L.A. Story

L.A. Story

Nu am vrut să stric titlul inițial al filmului lui Steve Martin (mă gândesc că l-ați văzut, e destul de vechi), deși ar fi mers mai bine „Stories”, Că eu am mai multe despre orașul acesta.

Los Angeles a fost ultimul pe listă. O listă scurtă, dar am eu sentimentul că nu au intrat zilele în sac. Și viza e pe încă nouă ani de acum încolo. așa că e destul timp să o și scoată până atunci. Și sper ca lumea (deși acum pare că doar restul lumii, nu și noi) să reintre în normal. Nu știu cât de nociv e acest „normal” pentru Terra, dar pentru oameni e mai rău fără el.

Când ajungi oriunde pe planeta aceasta după ce ai fost în Hawai’i, mai greu poți să crezi că te mai impresionează ceva. Apoi zbori vreo douăzeci de minute peste zona metropolitană Greater Los Angeles și te uiți la toate luminițele de sub tine ca la un imens brad de Crăciun ajuns pe orizontală. Și te întrebi: „Is this for real?”

Nu te mai pui să faci calcule (viteză X timp) să vezi cât e întinderea urbană peste care doar ce ai trecut, dar ai totuși un gând – niciun Google Maps/Earth nu poate să înlocuiască „the real feel”. Și zâmbești la paralela cu un zbor peste București. Că de Timișoara nici nu are rost să aduc vorba.

Aeroportul nu prea reușești să-l vezi, că și aici sunt foarte bine organizați. La banda de bagaje ajungi imediat, doar că, până poți să iei un Taxi/Uber/Lyft faci un pic de sport. Cred că are legătură și cu reconstrucția zonei, fac ceva autostrăzi pe acolo. Suspendate, dar nu din cele pe care le menționa Oprescu, ci reale. Și-ți cam luxai gâtul, când te uitai după ele.

Ca și-n San Francisco, după un calcul matematic simplu, am ales să stăm tot în Down Town. Și nu prețuri a trebuit să iau în considerare, ci timpul. Un oraș de mărimea Los Angeles (doar New York City îl întrece în US, dar abia undeva după poziția 20 în lume), și nu vorbim de populație (aproape patru milioane doar LA, cam cincisprezece, dacă iei întreaga zonă urbană), ci de întindere, nu poate fi prea ușor acoperit, deci cea mai bună poziție e una apropiată de centru. Și pentru că am zis de preț, diferențele nu sunt chiar atât de mari, dacă ai răbdare să cauți. Down Town e locul acela iconic pe care-l vezi mereu în filme. De sus sau de departe, arată magic. De jos, se mai schimbă un pic lucrurile.

Poate nu întâmplător, Los Angeles e locul celor mai mari contraste pe care le-am văzut vreodată într-o metropolă. N-aș compara cu Europa, totuși. Orașele noastre au istorie întinsă pe milenii (unele) nu pe două sute de ani. Și poate că întreaga organizare socială europeană nu are nimic în comun cu cea a Statelor Unite, nu știu. Dar niciunde în Europa nu am văzut atât de mulți oameni ai străzii. Sau oameni a căror casă e strada. Corturi pe șoselele suspendate, pereți din carton, oameni pe treptele metroului sau ale clădirilor publice. Iar la câțiva metri mai departe, luxul cartierelor de case de pe dealuri. Mașini extravagante, exorbitant de scumpe trecând pe aceleași străzi, turnuri strălucitoare sfidând riscurile zonei (Los Angeles e situat într-o zonă seismică).

Dar, în același timp, și de multe ori, în același loc, poți fi martorul normalității care a născut sintagma „The American Dream”. Oameni normali, dar care-și duc viața în afara oricăror griji. Îi vezi zâmbind (sau măcar senini) pe stradă, oricând gata să te ajute. Îi vezi alergând pe dealuri, pe biciclete, skateboarduri, role. Îi vezi la terase, pe bănci prin parcuri, pe iarbă. Și știi sigur că nu-s turiști, că se vede de la o poștă că-s localnici.

