Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Încă sper

Încă sper

Jan 21, 2017

Articolul ăsta e publicat și aici, și pe suntnesimțit.ro. E relevant în ambele locuri. E relevant pentru felul în care se conduce în România, dar la fel de relevant pentru felul în care se trăiește în România. Și pentru felul în care sunt respectate legile, pentru felul în care sunt respectate persoanele care au avut ghinionul să-și piardă din integritatea fizică printr-un accident sau din naștere, pentru restul oamenilor cărora le pasă. În general. E relevant pentru inutilitatea oricărei speranțe nu de normalitate, ci de mai bine. E relevant pentru inutilitatea oricărui protest de stradă pentru legi mai bune și pentru respectarea acestora. E relevant pentru absența oricărei clase politice demne, sincere, responsabile din Parlament sau de la nivel local. E relevant pentru lipsa oricărei șanse a idealismului care a reușit să mai supraviețuiască în unii din noi. Nu are cum să ajungă „bula internetului” (în general). Sau a prietenilor mei reali sau virtuali, care (sper) că nu ar parca niciodată pe un astfel de loc, dacă nu li s-ar cuveni. Sau nu ar arunca niciodată mizerii pe jos. Sau din mașină, direct în stradă. Sau care nu ar accepta niciodată o lege care să favorizeze un singur om, deja condamnat. Sau care nu ar închide ochii la un abuz. Sau care nu ar ezita niciodată să ajute pe cineva în nevoie. Ei fac ce pot. Și poate că mai sunt și alții ca ei. Oameni pe care nu-i cunosc. Oameni pe care nu-i voi cunoaște vreodată. Nu despre ei e vorba. Ci despre cei care nu fac și nu vor face niciodată nimic greșit, ilegal, imoral, dar care lasă capul în pământ când văd că așa ceva se întâmplă. Și merg mai departe, resemnați. Despre oamenii care nu mai vor să meargă la vot, că oricum nu se mai schimbă nimic. Care nu au curajul să spună NU când li se cere mită. Care nu au curajul să-și ceară drepturile. Drepturile lor, garantate de Constituție, dar uzurpate, siluite, ignorate. Mi-e teamă că Andrei (dacă nu l-ați citit încă, să o faceți, e unul dintre oamenii din online care nu scrie doar de dragul de a face trafic și de a umple zilnic blogul cu tâmpenii care să dea...

Mic dicționar al țărilor în care aș emigra

Mic dicționar al țărilor în care aș emigra

Jan 18, 2017

Pentru că românii votează cum votează și nu par a învăța vreodată că progresul nu vine via Teleorman, am început să mă gândesc și la alți votanți. Nu că ei ar fi mai breji (i.e. The WASPs), dar măcar au țări mai locuibile. Ah, și nu o să nominalizez alte țări în afara celor vizitate de mine. Asta înseamnă că voi vorbi doar despre Vechiul Continent. Nu e un top, e o listă alfabetică. Și nu sunt toate țările, ci doar cele alese.  Austria –  Printr-o întâmplare, mica republică federală aproape germană (sper să nu se supere pe mine, e doar o asimilare lingvistică!) e prima și în topul preferințelor. Cândva imperiu, stă bine de tot azi la mai orice capitol. Inclusiv deschidere față de străini (mă rog, cât timp sunt turiști, ba chiar mai mult, cât nu sunt veniți cu gânduri necurate pe la ei). Slujbe bine plătite, mult verde, mult munte, multă zăpadă (hmmm, anul ăsta nu chiar). Mi-aș putea schimba și cariera, nu doar cetățenia. Că e Viena, că-s orășelele mai mici, nu fac mofturi. Nu am apăsări că nu au ieșire la mare. Au zboruri din Viena și spre Lună, cred. Și autostrăzi spre Italia, Slovenia, you name it! Deci nu e un con că nu o au pe a lor, oricât de mult mi-ar plăcea marea. Au fost la un pas de o alegere proastă anul trecut, dar s-au trezit la timp. Cehia – Am văzut Praga și încă niște orășele de pe drumurile lor. Țara lui Vaclav Havel zici că-i o Austria care nu a intrat de prima dată la facultate, dar a tras tare să prindă bursă. Măcar în primul an. Dar cu toate eforturile, nu intră în Top 5. Danemarca – Dacă s-ar vorbi măcar germana (nu că eu aș vorbi-o) și ar avea munți, ar fi la egalitate cu Austria. Civilizați până peste cap, regat, mare peste tot. Totuși, păcat că l-au eutanasiat pe Marius! Elveția – Să spunem altfel: cine nu și-ar dori să locuiască acolo? Hmmm. Da, nu știu, poate. Mi-e să nu fie doar pomul lăudat. Mi-ajunge să o vizitez.  Franța – Crescut într-o familie francofonă/francofilă, cu profesori buni în orice școală, din gimnaziu până în facultate (Merci...

