Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Moscova (2) – Piaţa Roşie

Etichete: , , , , , , , , ,

Am coborât în Piaţa Revoluţiei. Cea din 1917… Că alta nu cred că au. Din nou, acelaşi decor impunător. Staţia pare mai mică în momentul în care te dai jos din metrou, dar îşi arată adevărata dimensiune atunci când descoperi că deasupra peronului mai sunt încă trei magistrale unite prin tot felul de pasaje. Cum ziceam şi în prima postare despre Moscova, nu cred că am mai văzut vreodată ceva atât de bine gândit. E adevărat, sunt optzeci de ani de când au inaugurat prima magistrală…

Fără să mă mai uit pe hartă, am ieşit la întâmplare, puţin probabil să o iau în direcţia opusă având în vedere fluxul de turişti care mergeau într-o singură sens: către Kremlin…
Deşi Piaţa Roşie o ştiam de la televizor şi din poze, realitatea a ţinut să îmi prezinte altceva. Sau întâmplarea, nu ştiu exact cine. Întreaga piaţă, cu excepţia unei zone din faţa zidurilor Kremlinului era dedicată sportului. Controale de securitate (ca pe aeroport, dacă nu cumva chiar mai atente) la intrare, porţi făcute din detectoare de metale, poliţie (sau alt serviciu similar, dar al statului, judecând după însemnele afişate) în contrast cu evidenta distracţie de după garduri.
Baschet, fotbal, ping-pong, badminton, lupte, scrimă, box… aproape Olimpiadă. Toţi în alb, toţi cu zâmbetul pe buze. Turişti colorând decorul. O maşină de formula 2 expusă acolo.
Am trecut destul de repede prin zonă, nu înainte de a mă amuza de o poliţistă care n-a mai rezistat şi şi-a adus un coleg cu care să joace tenis de masă. Dacă nu stai să-i judeci după uniformele înfiorător de urâte şi dacă ai face abstracţie de zonă, n-ai avea probleme să îţi imaginezi că eşti în Paris, să zicem.
Am ajuns la renumita Catedrală Sfântul Vasile. N-am intrat, fiind mult prea puţin interesat de opulenţa pe care ortodoxismul n-are nicio problemă să-o afişeze. Ca o paranteză, după ce am văzut în Rusia, sunt convins că de la ei ni se trage. Sau măcar e un păcat al bisericii ortodoxe şi n-are nicio legătură cu noi, cu românii. Mi-a fost destul să-i admir arhitectura.
La nici o sută de metri de biserică, ca într-o piramidă ridicată faraonilor timpurilor noastre, Lenin asistă neputincios la despărţirea de trecut. Pentru unii, poate chiar cu zâmbetul pe faţă… Pentru că nu m-a dus capul să mă interesez, am ajuns după închiderea mausoleului şi am ratat şansa să-l văd îmbălsămat. Poate că şi dacă ar fi fost deschis, n-aş fi intrat. Doar poate, nu-s chiar sigur. Totul se află dincolo de un lanţ gros de fier, păzit de o gardă îmbrăcată la fel de urât ca şi restul poliţiştilor. În spate se pot vedea mormintele secretarilor generali ai PCUS.

Poate doar pe cel al lui Nikita Hruşciov aş fi vrut să-l văd, dar el nu a avut onoarea asta.

Parcă totul e ironic în Piaţa Roşie. Vis-a-vis de Lenin, vechiul magazin universal GUM, mândria sovietică, s-a transformat într-o frumoasă galerie de magazine haute-couture, mândria occidentului decadent. Locul în care Armata Roşie îşi încorda muşchii a devenit o arena (chiar dacă doar pentru scurt timp) în care tinerii (albi, mă rog, în alb – ironia absolută…) fac acelaşi lucru cu muşchii, doar că la propriu.
Având un conflict deschis cu timpul, am început să caut întrarea în Kremlin. Încercarea, în condiţiile momentului respectiv, s-a dovedit a fi un test de orientare-răbdare-inteligenţă peste aşteptările mele.

Va continua…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Scotocind prin hipocamp

Atunci când am ascultat pentru prima dată piesa asta, nu existau mp3 player-e, telefoane cu media player, chiar şi un...

Close