M-a șocat puțin slaba utilizare a metroului. Nu pot să zic de întreaga rețea de transport în comun, că nu am umblat mai mult de două stații cu autobuzul. Dar în metrou, spre deosebire Europa, vagoanele erau aproape goale. Stau să mă gândesc dacă are legătură cu pandemia sau doar cu prețul destul de scăzut al carburantului. (Apropo, am văzut cea mai ieftină benzină în Maui/Hawaii – 3.45USD/galon, adică puțin sub dolar pe litru. Și Hawaii e un stat scump. În Los Angeles nu am văzut preț sub 4 dolari pe galon.)
Poate și densitatea scăzută a liniilor de metrou sau rutele sunt de vină…

Griffith Park

Griffith Observatory a fost primul pe listă în LA. Dar, un pic de documentare nu ar fi stricat înainte, fiind închis în ziua în care am mers acolo. Deși am citit o grămadă de opinii cum că e mai bine să urci când e închis, tocmai ca să eviți aglomerația. Oricum, am urcat ziua (și pe picioare) dealul până acolo, ar fi trebuit așteptată seara/noaptea să te bucuri de el, or ideea a fost să ajungem acolo, în vârf, într-o plimbare. Și pe acolo erau o grămadă de oameni ieșiți să facă mișcare. Și multe, multe veverițe. După aia am auzit că și șerpi cu clopoței, dar bine că am auzit când eram deja sus, că poate aș fi reconsiderat urcarea. Semnul Hollywood, la câteva dealuri distanță, se vedea destul de bine. Iar bulevardul cu același nume era un pic mai jos.

Vedere din Griffith Observatory

Mount Hollywood (dealul pe care se află observatorul) mi-a plăcut. Bulevardul… așa și așa. Evident, foarte comercial totul acolo. Turiști mulți, bling-bling și mult. Și nu la gâtul oamenilor, peste tot. Interesante stelele de pe trotuare, dar multe, prea multe. La fel de multe și capcanele pentru turiști, fie că vorbim de magazine de nimicuri, muzee, mai mult „muzee”, restaurante sau baruri. Adică la fel ca peste tot în lume. Dar e un loc interesant și chiar nu se face să-l ratezi. Clădiri frumoase, ruine, istorice, buticuri, restaurante, baruri. Un amalgam de stiluri arhitecturale, culori, mărimi. Cred că nimic nu spune mai bine Statele Unite ale Americii decât bulevardul acesta. Faimă, bogăție, anonimat și disperare sunt toate acolo, pe câțiva kilometri. Și să calci pe drumul acela pavat cu stele – priceless!

Hollywood Blvd
Hollywood Blvd

Apoi ajungi în Santa Monica. Din Down Town LA până pe plajă faci cam o oră. O oră cu metroul. Nu știu câte mile, dar multe, peste cincisprezece. Acolo e o altă lume. E o stațiune, ce e drept. Ca și cum ai merge din Constanța în Mamaia. Păstrând, evident, proporțiile. V-am zis că americanii sunt foarte zâmbitori. Și amabili. Ei, aici sunt și mai și! Parcă și străzile sunt mai curate (Los Angeles nu prea excelează la acest capitol), clădirile arată mai bine, nu prea vezi niciuna părăsită. Totul e nou sau se renovează, totul e deschis aici. Sunt restricții, mai vezi lumea cu mască prin multe locuri, dar pare cel mai apropiat loc de normalitate. Iar plaja… Plaja e superbă. Și trece în planul doi apa oribil de rece a Pacificului.

Santa Monica
Santa Monica (Pier)
Santa Monica (Pier)

Drumul înapoi te trece prin zone aflate la extreme: case frumoase, aliniate, dar nu identice, apoi zone pe marginea autostrăzilor sau pe pasarele pline de căsuțe de carton sau corturi. Pandemia a făcut multe victime în State, iar unele dintre ele nici măcar nu au fost infectate. Și șiruri lungi, nesfârșite de mașini. Trenul merge mai mult pe la suprafață, abia spre Downtown LA dispare sub pământ.

Și așa ajung la un alt loc, unul pe care chiar nu ar trebui să-l rateze nimeni, indiferent de vârstă: Exposition Park! Eu de el am aflat întâmplător, din mersul trenului! Mă rog, era și stație acolo, deci nu a fost chiar „mers”. Dar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la hotel a fost să rezerv intrarea acolo. Rezervarea online rămâne una dintre cele mai bune idei pentru turism, indiferent dacă pandemia va deveni istorie de la anul… În primul rând, nu mai dai în spate! Știi că ai plătit, nu mai ai chef de lenevit, te duci!

Natural History Museum of Los Angeles County
Natural History Museum of Los Angeles County
Natural History Museum of Los Angeles County

În Exposition Park sunt trei atracții majore: California African American Museum, California Science Center și Natural History Museum of Los Angeles County. Primul l-am ratat, l-am văzut abia acum, când mă documentam pentru postare. CSC și NHM sunt cumva complementare, dar CSC e un adevărat loc de joacă. (CSC avea chiar o expoziție LEGO). Experimente (fizice) peste tot, acvarii imense, istoria explorării spațiului cosmic… Totul culminând cu adăpostirea navetei spațiale Endeavour într-un hangar imens (și, în aer liber, chiar lângă, a unui rezervor folosit la lansarea navetelor în spațiu). Să o vezi lângă tine, aproape să poți să o atingi, când știi că naveta aceea a călătorit mult în spațiu, construită fiind de oameni ca tine, te face să te uiți cu speranță la viitor. Și dacă la CSC e viitorul, la NHM poți să vezi și trecutul. Al vieții pe planetă.

