Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Revoluția mea

Etichete: , , , ,

Suntem la treizeci de ani de la poate cel mai frumos Decembrie din istoria noastră. Suntem liberi. Și nu e doar un cuvânt frumos. E un adevăr. Exact ceea ce ne-a lipsit cumplit înainte de acel Decembrie 1989.

Nu am pierdut pe nimeni (cunoscut) în Revoluția din Decembrie. Nu am pierdut pe nimeni nici înainte de acel moment. Am avut bunicul prizonier la ruși, a făcut și pușcărie pe nedrept aici, în România, dar nu l-aș cataloga neapărat deținut politic.

Și nici nu am motive să mă plâng de lipsuri materiale pe acele timpuri. Poate chiar dimpotrivă, aș zice că „o duceam bine”. Mă rog, la limita decenței. Mai niște prieteni la Cantina Partidului, mai unii la PECO, mai o vecină șefă de Alimentara, mai niște prieteni în RFG.

Și dacă pe lângă toate astea mai pun și ce aveam „la țară”, într-o zonă în care comunismul nu reușise să pună mai mult de câțiva pași timizi, iar proprietățile rămăseseră ale oamenilor, chiar dacă nu în acte (adică nu erau CAP-uri în zonă), devenind un adevărat paradis, aș zice că stateam mai bine decât s-ar înțelege din sintagma de mai sus. Făceau ai mei bani frumoși cu cireșe și alte fructe, dar și cu fânul pe vremea aia. Fân pe care statul îl cumpăra de la persoane fizice, un paradox al anilor optzeci, că prin cincizeci îl luau direct. OK, fie, îl cumpărau. Dar prețul era mereu zero. Sau niște ani buni de pușcărie, că așa meritau chiaburii, să plătească pentru munca lor!

Nu aveam casa noastră, era un apartament închiriat de la „stat”, dar bunicii aveau, prin nu știu ce minune, o casă a lor, cu un mic teren în jurul acesteia și stăteam mai mult pe acolo. Era la doi pași de „bloc”, dar era altceva. Aveam o Dacia 1310 din 1984, care avea să devină prima mea mașină. Iar bunicul avea una 1300, cu motor franțuzesc, mândria familiei, moștenire promisă tot mie…

Aveam două casetofoane, aveam magnetofon, aveam televizor color! Nu aveam video, dar nu îi simțeam lipsa, că mă uitam pe sârbi la filme. Nu fumam, dar tatăl meu avea mereu un cartuș de Kent în bar, lângă sticle de băuturi spirtoase. Cafea, cu porția, și foarte proastă probabil, dar nu nechezol. Dulciuri… eh, dulciurile strică dinții. Dar tot mai găseam o bomboană cubaneză, niște arahide vietnameze, niște lingouri de ciocolată chinezești sau niște batoane de susan din Albania. Căldura și apa caldă erau ca pentru toată lumea, cu rația, uneori părinții se certau cu săracul Emil, centralistul, să dea drumul cazanelor, să ne putem spăla. Și pornea, pe răspunderea lui, monstrul ăla care făcea un zgomot infernal. Aveam centrala cartierului, vreo trei-patru blocuri în total, așa că minuni se mai întâmplau. Culmea, și aici cred că stăteam mai bine ca restul.

Aș zice că erau chiar călduțe vremurile pentru mine. Și asta în condițiile în care ai mei nu era nomenclaturiști. Sau securiști. Nici vorbă de funcții. Poate doar norocoși să trăiască într-un oraș mic, într-o zonă favorizată doar de relief.

Cu toate acestea, și atunci, dar și acum, am urât și încă urăsc acele timpuri. Pentru că trăiam în minciună. Nimic nu era adevărat din ce ni se spunea. Falsificau până și științele exacte, punând la loc de cinste plagiatori sovietici, legende stupide sau mai știu eu ce propagandă. Nu vorbesc despre istorie, despre literatură, despre orice altă știință umanistă. Nu vorbesc despre artă. Toate erau siluite îngrozitor. Nu vorbesc despre așa-zisa egalitate a oamenilor muncii. Erau cartiere în care până și lumina Soarelui pătrundea cu rușine, în timp ce vilele secretarilor de partid arătau ca-n Beverly Hills. Erau vile care aveau piscină în curte pe vremea aia. Da, atât de mare era egalitatea pe vremuri. Poate am mai scris asta, dar nu strică să o mai reamintesc. Concediile pe vremea aia însemnau un drum cu trenul sau cu mașina (dacă aveai decența să strângi benzină câteva luni) către o destinație din România, doar dacă erai om al muncii. Dacă erai „om al muncii cu funcție”, aveai și granița deschisă. Chiar și aeroporturi. Cu zboruri până peste ocean uneori. Că doar nu erai prost să rămâi acolo. Nu era o lume mai sigură, doar nu aflai tu. Justiția era și ea doar un instrument de propagandă. Erau oameni nevinovați (nevinovați, nu hoți ca Dragnea sau Năstase) aruncați în pușcării doar ca să dea bine la planul cincinal sau să acopere dosarele cu autori necunoscuți.