Dublul standard ca mod de viață

Dublul standard ca mod de viață

Jan 10, 2017

Până prin 2015, indemnizația de creștere a copilului era 85% din media lunară a ultimelor douăsprezece luni, dar nu mai mult de 3400 lei. Apoi s-a luat hotărârea să se scoată plafonul de 3400 lei, dar, totuși, să existe o limită maximă. Nu cred că a trecut un an de la discuțiile despre asta. Undeva pe la începutul anului erau, mai mult ca sigur. Pe atunci discuțiile erau în felul următor: de ce să nu primească omul toată suma cuvenită, suma pentru care a cotizat în ultimul an, că cine-i statul să facă astfel de discriminări, de ce să oprească el din bani. Nu s-a mai plafonat. În condițiile în care reținerea era plafonată, da? Deci indemnizația provenind de la un buget de stat (nu am reușit să-l găsesc, dar cred că e vorba de Asigurări Sociale) nu e plafonată, dar reținerea e (baza de calcul pentru venituri mari și foarte mari e, de mult timp, cinci salarii medii brute pe economie). Nu vreau să fac presupuneri că se vor găsi (s-au găsit?) oameni care să jongleze cu cifrele și cu legea. Nu, prezumția de nevinovăție primează. Și nu despre asta e vorba.  Acum, noul guvern, care se bucură de o popularitate imensă (naiba știe dacă sunt ironic sau nu, poate cei care i-au votat chiar îi susțin), vrea să umble și la sursă. Forțat fiind, actualul guvern scoate plafonarea. Dar nu pentru că vrea, ci pentru că n-are ce face și caută bani oriunde. Trec peste orice calcul care ar demonstra cu ușurință că banii în plus la buget nu vor ajunge nici pentru poștașii care aduc pensiile și merg direct la subiect: dubla măsură e o prostie. Și în lege, și în orice altceva.  Mai ales în opiniile exprimate în social media. Fără să generalizez (așa că evit „toți”), mare parte din on-line-ul pe care îl urmăresc a sărit cu gura împotriva deciziilor de ambele dăți. Evident, nu-s afectați într-o și mai mare parte de deciziile de mai sus, dar asta nu-i împiedică să comenteze. De fapt, nu trebuie să ni se întâmple și nouă ca să avem dreptul să comentăm. E o țară liberă. Dar argumentele de la primele discuții devin contra-argumente...

Scurtissime (18)

Scurtissime (18)

Dec 5, 2016

Nu vreau să mă pun rău cu taximetriștii, și nici cu timișorenii (sau cu restul țării), dar asta e.  Și nici măcar nu e vreo reclamă. E doar o experiență. Plăcută. Să vedem… Vrei să ajungi la aeroport sau de la aeroport? Și nu oricum, ci într-un BMW i3, să vezi cum arată viitorul? E simplu: Citylimo. Rezervare făcută pe internet, ca în 2016, preț (promoțional, e drept) sub prețul companiilor de taximetrie din Timișoara. Dacă aveți de zburat de pe Traian Vuia, eu zic să încercați. Măcar pentru experiență. Văd că acum au și un serviciu complet de transfer Timișoara – Aeroport Traian Vuia / Aeroport Otopeni – București. Am aflat prea târziu de el, dar măcar știu acum, dacă o să mai fie cazul.  Venit în București pentru câteva zile, am folosit intensiv Uber. Chiar și atunci când am mers cu Dacia Logan, nu am reușit să găsesc vreun bai. Norocul începătorului, habar nu am, dar au fost curse impecabile. Toate. Și dacă lucrurile vor fi la fel în Timișoara, atunci e bine. Sper să-și rezolve problemele legate de legislație, pentru că e o alternativă de luat serios în calcul. Doar că, până acum, în Timișoara eu nu am reușit să prind vreodată vreo mașină disponibilă. Ar trebui să vă mișcați mai vizibil, altfel cum să vă promovați businessul? Că tot ziceam de București… O ședere un pic mai lungă de patruzeci și opt de ore. Am zis că-s în altă țară. Nu am ajuns la Cluj sau Brașov în ultimul timp, să pot face comparație, dar capitala mi se pare dintr-un cu totul alt film. Timișoara nu are cum să pretindă măcar vreo comparație, și eu îmi iubesc orașul adoptiv. Drumul de la Otopeni în centru, făcut seara spre noapte, mi s-a părut mai frumos decât multe (dacă nu toate, cu excepția Vienei) drumurile făcute de la aeroporturile pe care am ajuns până acum. Poate și pentru că era o urbe aproape nelocuită, lipsită de trafic (am prins vacanța de Ziua Națională)… Poate și pentru că a fost senin tot timpul. Poate și pentru că vin Sărbătorile de iarnă și orașul a mai pus un rând de lumini. Nu știu, nici măcar nu contează. Știu...

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

Pagina 2 din 139
1
2
3
10
20
»