Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Axiomă

Axiomă

Mar 11, 2015

Indiferent de cât de mare e echipa de specialiști care lucrează pentru Google, Microsoft, Apple [poți să treci aici orice mare companie care are departamente cu mii de angajați în zona „Research and Development”], de cât de mare e bugetul acordat acestor departamente, de cât de mult timp s-a lucrat la un proiect, oricât de complex și inovativ ar fi acest proiect și cât de multă valoare adăugată va include, va exista, cu siguranță, un blogger (sau un social media something), fără studii de specialitate (sau fără prea multe studii, în general), care va șterge pe jos cu produsul nou și va afirma că el ar fi făcut ceva mult mai bun, mai util, mai ergonomic, mai „user friendly”. Și apoi se va întoarce satisfăcut la activitatea de până atunci… Adică la pierdut vremea pe internet, dar cu pretenția că muncește. Imaginea e luată de...

Tot mai sus

Tot mai sus

Jan 28, 2015

Am ieșit pentru prima dată din țară când aveam 17 ani. Era 1993. Undeva, la mama acasă, încă mai am pașaportul ăla cu viza Schengen. Singura, de altfel din întregul document, de atunci și până în 2006 fiind singura mea călătorie peste graniță. A fost un șoc, mai ales că am parcurs drumul din Târgu Jiu până în Franța la bordul unui autocar și, cum n-am dormit prea mult vreme de peste patruzeci și opt de ore, am avut ocazia să văd aproape întregul Bătrân Continent. Atât cât se putea vedea de la geam. Și de pe autostradă. Văzusem multe locuri răvășitor de frumoase și în România, dar Europa… Europa era fructul interzis. Și Europa, de la Urali la Atlantic, are ce să-ți dezvăluie. Eu nu am un loc anume care să-mi placă. De fapt, nu mă pot decide care e acel loc (ce ar trebui să fie? o țară? o regiune? un oraș?) pe care l-am văzut care să poată ocupa primul loc în sufletul meu. Fiecare oraș mi-a plăcut, doar eu mi-am ales ce să văd. Nu sunt un om atras de muzeele de artă. Și nici de acele locuri care sunt un magnet pentru turiști. De multe ori, locurile în care am mers sunt triste, uneori chiar mult prea triste. Dar am vrut să am parte de propriile trăiri, nu să simt prin cuvintele sau imaginile altora. Sunt atras și de natură, dar și de ceea ce omul a reușit să realizeze. Cu metode rudimentare, în trecut, cu tehnologii demne de scenarii ale filmelor SF, astăzi, structurile făcute de inginerii de azi sau de ieri sunt monumente în fața cărora ar trebui să te închini, la fel cum o faci în fața unei biserici. Să te închini la Fizică, la Matematică, la Chimie, religii și ele, dar de o altă natură. Și am găsit un numitor comun al tuturor locurilor pe care le-am văzut: locurile cele mai înalte, construite, nu naturale. Apogeul științei și trudei omului. Turnuri sau zgârie-nori, dacă au fost acolo, nu le-am ratat. Ba chiar am urcat și pe picioare, pe trepte tocite de atâția pași, încât nu mai găseai nicio muchie în unghi drept. Mi-a plăcut să am...

Scurtissime (12)

