Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Shake it, Baby!

Ziceam pe Facebook de cutremurul din optzeci și șase…  și mi-am adus aminte de încă o întâmplare de atunci. Niște prieteni de-ai părinților își trimiseseră copiii în vacanță la bunici. Erau un pic mai norocoși, bunicii fiind bucureșteni. Și, normal, dacă la Târgu Jiu cutremurul s-a simțit îndeajuns de tare încât să ne trezească la miezul nopții și să ne scoată din casă, prietenii și-au sunat părinții din București să-i întrebe ce și cum. Nefiind pe atunci vorba de telefonie mobilă, iar fluxul de apeluri către capitală fiind unul destul de ridicat având în vedere evenimentul petrecut, probabil a durat vreo oră până să-i prindă. Încercând să-i calmeze, cei din București le-au zis că da, s-a simțit, dar că ei sunt destul de obișnuiți cu astfel de zgâlțâieli, nimic ieșit din comun, și că n-a fost mai tare ca altele de până acum. Cum nici la noi nu s-au produs pagube (nu să fi auzit eu), prietenii părinților s-au liniștit. Așa că, într-o doară au întrebat de copii, dacă dorm sau dacă au chef să vorbească cu ei. Bunicii își instruiseră nepoții ce să spună, dar nu au prevăzut nici până unde vor merge întrebările și nici nivelul de sinceritate al celor mici. Dialogul părinte – copil fiind, mai mult sau mai puțin, cel de jos: Părinte: „Mami, s-a simțit cutremurul la voi? V-ați speriat?” Copil: „Nuuuu, nu ne-am speriat, abia l-am simțit, un pic de tot. Foarte puțin s-a simțit.” Părinte: „Că mi-a fost teamă că la voi a fost mai tare, că la București e mai tare de obicei. Dar mă bucur că sunteți bine. Și acum ce faceți la ora asta, nu vă culcați? Că e destul de târziu.” Copil: „Ba da, mami, ne culcăm imediat. Dar să terminăm prima dată curățenia.” Părinte: „Dar ce curățenie faceți voi la ora asta din noapte?”  Copil: „Păi adunăm cărămizile de prin...

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

Oct 26, 2018

Preambul Există o veche zicală românească (poate e și prin alte părți, nu știu sigur, dar nu am auzit-o): „Despre morți, numai de bine”. Hai să nu generalizăm! Nu știu de unde vine, cine a inventat-o și care a fost sensul ei inițial. Poate a fost altul decât cel evident, dar n-aș folosi aceeași măsură peste tot. Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, unul dintre lăudătorii regimului comunist, ai exponentului principal, de fapt, Ceaușescu, a găsit de cuviință să apară și el în stradă. Evident că a primit exact ceea ce merita, un duș rece. Aproape la propriu, fiind scuipat de oamenii care l-au recunoscut. Personajul e Adrian Păunescu, un poet de curte, adică un fel de manelist de azi. Nu-s critic literar, dar cam pe acolo l-aș încadra. Și așa ar trebui încadrat oricine se înjosește în felul acesta. Arta nu trebuie niciodată să ridice în slăvi un om aflat la putere, indiferent cine ar fi el. Cu atât mai puțin un dictator. A ieșit pe stradă făcând pe dizidentul, probabil că spre Televiziunea Română se îndrepta. Dar statutul lui de dizident provenea dintr-un nefericit accident, nu din vreo opoziție reală împotriva regimului. Faptul că lumea a uitat (sau doar a închis ochii la) mizeria care îi ieșise din gură sau pix și i-a permis gunoiului să revină pe scena publică. Și pentru că tupeul nu-i lipsea, a candidat și chiar l-au votat unii, astfel că a ajuns înapoi în politică niște ani, nu mulți, mai târziu. Nu mai țin minte prea bine dacă a și fost înmormântat cu onoruri militare, dar mi-e lene să caut ceva despre asta, mă gândesc că au acoperit cei de la OTV subiectul. Și Păunescu nu e singurul.  Astăzi nu trăim într-o dictatură. Trăim într-un melanj de speranță și disperare. Avem, în fiecare clipă, parte de fiecare dintre cele două extreme. Nu sunt în balanță. Nu la mine, cel puțin. Eu nu văd lucrurile că s-ar îndrepta spre mai bine. Și eu sunt un optimist. Dar e clar, nu e dictatură. Deși sunt câțiva acolo sus, urcați de noi (folosesc pluralul chiar dacă nu i-am votat noi, toți) care și-ar dori din tot sufletul să...

