Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Dublul standard ca mod de viață

Dublul standard ca mod de viață

Jan 10, 2017

Până prin 2015, indemnizația de creștere a copilului era 85% din media lunară a ultimelor douăsprezece luni, dar nu mai mult de 3400 lei. Apoi s-a luat hotărârea să se scoată plafonul de 3400 lei, dar, totuși, să existe o limită maximă. Nu cred că a trecut un an de la discuțiile despre asta. Undeva pe la începutul anului erau, mai mult ca sigur. Pe atunci discuțiile erau în felul următor: de ce să nu primească omul toată suma cuvenită, suma pentru care a cotizat în ultimul an, că cine-i statul să facă astfel de discriminări, de ce să oprească el din bani. Nu s-a mai plafonat. În condițiile în care reținerea era plafonată, da? Deci indemnizația provenind de la un buget de stat (nu am reușit să-l găsesc, dar cred că e vorba de Asigurări Sociale) nu e plafonată, dar reținerea e (baza de calcul pentru venituri mari și foarte mari e, de mult timp, cinci salarii medii brute pe economie). Nu vreau să fac presupuneri că se vor găsi (s-au găsit?) oameni care să jongleze cu cifrele și cu legea. Nu, prezumția de nevinovăție primează. Și nu despre asta e vorba.  Acum, noul guvern, care se bucură de o popularitate imensă (naiba știe dacă sunt ironic sau nu, poate cei care i-au votat chiar îi susțin), vrea să umble și la sursă. Forțat fiind, actualul guvern scoate plafonarea. Dar nu pentru că vrea, ci pentru că n-are ce face și caută bani oriunde. Trec peste orice calcul care ar demonstra cu ușurință că banii în plus la buget nu vor ajunge nici pentru poștașii care aduc pensiile și merg direct la subiect: dubla măsură e o prostie. Și în lege, și în orice altceva.  Mai ales în opiniile exprimate în social media. Fără să generalizez (așa că evit „toți”), mare parte din on-line-ul pe care îl urmăresc a sărit cu gura împotriva deciziilor de ambele dăți. Evident, nu-s afectați într-o și mai mare parte de deciziile de mai sus, dar asta nu-i împiedică să comenteze. De fapt, nu trebuie să ni se întâmple și nouă ca să avem dreptul să comentăm. E o țară liberă. Dar argumentele de la primele discuții devin contra-argumente...

Scurtissime (18)

Scurtissime (18)

Dec 5, 2016

Nu vreau să mă pun rău cu taximetriștii, și nici cu timișorenii (sau cu restul țării), dar asta e.  Și nici măcar nu e vreo reclamă. E doar o experiență. Plăcută. Să vedem… Vrei să ajungi la aeroport sau de la aeroport? Și nu oricum, ci într-un BMW i3, să vezi cum arată viitorul? E simplu: Citylimo. Rezervare făcută pe internet, ca în 2016, preț (promoțional, e drept) sub prețul companiilor de taximetrie din Timișoara. Dacă aveți de zburat de pe Traian Vuia, eu zic să încercați. Măcar pentru experiență. Văd că acum au și un serviciu complet de transfer Timișoara – Aeroport Traian Vuia / Aeroport Otopeni – București. Am aflat prea târziu de el, dar măcar știu acum, dacă o să mai fie cazul.  Venit în București pentru câteva zile, am folosit intensiv Uber. Chiar și atunci când am mers cu Dacia Logan, nu am reușit să găsesc vreun bai. Norocul începătorului, habar nu am, dar au fost curse impecabile. Toate. Și dacă lucrurile vor fi la fel în Timișoara, atunci e bine. Sper să-și rezolve problemele legate de legislație, pentru că e o alternativă de luat serios în calcul. Doar că, până acum, în Timișoara eu nu am reușit să prind vreodată vreo mașină disponibilă. Ar trebui să vă mișcați mai vizibil, altfel cum să vă promovați businessul? Că tot ziceam de București… O ședere un pic mai lungă de patruzeci și opt de ore. Am zis că-s în altă țară. Nu am ajuns la Cluj sau Brașov în ultimul timp, să pot face comparație, dar capitala mi se pare dintr-un cu totul alt film. Timișoara nu are cum să pretindă măcar vreo comparație, și eu îmi iubesc orașul adoptiv. Drumul de la Otopeni în centru, făcut seara spre noapte, mi s-a părut mai frumos decât multe (dacă nu toate, cu excepția Vienei) drumurile făcute de la aeroporturile pe care am ajuns până acum. Poate și pentru că era o urbe aproape nelocuită, lipsită de trafic (am prins vacanța de Ziua Națională)… Poate și pentru că a fost senin tot timpul. Poate și pentru că vin Sărbătorile de iarnă și orașul a mai pus un rând de lumini. Nu știu, nici măcar nu contează. Știu...

