Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Renaștere

Renaștere

Oct 13, 2013

Poate că nu noi, specia umană, suntem cei care trebuie să supraviețuim… Planeta asta o să se învârtă și fără noi. Ba chiar (și mi-e teamă, parcă, s-o zic) mai bine. Iată două imagini care vin să susțină ce ziceam mai sus. Una luată la Prâpiați (Ucraina), cealălaltă în Fukushima. Sursa: The Telegraph   Sursa: The Atlantic Din asfalt, din beton, dintr-un nivel al radiațiilor de 13 ori mai mare decât cel normal, plantele reușesc să renască. În schimb, pe noi ne poate ucide o banală...

Nu mă (mai) justific

Și nici nu mi-e teamă să recunosc ce-mi place… De ce mi-ar fi? De ce să ne ascundem sub mantia groasă, impermeabilă a ipocriziei? De ce? Ca să fim pe placul cui? Altor ipocriți? Nu am idoli, nu am avut niciodată. Am detestat dintotdeauna atitudinea libidinos-pupincuristă a prietenilor sau colegilor mei care nu știau cum să se mai bage pe sub pielea unor gunoaie. Și nici nu am înțeles-o. Ce puteai să vezi la unul care abia articula cuvintele? Da, erau șmecheri atunci, dar au rămas la același nivel. Material și intelectual. Probabil că spală mașini. Sau fac vreo „combinație” pe undeva pe unde nu-ți trebuie viză ca să ajungi. În fine, nu contează și nici nu mă interesează. Am stat deoparte de astfel de oameni știind că nu au cu ce să-mi îmbogățească viața. Evident, fără niciun sens oneros. O fac și acum. Că e vorba de lumea reală sau de cea virtuală, nu-mi încarc mintea cu nimicuri. Dar au fost și oameni pe care i-am admirat. Fără să încerc să-i copiez, fără să-i periez, fără să mă fac preș la picioarele lor. I-am ascultat, i-am citit, i-am privit și am încercat să adun cât mai multe din ceea ce spuneau. Nu i-am pus niciodată pe piedestal. Eventual (și mai spre aceste timpuri), i-am adăugat în reader. Am dat mai departe articolele lor, chiar cu riscul să nu fiu pe placul multora pentru ceea ce era scris acolo. Am vorbit cu oameni de ambele părți ale oricărei povești, atunci când cuvintele au știut să fie spuse, când argumentele și faptele m-au pus pe gânduri. N-am ignorat niciodată nicio tabără. Nu mi-au stat bine ochelarii de cal. De ce mi-ar fi rușine să recunosc că îmi place un text scris de Bucurenci, când acesta dă clasă oricărui autointitulat alister de pe la noi? De ce m-aș teme să recunosc că educația și stilul lui Chirilă îmi sunt mult mai aproape de ceea ce simt eu? De ceea ce îmi doresc să citesc pe un blog? Aș pune, în paralel, ceva scris de Tudor Chirilă și ceva scris de cei care se bat cu pumnul în piept că ei sunt adevărații formatori de opinie… Dar n-are rost. De...

România, câini fără sat

Avem o „tradiție” cu care nu ar trebui să ne mândrim: ne iubim animalele doar cu numele. Altfel, nu-mi pot explica imaginile în care văd oameni chinuind animale. Și nu vorbesc (doar) de câinii vagabonzi de prin orașe. Sau de pisicile abandonate, ținte și ele ale unor… nu știu cum să le spun… indivizi cu grave probleme comportamentale și psihice. Am ajuns în vârful lanțului trofic, odată cu evoluția. Suntem acolo unde, cu mâinile goale sau cu alte instrumente ajutătoare, putem răni și ucide orice animal. Uneori fără discernământ. Prea des, de fapt, nu doar uneori. Și asta e doar o față a violenței. Am văzut imagini de o cruzime inimaginabilă. Imagini în care animale domestice sunt bătute până la sânge. La propriu. Am văzut animale murind de foame, părăsite de stăpânii lor, după ce nu au mai fost în stare să mai tragă la jug așa cum se așteptau brutele care le dețineau. Animale înfometate cărora li se aruncau coji de pâine ca hrană, în cel mai bun caz. Am văzut animale crescute doar pentru lupte, ucise atunci când pierdeau sau erau prea rănite ca să mai lupte vreodată. Am văzut metode de divertisment de-a dreptul diabolice, cu pui de pisici aruncate de pe blocuri, testând astfel proverbe. Am văzut câini pe post de „crash test dummies”. Sau care primesc cărămizi în cap doar ca să aibă niște gunoaie trafic pe Youtube. Nu dau linkuri la așa ceva. Le-am văzut la știri, le-aș găsi cu ușurință pe internet, dar nu vreau să fac asta. Sunt oameni care răpesc din habitatul lor animale sălbatice și le chinuie pe plajă, să facă tot poporul poze cu ele. Ținute în cuști de interlopi-vedete, chinuite prin circuri, dresate pentru „entertainment”, pentru show-biz. Vânate fără milă prin „rezervații”, pentru networking. Decapitate, cu colții smuși, rechini cu aripioarele tăiate și lăsați să moară în ocean, delfini morți în plasele pescarilor, lacuri otrăvite cu deșeuri sau cu ape reziduale deversate de mai știu eu ce combinate chimice. Animale dresate să pună mine pe vasele de război inamice și care mor odată cu ținta. Animale jupuite de vii, animale cărora li se extrage creierul în timp ce sunt încă în viață, doar...

