Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Prin liceu, cu viteza sunetului

Etichete: , , , ,

Cred că ar trebui să scriu cât mai repede leapșa asta, să nu uit…  sunt din ce în ce mai departe de acele timpuri.

Trecuse primul an (întreg) școlar în libertate. Scăpasem de uniforma aia ordinară, dintr-un material de o calitate atât de proastă încât nu puteam să îl ating, de cravata aia cu care ar fi trebuit să mă mândresc… Descoperisem Iron Maiden, Pink Floyd, Judas Priest. Începuse „Saved by the bell” și eu începusem să visez la următorii 4 ani din viața mea. Examenul de admitere n-a fost chiar floare la ureche, dar m-a dus acolo unde mi-am dorit. Treapta întâi, așa îi spuneam. Chiar dacă cea de-a doua nu mai exista. Și a urmat vacanța de vară pe care chiar nu mi-o reamintesc. Doar ultimele zile, când mi-am căutat de nebun prin tot orașul niște blugi faini. Așa, ca pentru liceu…

Colegi îmi erau mulți prieteni din școala pe care doar ce o terminasem. Deh, oraș mic, ce să faci. Nu neaparat de clasă, dar asta nu era important. În cele din urmă, n-am rămas decât cu un prieten din toți anii aia. Faza cea mai tare era că, deși nu semănam cu Sandu de nicio culoare (e un pic și la propriu chestia asta, eu sunt mai… măsliniu, el e alb de-a binelea), eu având 1, 75, el bătea bine spre 1,90… lumea credea că suntem frați. Că numele de familie nu prea conta pe atunci.

Prima revoltă a venit și ea destul de repede. Ziceam mai sus de ceva trupe rock. E clar ca lumina zilei că părul lung era un „must”! Doar că… „not allowed”! Pe vremea aia nu prea te certai cu directorii, nici măcar cu profesorii, dar ei erau mai indulgenți. Așa că, mă ascundeam pe unde puteam. Doar-doar nu ne-om întâlni. Ei, nu prea puteai să eviți la nesfârșit. Ironia maxima a fost că, deși mă văzusem scăpat după al doilea an (nici nu m-am dus să predau cărțile la încheierea mediilor), a trebuit să mă tund când eram în vacanță. Urma un schimb de experiență cu un liceu din Franța și (probabil blufând, dar ce știam eu pe atunci?) condiția sine qua non ca să particip a fost… Am renunțat la podoaba capilară. Primul meu compromis. Și da, a meritat! Deși vroiam să ne facem o formație, să cântăm măcar trash-metal! Și nu prea poți să dai din cap tuns periuță.

Și ca să vorbesc puțin și la modul serios despre ce a însemnat liceul… am avut profesori pe care nu-i deranjau glumele noastre, știau și  ei să glumească cu noi. Am luat o dată un doi cu zâmbetul pe buze. La chimie. La fel de senin și de normal ca și atunci când, în același trimestru și la aceeași materie, am luat zece la teză. Am fost dat afară de atâtea ori din clasă pentru că nu mai puteam să mă opresc din râs la glumele lor. Ieșeam, mă întorceam în clasă și când ajungeam în fața catedrei îmi reaminteam poanta și ieșeam singur, nu mai așteptam să fiu iar dat afara. Am luat toate notele posibile și imposibile. Am fost și la olimpiadă. La economie. Cred că singurul din liceu… Am făcut experimente la chimie fără să dau foc laboratorului (cred că am fost norocos…), i-am șters (din prea mult self-esteem) discheta profului de fizică la care lucrase săracul nu știu câte nopți – și acum am remușcări, mi-a căzut cu tronc o profesoară  (dar n-am ajuns la știri), am început să citesc mai mult pentru că aveam de unde să aleg, dar și să fumez. Să merg la chefuri, să devin independent.  Am avut o dirigintă căreia i-am fost ca un nepot, după ce prin clasele ei a trecut toată familia mea. Dirigintă care m-a făcut să-mi dea lacrimile atunci când am văzut-o, la aproape 15 ani de la absolvire. Și care ne-a scos din multe, multe belele pentru că, deși eram ultima ei clasă înainte de pensionare, era mai tânără decât mulți profesori care atunci intrau în pâine.

Au fost și dezamăgiri, dar sunt convins că se nășteau din felul în care vedeam pe atunci viața. Acum cred că le-aș trece atât de ușor cu vederea, de parcă nici n-ar fi. Paradoxal, profesorii de atunci știau să nu te frece cu biologia, când tu vroiai să dai la facultate la Politehnică… Am avut cărți pe care le-am predat la sfârșitul anului având încă unele pagini lipite, așa cum fuseseră scoase din tipografie. Dar trecusem la materiile alea fără să copiez nici măcar un rând.

Au fost momente pe care și acum mi le reamintesc perfect. Dar mă bucur că sunt doar momente vesele. Pentru că așa am trecut prin liceu. Zâmbind. Și n-aș schimba nimic din toți anii ăia și dacă aș putea. Îmi plac așa cum au fost. Încă rememorez drumul până acasă, drum care îmi lua de cel puțin trei ori mai mult decât în mod normal, pierzând timpul prin oraș.

Sursa foto: aici.

PS: Mulțumesc pentru leapșă, Camil

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Kim

Nu, nu Kim Il Sung (de ce i-au zis la noi Kim Ir Sen?). Și nici Kim Jong Il. Și...

Close