<— Partea a patra

Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan.

Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo…

Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți.

Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare.

Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia).

Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir!

La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai drumurile. Și priveliștea de pe marginea acestuia era una extrem de plăcută ochiului. Ceea ce nu pot să spun de niciun alt loc din Rusia pe care l-am văzut. Blocurile, dacă nu erau noi, erau reabilitate. La fel și linia de tren care unește orașul de aeroport (și aici, ca și în Moscova sau în alt oraș mare, există o linie Express care nu are alt scop decât acela de a deservi aeroportul). Am trecut și pe lângă parcul olimpic (sau cum i-o spune, că n-a fost chiar Olimpiadă, a fost doar Universiadă).

Orașul are puțin peste un milion de locuitori. Și puțin peste un mileniu de când a fost atestat pentru prima dată. Adică are istorie, nu glumă. E situat pe un estuar format la vărsarea râului Kazanka în Volga.  Estuarul nu pare așa mare (dar e, nu cred că poți prea ușor, pe picioare și fără efort podul peste el), însă Volga e imensă. Sunt locuri în care nu vezi malul celălalt, atât de mare e… Din punctul ăsta de vedere, sunt binecuvântați, au parte de un peisaj incredibil. Ce nu prea-i ajută e clima. Diferența între valoarea maximă înregistrată vara acolo și cea minimă de peste iarnă (valori istorice, nu dintr-un an anume) a fost de 90 de grade Celsius. Deh, climă temperat continentală… Eu am fost în mai și temperaturile erau suportabile, atât ziua cât și noaptea. Dar nu e tot timpul așa. Volga mai atenuează puțin din extreme, dar când îngheață…

Orașul e situat în jurul Kremlinului. Kremlinul Kazanului face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Rușii… Ba nu, nu rușii! Tătarii, în anii de boom economic, au investit puternic în conservarea și restaurarea acestuia. Și au reușit. Dar nu doar cu Kremlinul. Întreaga zonă centrală și zona imediat adiacentă acesteia e făcută pentru a fi vizitată. Din păcate, eu n-am reușit să trec pe partea cealălaltă a Kazankăi, acolo unde orașul nou e construit „from scratch”. Malul râului e plin de construcții noi, pe modelul zgârie-norilor occidentali, dar și cu influențe locale. Asta din ce am putut să văd peste estuar. Stadionul echipei locale, echipă care a ajuns și în UEFA Champions League, e tot acoperit de o cortină electronică pe care sunt difuzate reclame. Dar cortina asta e atât de mare, încât aproape poți să citești reclamele de pe malul opus. Lângă e și un parc acvatic, dar cred că erau mai multe lucruri interesante. Mi-aș fi dorit să ajung să le văd. Poate altă dată, cine știe.

Orașul nou – clădirile sunt ridicate, în cea mai mare parte, cu banii proveniți din petrol. Tatneft e una dintre cele mai profitabile companii din republică (2.2 miliarde USD profit în 2013).

Orașul vechi, în schimb, e făcut pe gustul oricărui turist. Nu ai nicio clipă impresia că te afli la mai bine de 2000 de kilometri de orice capitală europeană. Street art/act (dans, pictură, rolleri, muzicieni etc), lume multă la plimbare sau la o cafea pe terase, culori multe. Curățenie. Fast-fooduri, restaurante, hoteluri, hosteluri, clădiri istorice restaurate (laice sau religioase). Și un centru complet interzis traficului auto. Și, din nou, poți să găsești ușor orice, peste tot sunt indicatoare în caractere latine.

Nu cu mult timp în urmă (cred că vreo zece ani) s-a inaugurat și metroul, dar n-am apucat să merg cu el.

Și mi-e destul de greu să cred că toate astea au fost făcute DOAR pentru Universiadă. Da, a avut și evenimentul sportiv un rol în această transformare a orașului, dar nu a fost singurul trigger. Din ce am înțeles, Tatarstan e o republică foarte bogată. Petrol, agricultură, industrie auto… Așa că multe au fost făcute pentru simplul motiv că statul are mulți, foarte mulți bani. Sunt zone întregi de clădiri care arată undeva între kitsch și grotesc, clădiri ridicate în ultimii ani, cu siguranță. Locuințe pentru noua clasă conducătoare (politic sau doar economic). Dar și clădiri guvernamentale (ministere) care păstrează linia descrisă mai devreme.

Deși arată prea puțin a blocuri de locuințe… asta sunt! Și erau ocupate toate. Probabil de noua nomenclatură. Cu garaj subteran, poartă (păzită), intrare cu două uși, portar, camere de supraveghere peste tot. Parcă seamănă cu Victoria Socialismului din București.

Toate blocurile sunt cu vedere către Kazanka, la o distanță de cel mult o sută de metri.

Și multe blocuri de locuințe, destul de frumoase, probabil, atunci când au fost construite, dar cu răni adânci datorate trecerii timpului (și iernilor și verilor temperat continentale) peste niște materiale ieftine și de proastă calitate. A, și blocurile sunt cam 80% goale. Nelocuite. Unele clădiri imită construcțiile londoneze, acele case lipite una de cealălaltă, toate identice pe toată lungimea străzii.

Deși sunt pe aceeași stradă cu primele și sunt noi, aceste ultime vile sunt aproape goale. Cred că am văzut un singur apartament ocupat. Nu pot să-mi dau seama cum de se distrug în halul ăsta…

Clădiri renovate (la exterior, cel puțin) erau și în centrul vechi. Pe una dintre străzile paralele cu cea pietonală, nu găseai nimic în afară de bănci, restaurante și farmacii. Deși întreaga stradă arăta foare bine (foarte, foarte bine!) și totul era curat și cu multe zone verzi, era evident că ceva îi oprea pe localnici să deschidă o afacere în acele clădiri. Când am ieșit eu pe strada aia, undeva în jurul orei 17.00, eram singurul trecător pe acolo. Singura zonă animată era cea de lângă Kremlin, locul în care se găsea și Muzeul Național al Tatarstanului.

Destul de curios, pe strada asta centrală nu erau aproape deloc mașini, în timp ce străzile perpendiculare  pe aceasta erau destul de aglomerate.  Bine, ar fi o explicație: la unul dintre capetele străzii e poarta Kremlinului. Dead-end, ca să zic așa…

Și pentru că am ajuns la muzee… Kremlinul Kazanului eu un imens muzeu. Tot ce vezi acolo e interesant. Inclusiv reședința președintelui tătar. Care e neschimbat de două decenii. Și le poți vedea pe toate la preț de două-trei beri băute într-un bar mai fancy de la noi. Și pentru că modalitatea în care îți cumperi biletele e un pic încâlcită, poți să ai frumoasa surpriză să fi lăsat să vezi săli pentru care n-ai știut să îți iei bilet doar pentru că doamnelor de acolo s-au bucurat că tu ești un străin care s-a interesat de istoria sau tradițiile țării lor. Și ai ce vedea acolo. Păcat că aceste zone sunt cele mai vitregite de traduceri în limbi europene. Și trebuie să faci mari eforturi ca să reușești transliterația. Transliterația, nu traducerea! Noroc că ai WiFi gratuit aproape peste tot în oraș și poți să mai citești pe Wikipedia despre ceea ce vezi.

În Kremlin sunt construite, la nici cincizeci de metri depărtare, o moschee (Kul Sharif) și o biserică ortodoxă 

Ăsta e sediul guvernului. Chiar dacă e parte din Rusia, guvernul local are foarte multă libertate de decizie.

Sunt foarte rare locurile în care mai poți vedea însemne comuniste. Lenin nu prea își face vizibilă prezența și nici alte opere de artă proletcultistă nu sunt sunt. Orașul pare rupt de restul Rusiei. Poate că nici n-am văzut prea mult din el, fiind mult mai ocupat să-i cunosc centrul istoric, în defavoarea cartierelor „noi”, muncitorești, în care, poate, aș fi dat peste ruinele comuniste. Am găsit asta într-un parc, dar și parcul respectiv era pe „lista” renovărilor. Chiar îmi pare rău că n-am reușit să ajung în zona nouă, post-comunistă, a orașului. De peste râu părea un mic Dubai…

A, și au City tour bus – nici pe ăsta nu l-am luat, deși era doar echivalentul a 40-50 de lei. Am preferat să mă plimb pe picioare. Ca o paranteză, în cam 24 de ore de stat în Kazan, am mers mai bine de 30 kilometri. Pe picioare!  Și dintre toate orele ălea, m-am odihnit/am dormit vreo opt și am mâncat vreo două (se mănâncă foarte bine și în Kazan, e o constantă a orașelor rusești). Restul, am bătut orașul.

Street view. Cred că eram spre final de luna mai, la mică distanță de solstițiu de vară. Așa că am avut noroc de o zi foarte lungă.

Kazanul e cel mai bun exemplu de toleranță etnică și religioasă. În curtea aceluiași Kremlin sunt, la nici cincizeci de metri, două lăcașe de cult: unul creștin-ortodox, celălalt musulman. Și orașul adăpostește și evrei, catolici sau protestanți. Populația e împărțită și ea proporțional: 45-45% ruși-tătari și restul, ce or mai fi. Dar se înțeleg. Și asta e foarte important. I-am văzut distrându-se, dansând, bucurându-se de viață. I-am văzut ținându-se de mână, sărutându-se, jucând baschet, stând la o bere, vizitând muzee… I-am văzut vizitând moschei și biserici. I-am văzut împreună, în familii mixte. I-am văzut cum nu dau doi bani pe culoarea pielii sau pe forma ochilor (lucru care nu se întâmplă în Moscova, să zicem). Iar ca și constantă pentru orice loc din Rusia pe care l-am văzut, localnicii sunt foarte amabili cu străinii. Foarte! E de ajuns să le explici că nu vorbești limba rusă, ca să fi întrebat de unde ești (în rusă, evident!) și dacă îți place orașul lor. Și asta fie că a fost vorba de Moscova, cu ale ei aproape douăzeci de milioane de locuitori, fie că vorbim de Chistopol, un oraș cât un cartier din București…

Întreaga republică Tatarstan e norocoasă. Bogată, scăldată de Volga, cu o natură virgină în mare parte, cu niște peisaje fantastice (trebuie să vedeți cum arată confluențele Volgăi cu râurile care se varsă în ea, e un spectacol al naturii). Da, e capătul lumii… Al Europei, de fapt.

Dar e un capăt frumos.