California Science Center

Îmi place să cred că acolo, în Exposition Park, e doar captură, un screenshot. Suntem aici, în T0, am avut un drum lung de când Carbonul a hotărât că poate să ia atât de multe forme, nu doar cărbune sau diamant, ci și viață. Și am pus totul aici, în locul acesta. Nu, nu e unic, mai sunt și altele. Sunt locuri care vorbesc despre evoluție. Despre noi, oamenii, încercând să devenim mai buni. Uneori ca indivizi, alteori în ansamblul nostru, umanitatea. Exposition Park ne arată de unde venim, unde suntem, dar și unde am putea ajunge. Și gata cu filozofatul, că nu îi e locul aici!

Am mai petrecut cam jumătate de zi, nici atât, prin Downtown. La pas, pe străzi. Greu de descris, greu de asimilat. Interesant, respingător, uimitor, înfricoșător. Le cam are pe toate. De fapt, e LA redus la o singură zonă. Și aici poți să vezi clădiri de la începutul secolului trecut, chiar lângă imensele macarale care sfidează gravitația, ridicând clădiri de birouri, etaje peste etaje. Chiar și acum, când #workfromhome pare să schimbe paradigma serviciului.

Și pentru că vorbim de schimbări, am văzut cea mai interesantă transformare a unui cinematograf: un Apple Store. Cinematograful (The Tower Theatre), deschis cu cinci ani înainte de Big Depression 1932, e o expresie a non-conformismului Apple. Nu doar atunci când vorbim de produsele lor, ci și când ne uită la locurile în care sunt proiectate sau expuse.

The Tower Theatre Apple Store
The Tower Theatre Apple Store

Pentru Los Angeles nu am nicio concluzie de final. M-a impresionat și șocat totodată. Cum l-am văzut doar în filme până în vara trecută, am văzut, de fapt, niște clișee. Orașul e departe de ce vezi în filme. Chiar și în zona 0, în buricul târgului, sărăcia e prezentă. La fel cum vezi și ruine, clădiri părăsite. Dar sunt excepții. Ca peste tot în orașele mari. Mizerie aici, peste stradă, cineva spăla trotuarul cu detergent. Terasa unui restaurant extrem de fancy, în față – un homeless care cerșește. Magazine (grocery store, 7-Eleven de cele mai multe ori) arătând ca unul mixt din Las Fierbinți (nu exagerez!), vis-a-vis ceva high-tech sau parfumerie high-end. Lume pestriță, adolescenți îmbrăcați aparent fără nicio noimă, dar probabil cu haine de sute de dolari pe ei.

A, și ceva care era omniprezent în LA. Cam ca mirodenia pe Dune. Un miros specific de iarbă arsă. Bine, nu orice iarbă, că nu dădeau foc câmpurilor ca la noi. Weed. Comercializarea (controlată) și consumul sunt legale în California. Cu un ID card și vârstă adecvată (nu sunt sigur, parcă 18), poți să cumperi din orice punct specializat. Alcool (din magazin sau în bar/restaurant) – doar de la 21. Nu cred că a fost un loc în LA prin care să fi trecut și să nu simt măcar vag mirosul.

Și am renunțat și să mai scriu un articol de final, după cele trei în care am scris despre locurile văzute. În primul rând că eu am apucat să intru în contact cu doar o parte infimă a Statelor Unite. Și, ca și cum nu ar fi de ajuns că am văzut puțin, am văzut, de fapt, o parte cumva idilică a țării. California și Hawaii sunt un magnet pentru turiști. Iar banii se învârt în cerc: zonele arată mai bine pentru că se cheltuie imens pentru a fi ținute atractive, iar în același timp, banii pe care îi aduc aici turiștii se reîntorc, parțial, tot în beneficiul lor. Și nu doar al lor. Locuitorii de acolo se bucură 24/7, 365 days/year de tot ce e acolo.

Să trag o concluzie despre cum mi s-au părut Statele Unite, după doar două săptămâni petrecute acolo? Ar fi nedrept. Mai ales că mi-am propus să nu las viza aia să stea degeaba. Deci ne mai auzim pe subiect. Cât mai curând sper. Am auzit că lupta dintre West Coast și East Coast e una acerbă. Nu că aș tranșa-o eu în vreun fel, dar măcar să mă bag un pic în seamă, parcă mă mănâncă.

So NY, Philly, Washington DC, here I come! (Încă nu știu când. Soon, I hope!)

Leave a Reply

Your email address will not be published.