Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Mulţumim din inimă partidului!

Etichete: , , , , , ,

Așteptam vacanța mare și nimănui nu-i mai stătea mintea la lecții, când pe ușa clasei a intrat un profesor care ne-a anunțat pe un ton între grav și comic că s-ar putea să ne mai vedem peste vară. Cum corigențele nu intrau în discuție (eram o promoție bună într-o școală la fel de bună), am început să șușotim și să lansăm scenarii care mai de care mai fanteziste. Ne ducem în tabără? Se face vreun cerc de matematică sau altceva la școală? Nu, că n-ar chema toată clasa acolo. Trebuie să aducem iar maculatură? Sper că nu trebuie să aduc sticle și borcane, sursa mea de bani de ștrand.

Dar răspunsul nu s-a lăsat prea mult așteptat. Și, sincer, nici profesorul nu părea prea încântat. Ba chiar mai mult, nici macar nu reușea să mimeze neutralitatea față de vestea pe care se pregătea să ne-o dea… Era chiar dezamăgit. „Suntem școala desemnată să organizeze defilarea de 23 August”.

Pentru mine, vestea nu era chiar atât de proastă. Urma să mă întâlnesc cu colegii de clasă și ăsta nu putea fi decât un lucru bun. Pe atunci, vacanța de vară era echivalentul unei rupturi aproape definitive de prietenii din școală. E drept că nu mai făcusem parte din nicio defilare până atunci, așa că nu aveam nici cea mai mică idee în ce ne bagă. Părea interesant. Și destul de îndepărtat. A rămas că ne întâlnim cu zece zile înainte de eveniment pentru repetiții. Cred că pe atunci vacanța de vară nu începea pe 15 iunie, așa cum începe acum, ci undeva pe la sfârșit de iunie. Dar n-am certitudinea asta și nici nu are prea mare importanță. Doar că prea repede s-a dus prima parte a vacanței. Aia până la repetiții.

Prima zi de repetiții (cred că prima săptămână) a fost un dezastru. Coordonarea era imposibila, nimeni nu auzea (nu era atent la) indicațiile profesorilor, bancurile și prostiile pe care le scoteam toți din gură ca pe bandă rulantă erau mult mai interesante. Iar cum priveliștea colegelor mai mari (noi treceam în clasa a șasea, ele a șaptea, a opta) în pantaloni scurți era ceva rarisim – poate pe la ștrand mai aveai ocazia asta, dar nu avea același farmec, nici dracu nu se mai uita să vadă dacă s-a aliniat cu cel din dreapta sa.

Cum nici măcar nu se punea problema să avem ochelari de soare, singura protecție ne-o ofereau bucațile de carton colorat pe care trebuia să le tot plimbăm deasupra capului. Asta când nu le foloseam în scopuri mai distructive. Partea bună era că repetițiile se făceau pe stadion, la 20 de metri (literally) de ștrand. Pentru că în august, chiar și pe atunci, temperatura trecea lejer de 30 de grade Celsius. Deși regulamentul îi obliga pe profesori să ne aducă la școală și să nu ne lase prin oraș după terminarea programului, reușeam să-i înduplecăm să ne lase de capul nostru. Invariabil, orice astfel de zi de repetiții se termina cu o baie bună.

Picătura chinezească a funcționat în cele din urmă, am învățat să facem literele alea (trebuia să ne iasă PCR). Dar probabil că și niște oi ar fi învățat mai repede. Pe gazon s-au trasat tot felul de linii de ghidare, ba chiar au refăcut la scară 1:1 o parte din bulevardul pe care urmam să defilăm. Inclusiv tribuna oficială. Nu venea nimeni important, cred că Prim-Secretarul de județ era figura cea mai importantă. Dar și așa, nu trebuia să greșim nimic. Aceleași ghidaje au fost trasate și pe asfalt.

Doar că Dumnezeu n-a prea fost comunist. Și pe 22 august a început ploaia și le-a șters parțial, lasând asfaltul mai alb – de la cretă, dar mai puțin lizibil. Defilarea avea loc dimineața, așa că mare lucru nu s-a mai putut face. Am cam defilat din memorie… Memorie știrbită de tremuratul indus de ploaia măruntă care încă mai cădea și de așteptatul în stradă, așa uzi cum eram. Multe mame de nomenclaturiști au sughițat atunci mai mult ca niciodată. În frunte cu cea a marelui conducător. Cum au ieșit literele, nimeni nu știe. Oficialitățile cred că se cam grăbeau să termine totul mai repede, că nici n-am apucat să ne așezăm bine, că ne-au și făcut semn să plecăm. Ne-au lăsat să păstrăm tricourile,  fapt care ne-a bucurat pe toți. Mai ales că, atunci când jucam fotbal, tare greu găseam echipamente identice.

Vremea s-a îndreptat după prânz, numai bine pentru fotbal. Tricoul nu l-am dat jos decât vreo oră-două, acasă. Cât să se usuce. Cu el am ieșit la fotbal. La o miuță, de fapt, pe două străzi mai încolo de casa bunicilor. Am jucat până a trebuit să-l dau jos de pe mine, atât de tare am transpirat. Și cum se încălzise, am plecat acasă fără el. Mi-am dat seama doar când am intrat în casă. M-am întors după el, dar… tricoul era, probabil, pe altcineva.

Din păcate, n-am mai avut ocazia să-l omagiez pe tovarășu’ și nici partidul, așa că nici un alt tricou roșu n-am mai primit. M-am mulțumit cu tricoul (original!) cu numarul 7 de la Steaua de care (nu știu prin ce relații) a făcut rost tatăl meu. Nu era scris pe el ”Lăcătuș”, pe vremea aia nu se purta. Dar eu știam al cui e. Și chiar nu aveam nicio problema că eram singurul care purta un tricou albastru cu roșu de pe terenul de fotbal și nici că pantalonii scurți abia se zăreau de sub tricoul prea lung pentru statura mea.

Oricum nu prea prindeam echipa clasei…

Sursa foto: aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Four of a kind

Joc poker de când eram mic. Cred că n-aveam zece ani când am început să-l bat pe tatăl meu la...

Close