Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

May the 4th be with you (Miracolul Star Wars)

Etichete: , , , ,

Nu erau multe lucruri care să mă fascineze la începuturile anilor optzeci. O mie nouă sute optzeci, că nu-s chiar atât de bătrân. Sunt două componente importante aici: vârsta mea (pe atunci, doar o cifră) și situația politică din România. Republica Socialistă, să mă-nțelegi mai bine.

Opțiunile se reduceau asimptotic către zero. Hai, să nu fie chiar zero, dar tot dintr-o cifră ca vârsta mea. Să ies pe stradă la joacă, să citesc (mai greu, eram cam până-n opt ani, știam, dar nu aveam prea multe de citit atunci), să mă uit la televizor – preponderent „pe sârbi”, că „pe români” mă uitam cel mult la meciurile de fotbal, la Teleenciclopedia și mai era miercuri seara o emisiune foarte interesantă, ceva cu spațiul cosmic, dar nu mai știu cum se numea.

A, și mai era și cinematograful!

Tot ce era legal la noi, era supus cenzurii. Aia înseamnă că nici producțiile cinematografice nu scăpau de brațul scurt (lung?) al legii. Legea cenzurii era făcută de niște analfabeți. Dacă referirea la dictatura comunistă (sub orice formă) nu era evidentă, dacă erau doar parabole, metafore, existau șanse să treacă filme, chiar dacă mesajul era clar de „rebeliune”

Așa s-a întâmplat cu Star Wars. Pe atunci era o doar o trilogie. Asta afirm acum, că la șase-șapte-opt ani nu cred că știam ce e aia. Și nici nu țin minte în ce ordine am văzut cele trei filme. Unul dintre ele, culmea, chiar primul, nu mi-l mai aduc aminte deloc. Nici unde l-am văzut (posibil cinematograf), nici povestea, nimic! Slabe flashback-uri cu scene din film, dar cam atât. The Empire Strikes Back l-am văzut sigur la cinematograf. Nu mai știu exact de câte ori, probabil cel puțin cinci. Iar ultimul din seria de atunci, Return of The Jedi, la Filmski Maraton  (nu cred că găsiți explicația pe Google, fie știți ce e, fie nu).

Multă vreme în școala primară, nu prea exista desen care să nu conțină o navetă spațială din film, o scenă de duel cu săbii laser sau măcar o sabie laser. Sau bețe colorate în roșu și albastru. Sau colecțiile de surprize din pachetele de țigarete de gumă „Ratovi Zvezda” (am căutat titlul exact pe Google, ciudat, parcă nu așa erau traduse atunci, nu țin minte să fi fost pluralul pentru „război” și singularul pentru „stea”, ca în engleză, ci traducerea ca la noi, Rat Zvezde… în fine, irelevant acum). Guma era oribilă, dar surprizele din ea… Toți voiam să fim Luke, toți voiam să fim Darth Vader. Atât aveam pe atunci, cu atât ne jucam. Prințesele Leia nu prea ne interesau pe vremea aia, așa că nu salvam pe nimeni. Nici vorbă de Lego Star Wars, ar fi fost nebunie să avem așa ceva…

Trei filme care mi-au marcat nu doar copilăria, ci toată viața. Mai ales că primele trei filme din cele nouă în final (trei trilogii) au apărut abia în jurul anului 2000 (1999-2005), iar ultimele între 2015 și 2019. Nu punem cele două filme care nu sunt parte din povestea inițială, deși și ele m-au prins.

De la Star Wars, treci ușor la Galactica, la Planet of The Apes, Twilight Zone, X-Files, Millennium (ultimele trei puțin off the course față de restul, dar nu ca idee). Dar și la Jules Verne, la Frank Herbert (știți că apare ecranizarea Dune anul acesta, nu?), adică pagini scrise, în care imaginația e mai importantă decât efectele speciale. Rămâi marcat pe viață de un gen. Care, dincolo de… hai să nu îi zic puerilitate, dar lipsă de credibilitate a seriei Star Wars, te face să visezi. Să visezi că există un viitor mult dincolo de orizontul nostru de percepție, că Universul acesta, pe care nici măcar matematic nu ni-l putem imagina, plin de forme de viață, unele mult peste nivelul civilizației pământene, altele primordiale, că totul se învârte în jurul eternei lupte duale a binelui cu răul.

Unii au ajuns să revoluționeze lumea citind literatură SF sau uitându-se la filme de ficțiune, bătându-și capul și pierzând nopți ca să aducă la viață (la viața reala) lucruri pe care le-au văzut acolo. Altora le-a deschis calea către actorie. Altora le-a umplut buznarele (George Lucas, dar nu numai el).

Eu doar am reușit să pun textul ăsta la mine pe blog. Dar eu sunt fericit. A, și mai sunt fericit de ceva. La aproape patruzeci de ani de la „first contact”, am mai transmis cuiva pasiunea pentru toată nebunia asta. Fiică-mea, la doar cinci ani, știe aproape pe de rost întreaga saga stelară doar din poveștile mele, și tot trebuie să mai repet măcar o dată pe zi de unde a plecat Darth Vader și de ce a murit, de e e rău The Emperor și cine-i Yoda, de ce stă singur pe insulă Luke, cine-s părinții lui Rey, dacă Finn e bun și așa mai departe. Da, nu mai e cu Luke acum, și nici cu Han Solo sau Leia, e cu Rey și Kaylo Ren, dar ce mai contează? The show must go on…

PS: Mulțumiri lui @ipostaze, că am ajuns ieri la el pe blog, pe la începuturile lui, și mi-am dat seama că acesta e farmecul mâzgălelilor noastre pe aici.

Ne ajută să nu uităm.

2 comments

  1. ipo /

    O sa caut pe acasa o jucarie, nu stiam initial ce naiba e cand eram mic, o masinuta decapotabila cu un om si un robot cu trei reactoare, doua in lateral si unul in spate. Era un landspeeder primit cadou dintr-un pachet de la varul meu din state, ca el a avut norocul sa plece. Si ghinionul sa cada din copac si sa ramana paralizat la 12 ani, ca de-aia l-au lasat sa plece in anii 80. Daca o gasesc, promit ca o dau cadou fetei tale :).
    Sa mai scriem…

  2. “O surpriză!!!”

    Se va bucura, n-am nicio îndoială!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *