Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Rusia, fără prejudecăți (1)

Etichete: , , , , , ,

Ante scriptum

La trei ani de zile de la prima mea vizită în Rusia, după aproape douăzeci de deplasări în țara care poate cuprinde lejer mai multe continente pe teritoriul ei, după ce am văzut-o în aproape toate felurile posibile, de la amețitorul „Moscow City”, până la pierdutul în trecut Chistopol, orașe de la cincisprezece milioane de locuitori până la cătune aprope moarte, am zis să pun, în mai multe episoade, această experiență. Articolele care vor urma nu sunt, sub nicio formă, propagandistice. De niciun fel, pro sau contra. Sunt doar percepția personală, dar care poate suferi, fără îndoială, de subiectivism. Știu, am mai scris despre asta, dar, de fiecare dată când mă întorc de acolo, parcă mai e ceva de spus.

Vă ofer Rusia, așa cum am văzut-o eu…  

Te cam sperie prima întâlnire cu rușii… Chiar din momentul în care ajungi la poarta de îmbarcare ce face legătura cu avionul spre Moscova. Și îți dai seama că au mult prea multe bagaje de mână, pe care cu greu le vor putea înghesui în compartimentul de deasupra capului. Ai certitudinea că se vor certa cu însoțitoarele de bord, în stilul lor caracteristic. În limba rusă. Când nu mai ai un alt avion de prins și Moscova e destinația finală a călătoriei tale, nu-ți faci griji că un pasager poate întârzia plecarea, pentru că insistă să păstreze un pachet voluminos și să-l depoziteze pe culoar… Bine, poate nu-i tot timpul așa, se mai pleacă și fără incidente.

Trei ore de zbor (din care ultima, dacă ai șansa unui cer senin, aproape numai și numai deasupra pădurilor!) și aterizezi pe Domodedevo. De la distanță, totul pare frumos. Vezi Moscova, impunătoare, cu noul cartier business pierzându-se, la propriu, în nori. Și apoi avionul coboară… Pâna la înălțimea de la care începi să distingi mai bine ce e pe jos. Și totul devine un șantier fără sfârșit. Pământul, care se vedea atât de verde și frumos de la treizeci de mii de picioare, e plin de răni: brazde adânci lăsate de camioane cât o casa, moloz aruncat peste tot, sute, poate mii de construcții abia începute sau spre terminare, dar toate în culori nu prea prietenoase.

Nici Aeroportul Domodedevo nu face excepție. Când ești încadrat pe pista de aterizare, te întrebi de ce nu pot găsi niște bani, nu prea mulți, să-l facă un pic mai prietenos. N-ai pretenția să arate la fel ca Munchen, dar… Spre terminal, avionul rulează câteva sute de metri, poate până la doi-trei kilometri, nu prea știu să apreciez. Cred că toate avioanele care au zburat vreodată de pe aeroportul ăsta, și-au găsit somnul de veci (că nu cred că le mai așteaptă vreo procedură de resuscitare și nici vreo operație de reîntinerire) aici. Cred că se defilează prin fața mea o istorie a aviației civile. Ceea ce n-ar fi neapărat rău, dacă le-ar întreține și le-ar aranja cât de cât. Așa cum sunt acum, e dezolant. Apoi clădirea principală a aeroportului… E în construcție de când am aterizat pentru prima dată aici, în 2011. Și până să apuce să-l termine pe tot (arată bine, nu pot să zic că nu), vor avea, cu siguranță, de reparat și curățat la părțile din clădire pe care le-au început prima dată, că deja par vechi, probabil și din cauza materialelor proaste pe care au ales să le folosească (Sochi nu e un caz singular).

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Imediat ce se poate ieși din avion, lumea aleargă. Și poți să realizezi de ce, în momentul în care vezi cozile de la controlul vamal. Managementul defectuos al primirii pasagerilor, poziționarea complet lipsită de orice calcul al fluxului uman împreună cu timpul lung necesar formalităților vamale duc la o situație de coșmar. Am așteptat chiar și o oră jumătate să trec de vamă, ceea ce, pentru un aeroport, e imens. Vameșii oscilează între prietenos și plictisit, aproape tot timpul în limba rusă. Dar niciodată amenințător. Și nimeni din securitatea aeroportului nu mi-a părut vreodată să fie așa, chiar dacă locul a fost lovit de un atentat sângeros acum trei ani. Dar sentimentul de plictiseală e cel mai predominant pe aeroport. Până și cei care împart pliante și care ar trebui să-ți zâmbească tot timpul, o fac cu o față de parcă ți-ar înmâna demisia.

Dar, o dată scăpat de furcile caudine, ai și o primă experiență pozitivă: trenul Aeroexpress. Eviți cu succes „filtrul” șoferilor de taxi (piața neagră, evident) care-și caută victime. Nu sfătuiesc pe nimeni să ia un taxi (din mai multe motive – trafic nebun, indiferent de oră, costuri – dar dacă țineți neapărat să o faceți, comandați unul la o companie de servicii shuttle aeroport-oraș, e mult mai sigur) și ajungi la automatele de bilete. Să-ți iei un bilet e piece of cake, automatele având meniuri multi-language. Asta dacă nu ți-ai luat deja biletul, via internet, și-l ai pe telefon (n-am încercat dacă se salvează și în passbook). În general, trenurile rusești, de la un anumit nivel în sus, sunt foarte bune. Confort, elegante, acces facil – nu te chinui cu bagajele. Unele sunt mult peste trenurile cu care am mers în Occident.

Am ocazia să retrăiesc experiența din zbor, doar că acum mă uit în sus, nu în jos. Nu aveți idee cât de mult se poate construi în Rusia. Poate și pentru că resursele nu par a li se termina vreodată. Și nu doar în capitală, peste tot în zona urbană. Au renunțat orice reabilitare a clădirilor vechi, probabil că operațiunea era prea complicată, și construiesc totul de la zero. Blocurile sunt, parcă, ridicate doar pentru oameni care-s învățați să zboare. Nu cred că aș putea vreodată să trăiesc la un etaj compus din două cifre. În schimb, ei n-au nicio problemă. Toată zona limitrofă (vorbesc aici de o distanță de cam cincizeci de kilometri de la ultimul inel al orașului) renaște. De fapt, se naște printre vechituri, că n-au demolat nimic din ceea ce era deja construit. Blocuri de locuințe, malluri, autostrăzi, linii de tren sau metrou, infrastructură și interconexiuni care ar trebui să ne facă să intrăm în pământ de rușine, pe noi, românii! Și, cu toate astea, traficul auto devine cel mai negru vis al moscoviților între anumite ore. Cineva îmi povestea că se trezește la patru, pleacă spre biroul din Moscova, ajunge acolo pe la cinci și mai trage un pui de somn în birou, doar ca să evite infernul orelor matinale.

Patruzeci și cinci de minute până în centru orașului. Nu, nu în Kremlin… Dar în primul cerc al orașului. Ai metroul la doi pași, și chiar dacă trebuie să schimbi, o faci doar o dată, pentru că stația se află pe linia care unește printr-un cerc toate celelalte linii ale orașului.

(Va continua)

One comment

  1. Un documentar la tv afirma ca Rusia calatoreste cu trenul, in o lume care a descoperit confortul automobilului personal.

    Revenind la calatoriile tale, Rusia e o tara pe care nu as vrea sa o vizitez. Si nici ea pe noi 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Rusia, fără prejudecăți (2) | Chera.ro - […] <—Partea 1 […]
  2. Am întâlnit şi ruşi români | Blog de nebun simț - […] O foarte frumoasă cronică despre Rusia o scrie Cosmin Chera, care i-o invadat: partea 1, partea 2, partea […]
  3. Rusia, fără prejudecăți – Epilog | Chera.ro - […] scris mult despre Rusia. Puteți găsi toate episoadele aici: 1, 2, 3, 4, 5 și […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Scurtissime (8)

N-am să pot să înțeleg vreodată de ce lumea a devenit atât de lacomă, dar și risipitoare, atunci când vine...

Close