Înapoi în stradă

Înapoi în stradă

Oct 21, 2018

În urmă cu un an și jumătate, am ieșit în stradă toată cu sutele de mii. Peste tot. Ieșeau oameni în orice oraș, până și în Alexandria (Teleorman…) a ieșit cineva cu o pancartă #rezist. Poate și pentru că eram la o lună și un pic de când PSD își asigurase un Parlament călduț. Și de la un moment la fel de important, opoziția reală – și cu efect – a lui Iohannis de a-l numi prim-ministru pe Dragnea. În Timișoara, vreme de mai bine de zece zile, am fost în fiecare zi în Piața Operei. Cred că a fost un moment când un sfert din oraș era în stradă. După Revoluția din Decembrie, probabil cea mai mare masă de oameni pe care Timișoara a văzut-o protestând. Și a fost magic.  De atunci, cu greu am mai văzut peste trei mii de oameni strângându-se. De ce? Deciziile politice și inițiativele legislative luate în ultimul timp sunt de o gravitate care depășește simpla grațiere din ianuarie 2017. Dacă atunci rezolva „rezultatul”, acum se schimbă întreaga ecuație. Tot. Pas cu pas, unii mai mici, alții mai mari. Se schimbă oameni, se schimbă instituții. Se schimbă orientări geo-politice. Se scot arme (încă nu de foc) împotriva populației civile. Se aud voci care n-ar avea niciun interes să se facă auzite, voci care ne spun că nu suntem pe drumul bun. Sunt voci ale unor oameni informați, educați, oameni care intuiesc imediat ce se întâmplă, oameni care nu pot fi ușor păcăliți… Asistăm la un derapaj mult mai periculos, către est. Și nu punctul cardinal e problema. Ci lumea care se găsește acolo. O lume din ale cărei gheare am scăpat acum treizeci de ani cu un preț plătit în sânge.  Și cu toate acestea, noi dăm înapoi. Și ce e mai trist, nu suntem învinși. Ci doar resemnați. Plictisiți. Că poate trece de la sine. Da, poate trece de la sine, dar nu mai rămâne nimic în urmă… (Astăzi au fost mai puțin de trei sute de oameni în Piața...

Dezgheț

Oare cum e corect să spui? „Drumul spre iad e pavat cu bune intenții” sau „Iadul are niște pârtii de schi excelente”? Că mi-e clar că „nu faci primăvara cu o floare”. Mă rog, iarnă cu o pârtie de schi. Primăvara de la Phenian nu se va întâmpla prea curând. Imaginile unei stațiuni de schi cu pârtii absolut goale nu arată grija față de oameni. Arată doar cinismul unui regim care aruncă banii pe astfel de proiecte în timp ce lumea moare de foame. La propriu. Cum să meargă cinvea la schi? Ce să facă acolo? Poate doar nomenclatura nord coreeană,  în condițiile în care echipamentul de schi costă, probabil, cât ar câștiga o familie întreagă vreme de o viață. Coreea comunistă e departe de un experiment eșuat. E deja un organism modificat genetic care a scăpat de sub control. Uitați-vă la scurt-metraj. E foarte bine făcut – National Geographic. Chiar dacă au avut permisiunea să filmeze doar ce au vrut...

Scurtissime (19)

E interesant cum, începând de la FSN, partidul ăsta se tot divide, își schimbă uneori numele, dar tot nu dispare. Ba chiar își schimbă și orientarea, dar votanții rămân tot ăia. Mă rog, ei zic că-s social-democrați, dar azi sunt cel mult cleptomani-condamnați. Prevăd o nouă ruptură, dar tot degeaba. Ca la râme, le rupi în două și tot trăiesc. Una dintre poveștile din Noul Testament are o pildă interesantă: minunile care îți întăresc credința nu sunt niciodată lucruri care-ți sar în ochi, ci simple gesturi, întâmplări care trec neobservate de cele mai multe ori. La noi, ipocriții cred că, cu cât mai mare e crucea pe care și-o fac trecând prin fața bisericii, cu atât mai mare e și iubirea față de cele sfinte. Cu cât mai mare e crucea atârnată la gât sau la oglindă, cu atât mai bune-s locurile-n Rai. Sunt mărunțișuri bătăile pe care le administrezi soției, copilului. Sunt mărunțișuri milioanele furate care-i bagă pe alții în groapă. În aia definitivă sau doar aia care-ți schimbă roțile. Doar ce se vede contează. Când întreaga ideologie creștină se bazează pe smerenie și iertare, iar tu să nu faci altceva decât să-ți ridici biserica mai înaltă decât orice clădire din oraș și să nu ai alt mesaj decât unul despre pedeapsă și intoleranță arată cât de departe ești de rolul tău în societate. Și cât de aproape de fariseismul celora din paragraful de mai sus. Nici nu-mi dau bine seama cine e făcut după chipul și asemănarea celuilalt.  Mă sperie gândul unui referendum cu întrebarea: „Credeți că România ar trebui să mai rămână membru al Uniunii Europene?”. Inițiat, evident de aleșii noștri, nu de Uniunea Europeană, așa cum am...

Pagina 2 din 143
1
2
3
10
20
»