Și cele de mai sus erau lucruri de trecut cu vederea, poate. Suportam și întunericul, și frigul, și lipsurile. Și poate îmi ajungeau Rânca, Straja, Rusu, Semenic să schiez, excursiile cu școala peste tot prin țară sau rarele dăți când ajungeam la mare, cu trenul. Dar să existe un motiv pentru toate acestea. Totul era, însă, doar o minciună. Niciun strop de adevăr în cuvintele lor seci și prost folosite, după cum le permitea mintea lor scurtă și lipsa educației. Nicio cauză nobilă, niciun orizont mai bun. Nu era nimic altceva decât minciună. O minciună perpetuuă pe care nimeni nu o mai credea, dar cu care toată lumea se împăca.

Însă am avut șansa să vad dincolo și de minciună.

Revoluția mea a început devreme. Și involuntar.

Odată cu „Igre bez granica” (Jeux Sans Frontières), cu „Music Box”-ul pe care sârbii îl retransmiteau dimineața, cu desenele lor animate din fiecare seară, cu Star Wars, cu Superman, tot la sârbi văzute, cu reclamele la produse despre care puteam să jur că nu există, cu revistele OTTO de la casele de comenzi din Germania (voi poate aveați Neckermann), cu nopțile pierdute la Program Plus, tot pe sârbi, privind cu jind la scurt-metrajele despre țări minunate, țări despre care nu știam să existe pe Pământ, lucruri mărunte-mi par acum, dar care atunci lăsau urme în mintea mea, odată cu „Actualitatea Românească” a lui NC Munteanu, la Europa Liberă, cu Vocea Americii, cu poveștile bunicului despre cum se trăia pe vremea regelui, cu încercările timide ale profesorului de istorie din școala generală de a ne arăta trecutul așa cum a fost. Am văzut că se poate trăi și altfel, fără să fii un privilegiat, am înțeles că lucrurile nu sunt tot timpul așa cum ni se prezintă. Am început să mă întreb, am început să am îndoieli.

Apoi s-a transformat, odată cu dezghețul Poloniei, cu glasnosti-ul și perestroika gorbacioviene, cu sârma ghimpată tăiată la granița Ungariei cu Austria, cu Primăvara de la Praga, cu Zidul prăbușit în Berlin… Am înțeles atunci că se poate.

Am început să sper.

Și a continuat cu Decembrie 1989. Cu Timișoara. Cu București. Cu toată România. Când am crezut că întunericul și minciuna vor dispărea definitiv.

Foto: Constantin Duma

Au trecut ani de atunci.

Poate nu s-au schimbat multe, ar spune pesimiștii. Poate. Oameni la fel de slabi ne conduc azi, la fel de mincinoși, la fel de egoiști, la fel de puțin educați. Poate că și azi sunt case în care nu ajunge lumina. Poate și azi se stă în casă pe întuneric sau în frig. Și fără apă caldă. Poate că și azi se moare din neglijență, din inconștiență, din nepăsare. Poate că și azi unii aumai mult și pe nedrept. Sau chiar prin mijloace necurate. Dar nu toți sunt așa.

Azi avem puterea de a alege minciuna de adevăr. Avem puterea de a separa răul de bine. Știm cum trebuie să arate normalitatea, știm ce fel de țară vrem. Sunt oameni, mulți, care au ajuns sus meritând ascensiunea, prin experiență, prin inteligență, prin muncă, exemple pe care trebuie să le urmăm, nu urâm. Știm care e calea pe care ar trebui să o alegem. Suntem parte din Europa, nu doar pata cea mai neagră de pe hartă ei. Știm că trecutul nu are de ce să se mai întoarcă. E doar întuneric. Și trebuie să rămână acolo, într-un colț al istoriei cu care ar trebui să ne fie rușine. Un contra-exemplu. Nostalgia după acele vremuri e doar o inerție a minciunii de atunci ce încă se mai propagă.

Revoluția e o parte din fiecare. Nu trebuie să fie în stradă. Începe atunci când vrei să vezi și dincolo de minciună. Începe atunci când tu alegi să schimbi ceva la tine. Începe în noi. Întotdeauna.

E revoluția mea, e revoluția ta, e revoluția lui. E revoluția noastră. Și e perpetuuă.

E evoluție.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Cei plecați

Ne-au salvat de PSD în 2009, când Geoană se bucurase prea repede și lansa în eter memorabilul „Mihaela, dragostea mea...”....

Close