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Sep 15, 2016

Citind un articol în Pressone.ro („Oase de român” – vi-l recomand, așa cum recomand orice articol de acolo, totul e scris cu talent și suflet) mi-am adus aminte de poveste care circula prin oraș (probabil prin zonă) înainte de `89. Nu știu dacă era și cu vreun mesaj, bănuiesc că da, nimic nu circula atunci fără să aibă un scop. Și nici nu știu dacă-i doar o legendă urbană, probabil că are și un miez de adevăr. Prin anii `87 și mai târziu, pe aici era un fel de Republica Populară Coreeană wannabe. Indiferent de ce vă auziți voi de la nostalgicii mai în vârstă (mai în vârstă ca mine), era rău de tot. Atât de rău încât doar Marea Neagră rămânea singurul vecin în care nu s-ar fi emigrat. Deși nu bag mâna în foc că unii n-ar fi făcut-o. Rău. Foarte rău. Și eu am amintiri filtrate prin ochii copilăriei, când nu prea aveam de ce să mă plâng. Mă rog, aveam, dar Lego și skateboard nu-s elemente sine qua non. Era atât de rău încât se fugea și-n Uniunea Sovietică, acolo Gorbaciov începuse deja reformele și perestroika începea să dea lovituri din ce în ce mai năucitoare comunismului. La noi despre asta se auzea doar la Radio Europa Liberă. Dar libertatea se vedea cel mai bine pe posturile de televiziune sârbești. Și nu erau imagini din alte țări, ci chiar de la ei. La câteva sute de metri de noi. Și asta te făcea să visezi. Iar pe unii, chiar mai mult de atât. Cum granița terestră era aproape imposibil de trecut (credeați că ungurii au inventat sârma ghimpată care să separe țări?), nu îți rămânea altă cale în afara Dunării. Și nici pe ea nu-o puteai trece pe oriunde. Singurul loc care-ți lăsa vreo șansă era, paradoxal, Clisura. Chit că acolo e cea mai lată și adâncă Dunăre. Tocmai de aceea. Era mai greu de acoperit de grăniceri. Așa au văzut lucrurile și cele două personaje ale povestirii. Prea multe nu se știe despre ei. Adică n-au nume, n-au un loc de baștină, n-au profesii, n-au studii. Nimic. E folclor. Se știe doar că, pentru mai mari șanse de reușită, au ales momentul...

Case closed

Risc să fiu catalogat drept nazist, dar… Mă uitam ieri la filmulețul ăla din Cluj, cu doi adolescenți care rup în bătaie un al treilea. Nu, stai! Nu rup. E ceva dincolo de orice capacitate de înțelegere. Violența acelor imagini mă urmărește încă și nu pot să scot din minte loviturile. Intenția, ura… Toate la un loc și ai ceva traumatizant pentru privitor, dar pentru victimă! (Aș pune aici o paranteză, am văzut un interviu acum câteva minute cu victima. Nu părea chiar așa traumatizată, dar asta nu-i exonerează pe atacatori). Și m-am gândit la ce făceau spartanii cu cei considerați o povară pentru societate. Pe criterii de integritate fizică, mai mult. Și, mai târziu, cei pe care Hitler i-a împins spre una dintre cele mai mari drame ale umanității. Știu, acestea sunt extreme care ar trebui să fie irepetabile… Care e plus-valoarea pe care astfel de oameni o pot aduce societății? Care e? Numiți-mi două calități? Aveți impresia că astfel de oameni, recidivând fără nicio remușcare, aleg într-un final calea dreaptă? Renunță la pornirile violente? Eu bag mâna în foc că nu. Credeți că, atunci când și dacă – destul de probabil că se va întâmpla – vor avea copii, săracele făpturi vor avea o soartă mai bună decât victimele părinților? Credeți că perpetuua corecție fizică (nici nu merg mai departe cu gândul) o să-i întărească? Eu sunt convins de contrariu. Credeți că vor avea o copilărie… O copilărie, nu una fericită? Nu. Credeți că, pe lângă materialul genetic provenind de la un astfel de tată (mai rar femei atât de violente), mediul în care vor crește le va direcționa viața către o carieră academică? Și atunci? De ce, dacă știm că nu putem să-i mai facem vreodată mai buni, dacă vedem că repetă erorile trecutului și nimic nu-i schimbă, de ce să-l lăsăm să aducă pe lume victime sigure? De ce nu putem, așa cum îi privăm de anumite drepturi cetățenești cât timp sunt sub pedeapsă, să nu extindem această pedeapsă la privațiune de procreere? Așa cum legea interzice în cazul anumitor boli psihice drepturile parentale, eu le-aș interzice și în cazul celor condamnați pentru cei închiși în mod repetat pentru infracțiuni...

Pagina 2 din 139
1
2
3
10
20
»