Văd că unii nu prea sunt mulțumiți că ex-președintele băsist a reușit să scape de dosarul „Flota”, după ce ar fi vândut-o… Bine, poate n-ar strica să observe că, totuși, a vândut-o, nu a lăsat-o să intre în colaps și apoi să fie făcută una cu pământul. Mă rog, cu marea. Nu de alta, dar o să ajungem în viitor și la dosarul „Oltchim”. Problemă de clasa a treia. Cică unul de la SRI ar fi luat șpagă vreo două milioane de lei ca să pună o vorbă bună pentru un agent economic. Ceva legat de controlul rambursărilor de TVA. Bani de la stat, cum ar veni. Se cere: să se calculeze care e suma rambursată care nu ar fi trebuit să intre sub control, dacă șpaga a fost de 2.000.000 lei. Și bonus: să se determine dacă, în cele din urmă, controlul a mai avut loc. Distanța dintre declarațiile oficialilor moscoviți și fapte vizavi de Ucraina devine astronomică. Cred că, pentru a fi de partea adevărului, întreaga declarație ar trebui citită cu un NON în față. Adică exact pe dos. În zona în care stau sunt cam cinci sute de metri (despre lungime vorbesc) de teren gol, neconstruit, viran. Asta e bine, că și așa e sufocat orașul. Doar că nu mai există zece metri consecutivi pe care „orășenii” civilizați să nu fi aruncat gunoaie. În pungi sau direct, fără intermediar, pe unde au apucat. Dacă există karma, îmi doresc din tot sufletul ca oamenii ăștia de bine să lucreze la salubritate pentru tot restul reîncarnărilor/vieților viitoare. Păcat că Simona Halep a ieșit prea repede, din sferturi, la Australian Open. Dar și mai păcat că e printre puținii români care reușesc „măcar” atât! Felicitări, Simona! Dacă un sfert din sportul românesc ar ajunge acolo unde ajungi tu, ar fi nu extraordinar, ar fi magic! PS: Florin Mergea sau Horia Tecău (sau, din păcate) au o semifinală asigurată la...

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Încă două povestioare cu porci

Prima nu-i chiar de râs. Bine, nici a doua, dacă ești ăla care o pățește… Dar na, văzute din afară, sunt amuzante. Hai să vi le zic! Tot de Crăciun, tot cam pe atunci, poate imediat după Revoluție, nu mai sunt sigur. Oricum, prea puțin important. Important e că porcii încă se mai tăiau, tranșau și, în prealabil, se creșteau pe lângă casa omului. Blocul, adică. Personajele primei povestiri, niște vecini, o familie destul de numeroasă și nu tocmai din clasa medie, ba chiar mai rău. Dar se descurcau cum puteau. Așa că nu i-au prins sărbătorile de iarnă fără porc. Pe atunci nu era nebunia de astăzi cu cumpărăturile, așa că bani de porc, măcar, se mai găseau. Dacă-l cumpărai de viu, de pui. Sau măcar cu câteva zile înainte de Crăciun. Ceea ce au și făcut, cazul din urmă. L-au luat de la târg și l-au ținut pe lângă bloc o dimineață, până i-a sunat jivinei ceasul. Și după o zi de muncă asiduuă, în care au înjunghiat, pârlit, jupuit, tranșat făcut cârnați, tobă și ce or mai fi făcut porcului și din porc, cum n-au terminat chiar totul, au considerat că cea mai bună soluție de conservare a cărnii proaspăt obținută cu multă sudoare (și bani, evident), până la repartizarea către afumătoare, ladă frigorifică și oala cu sarmale sau grătar, e să lase totul pe balcon. La aer condiționat. Condiționat de vremea de afară, adică… La rece, că doar iernile erau ierni pe atunci, nu descoperisem încălzirea globală. Doar că, din păcate pentru vecinii mei, balconul era legat organic de apartamentul pe care îl locuiau. Și apartamentul era situat la parter. Așa că, peste noapte, când toată lumea aștepta Moșul să aducă ceva (exagerez un pic aici, nu era chiar noaptea de 24 spre 25 decembrie, da?), ei au avut parte de o surpriză. Nu numai că Moșul nu le-a adus nimic, ba din contră. Le-a luat. Le-a luat totul… De la șorici la mușchiuleț. Tot ce puseseră la păstrat peste noapte, în balcon, a doua zi, dimineața, dispăruse fără urmă. Chiar fără urmă, nefiind zăpadă, pe pământul înghețat nu a rămas mare lucru. Ce nu știu e dacă au anunțat...

Pagina 10 din 140
«
9
10
11
20
30
»