Și totuși…

Și totuși…

Sep 9, 2013

Cu un sfert de secol în urmă, orașele miniere erau unele favorizate. Nu, Cornul Abundenței nu se mutase din Asia, acolo. Și nici societatea capitalistă nu-și aruncase vreun cap de pod. Orașele erau la fel de urâte ca peste tot în restul țării, dacă nu chiar mai urâte. Clasa muncitoare din minerit era una dintre cele mai lipsite de educație, fără să fiu răutăcios când fac această afirmație, și asta se reflecta în aspectul orașelor. Orașe fără niciun fel de istoric, născute peste noapte pe planșele arhitecților comuniști. Simetrii perfecte, blocuri anoste, străzi infecte, niciun spațiu verde. Și penurie generalizată prin magazine. Totuși, ca să argumentez fraza cu care am deschis acest articol, minerii erau foarte bine plătiți în acele vremuri. Salariile din minerit erau mult mai mari, dar în deplină concordanță cu efortul inuman depus. Nu cred că e cineva dintre voi, cei care citiți aceste rânduri, care să-și dorească să lucreze în acele condiții. Cartierele acelea oribile în care locuiau le fuseseră puse la dispoziție cu titlu gratuit pe toată durata slujbei lor în acele bazine carbonifere. Și poate mai aveau și alte avantaje (parcă nu plăteau energia electrică consumată în gospodărie), dar nu sunt 100% sigur de asta. Probabil nici nu îi interesa altceva, chiar și pe atunci banul era singura motivație. Productivitatea era ridicată, dacă luăm în considerare doar cantitatea de cărbune extrasă. Dacă analizăm valoarea calorică a acestuia, lucrurile se schimbă. Adică își cam luau banii fără să-i merite. Dar asta nu era vina lor. Dupa momentul 1989, situația lor s-a deteriorat într-un ritm accelerat. Orașele arată din ce în ce mai rău. Dacă n-ai fost niciodată în Valea Jiului, nu-ți poți imagina. Și nu vorbesc de Petroșani, care mai rezistă și își merită numele de oraș. Vorbesc de Lupeni, de Aninoasa, de Uricani, de Vulcan. Orașe fantomă din județul Hunedoara. Sau de Rovinari, de Mătăsari, Rogojelu, orașe din Gorj. Sau de Anina din Caraș-Severin. Ca să vă puteți imagina colapsul acestor orașe, vă pot da un exemplu: în plin boom rezidențial, atunci când un apartament vechi, într-un oraș ca Timișoara, trecea lejer de 50.000 de euro pentru două camere, echivalentul în Rovinari putea fi achiziționat răscumpărând datoria la...

Tic-tac… toe

Tic-tac… toe

Sep 8, 2013

Nu mă pot abține să nu-mi iau ceasuri. De când am scris articolul acesta, au trecut mai bine de doi ani. Și nu țin minte exact câte ceasuri mi-am luat între timp. Dar știu sigur că am așteptat ceva după ăsta: Pebble Smartwatch 2013 video from Pebble Technology on Vimeo. Pebble. O idee promovată (cu succes) pe Kickstarter. Le-a luat puțin mai mult de o lună ca să adune peste zece milioane de dolari. Nu-i rău deloc… Detalii tehnice despre ceas sunt pe link-ul către pagina lor, nu vreau să copiez de acolo. Așa că vin cu detaliile personale. Sau, mai bine zis, cu primele impresii. Deci… Ceasul arată foarte bine. Văzusem niște filme scurte cu liniile de asamblare și mi s-a părut că arătau cam ciudat încăperile alea. Așa, ca un atelier dintr-un garaj din spatele blocului. Dar m-am înșelat. Finisarea e una bună, nu i-am găsit niciun defect vizibil până acum. Și, când vorbim de ceasuri, îmi sare în ochi și cea mai mică urmă pe ecran. Eu am modelul de culoare neagră, dacă ar fi ceva, s-ar vedea. Nu are șuruburi (nici pentru capacul din spate) și e făcut din două părți unite. Sincer, acesta mi se pare a fi singurul defect. Eu l-aș fi gandit dintr-o singură bucată, dar nu prea-mi dau seama cum aș fi rezolvat problema ecranului: cum să torni ceva care să fie și transparent și complet opac în același timp? Sper doar să fie lipit bine. Nu-i subțire, dar nici n-ai cum să te aștepți să fie slim în condițiile în care nu e un ceas obișnuit. Ecranul e mai vizibil decât unul de smartphone! Chiar și în condițiile în care nu e iluminat. Indiferent de contrast (negru pe alb sau alb pe negru – ecranul nu e color), nu faci nici cel mai mic efort să vezi ceea ce e afișat. Iar noaptea, e suficient să miști rapid mâna (un sfert de cerc) și se aprinde. Mai aveam funcționalitatea asta și pe alt ceas, dar acolo mă deranja și am dezactivat-o. Aici, însă, e perfectă. Dar se poate dezactiva și aici. Cureaua e de cauciuc (se poate schimba, mie îmi place), e extrem de flexibilă și, ceea...

Pagina 20 din 141
«
10
19
20
21
30
40
»