lăudătorii regimului comunist, ai exponentului principal, de fapt, Ceaușescu, a găsit de cuviință să apară și el în stradă. Evident că a primit exact ceea ce merita, un duș rece. Aproape la propriu, fiind scuipat de oamenii care l-au recunoscut. Personajul e Adrian Păunescu, un poet de curte, adică un fel de manelist de azi. Nu-s critic literar, dar cam pe acolo l-aș încadra. Și așa ar trebui încadrat oricine se înjosește în felul acesta. Arta nu trebuie niciodată să ridice în slăvi un om aflat la putere, indiferent cine ar fi el. Cu atât mai puțin un dictator.

A ieșit pe stradă făcând pe dizidentul, probabil că spre Televiziunea Română se îndrepta. Dar statutul lui de dizident provenea dintr-un nefericit accident, nu din vreo opoziție reală împotriva regimului.

Faptul că lumea a uitat (sau doar a închis ochii la) mizeria care îi ieșise din gură sau pix și i-a permis gunoiului să revină pe scena publică. Și pentru că tupeul nu-i lipsea, a candidat și chiar l-au votat unii, astfel că a ajuns înapoi în politică niște ani, nu mulți, mai târziu. Nu mai țin minte prea bine dacă a și fost înmormântat cu onoruri militare, dar mi-e lene să caut ceva despre asta, mă gândesc că au acoperit cei de la OTV subiectul. Și Păunescu nu e singurul. 

Astăzi nu trăim într-o dictatură. Trăim într-un melanj de speranță și disperare. Avem, în fiecare clipă, parte de fiecare dintre cele două extreme. Nu sunt în balanță. Nu la mine, cel puțin. Eu nu văd lucrurile că s-ar îndrepta spre mai bine. Și eu sunt un optimist. Dar e clar, nu e dictatură. Deși sunt câțiva acolo sus, urcați de noi (folosesc pluralul chiar dacă nu i-am votat noi, toți) care și-ar dori din tot sufletul să fie. Să poată să ne dea câteva la rinichi. Ficat. După ceafă. Să ne tundă un pic, regulamentar, și să ne trimită la un nou canal. Nu să ne omoare, că-s prea lași. Și știu și ei că au trecut vremurile acelea. Și chiar dacă ar fi, nu cred că ar merge atât de departe. Dar, cum spuneam, eu sunt optimist.

Dar nu, nu e dictatură. E o societate nouă, bazată nu pe forță, pe pumn. Ci pe furat. Pe mințit, pe înșelăciune. Pe ascunzișuri. Pe șantaj. Pe mici „combinații”. Pe bani obținuți ușor. Pe asociere infracțională. 

Dar nu, nu e dictatură! 

Și atunci, cum pot justifica unii oameni, unii chiar din breasla celor care au grijă de lege, de respectarea ei, de impunerea ei, să facă niște mizerii mult mai de neiertat decât lingușelile grohăitorilor de tipul lui Păunescu? Cum își pot justifica obediența gratuită? Cum își privesc părinții, copiii, familiile în ochi, știindu-se preșuri sub picioarele unor infractori? Infractori mărunți, nici măcar aici nu excelează, nu ies din mediocriatate. Păunescu ridica osanale, nu dădea legi să-l scape pe Ceaușescu de furtișaguri. Și măcar avea o justificare, era dictatură. Asta era calea cea mai sigură. Oamenii dispăreau în timpurile acelea. Acum nu dispare nimeni. Acum sunt voci care-i numesc direct pe mizerabili, le dau pe față cărțile, cu toate găinăriile și mărunțișurile la care se dedau. Îi arată cu degetul, cu vorba, cu scrisul. Și nu se tem.

Ce te poate determina să te înjosești atât de mult în fața unor nimeni?

Și pentru că nu par a înțelege că timpurile se schimbă, prin vot sau prin alte moduri, poate ar trebui să le dăm mai multe exemple din istorie. Mai devreme sau mai târziu, roata se întoarce. Au încă circumstanțe atenuante că, cu mici excepții, nu au făcut rău fizic nimănui.

Răul pe care-l fac viitorului, însă, e cea mai agravantă circumstanță cu putință. Și dacă Păunescu s-a spălat de scuipații care-l acoperiseră, ascuns în cocină, fără să pățească nimic, ca apoi să reușească să ajungă prea sus în politică,  acestea fiind posibile pentru că n-a făcut altceva decât să-și calce în picioare demnitatea lui ca om, nu și legea, pe cei care acum siluiesc legile și instituțiile ca să-și scape stăpânii de pedeapsă, nu numai scuipații îi vor ajunge.

Și dacă pe Păunescu se mai găsesc oameni să-l laude postum, ignorându-i voit lăturile, am mari îndoieli că se va găsi cineva care să adune câteva cuvinte de bine despre toți cei care acum, oportuniști sau ce-or fi, se adună în jurul lui Dragnea, rupându-li-se de tot răul pe care-l fac României.

Și dacă vi se pare că am fost prea dur și lipsit de indulgență în tot ce am scris aici, vă las în continuare cu un text mult mai lung ca al meu. Mai lung, mai trist, mai dureros. Trei ani de la #colectiv, dar nimeni nu plătește. Victimele sunt, în continuare, doar țintele bătăilor de joc ale celor care nu au nicio altă dorințe în afară de acelea de a fura, a încălca legea și de a scăpa de consecințe. Iar suferința supraviețuitorilor nu vine dintr-un accident, vine din aceste trei dorințe pe care doar ce le-am menționat.

Și acum să-mi spuneți ce rost are să-i vorbim de bine pe cei care nu au mai reușit să se numere printre supraviețuitori? Oricum nu-i ajută. Un minimum de decență ne obligă să nu-i lăsăm să scape pe cei ce i-au ucis. Un minimum de decență ne obligă să-i luăm la palme pe cei care de trei ani de zile afirmă sus și tare că e o prioritate pentru ei să schimbe legile justiției, dar nu fac nimic în cazul #Colectiv. Ba dimpotrivă.

Nu, nu de bine trebuie să-i vorbim pe cei pieriți atunci ca să-i respectăm. Ci doar să ne asigurăm că li se va face dreptate. Dreptate, și nu justiția cu care se laudă Dragnea, Tăriceanu, Toader. Justiția lor e doar un trist cuvânt mutilat, violat, deturnat, golit de sensuri.

Sursa foto

Odată făcută lor dreptatea, să trecem la cei pe care Iliescu i-a mutilat sau ucis în 13-15 iunie. La cei morți în Revoluție, la cei bătuți și gazați în 10 august. La cei morți în spitale, acolo unde-și căutau salvarea. La cei morți pe drumurile devenite prea înguste în condițiile în care numărul de mașini s-a multiplicat exponențial, autostrăzile fiind doar un vis frumos. 

Și poate n-ar fi atât de rău să ni se facă și nouă dreptate. Nouă, celor care de trei decenii ne este refuzată normalitatea…

Alexandra Furnea, via Facebook. 

No comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Dupa 3 ani | [ipostaze] - […] Cosmin e optimist, eu nu. […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Înapoi în stradă

În urmă cu un an și jumătate, am ieșit în stradă toată cu sutele de mii. Peste tot. Ieșeau oameni...

Close