Mi-a plăcut sportul când eram mic. Să-l privesc, să citesc despre el, să-l practic… Și cred că am încercat aproape orice sport, de echipă sau individual. Fotbal, tenis de masă, baschet, volei, schi alpin, înot, ciclism, atletism. Unele le-am practicat cât de cât de performanță; altele (de fapt… majoritatea), doar în joacă.

Evident, dintre toate, cel mai mult îmi plăcea fotbalul. Din păcate, acolo eram cel mai slab. Rar prindeam și echipa clasei (deh, eram mulți băieți în clasă, unii cu un real talent în sportul ăsta), așa că, de cele mai multe ori, fotbalul îl jucam pe străzile din apropierea casei bunicilor. Era o zonă mai mult decât liniștită, mașinile treceau pe acolo de două ori pe zi, așa că nu trebuia prea des să mutăm porțile (niște cărămizi aduse cine știe de pe unde). Doar vecinii ne mai luau la șuturi, de fiecare dată când mingea „cu 35” le punea ceapa sau lalelele, după caz, la pământ. Geamurile erau destul de departe de stradă, erau în siguranță. N-am reușit să-i moștenesc talentul tatălui meu, care jucase fotbal chiar foarte bine, fiind apoi și arbitru și președinte de club. Dar tot am iubit fotbalul mai mult ca orice alt sport. Și, așa cum spuneam la început, mi-a plăcut și să citesc despre el. Aveam multe cărți despre fotbal în bibliotecă. Unele erau extrem de plictisitoare, nefiind altceva decât regulile arbitrajului…

Dar altele… Altele erau pline de legende. Sunt prea mulți ani de atunci, ca să-mi aduc aminte despre toate cărțile ălea. Țin minte cartea lui Ioan Chirilă, „Glasul roților de tren” sau pe aceea a lui Chiriac Manușaride, „Cartea spectatorului de fotbal”. Sau „Aproape totul despre fotbal”, tot a lui Manușaride. Or mai fi fost și altele, cu siguranță. Dar titlurile lor s-au ascuns pe undeva printre alte amintiri…

N-am uitat unele povești de acolo…

Erau vremurile în care echipele românești începuseră să aibă rezultate cât de cât bune. Anii de după 1985-1986, când Steaua câștigase Cupa Campionilor Europeni. Când UEFA nu luase deciziile care au dus la separarea echipelor pe criterii de avuție, când încă mai erau trei competiții continentale la nivel de club: Cupa Campionilor Europeni, Cupa Cupelor și Cupa UEFA. Ba chiar patru, cupa Intertoto era un fel de competiție  preliminară pentru Cupa UEFA. Urmăream ca disperatul orice echipă românească din acele cupe. Aveam un caiețel în care îmi notam toate rezultatele, din primul tur până la finală. Îmi făcusem abonament la Gazeta Sporturilor… Ascultam orice meci de fotbal la radio, asta dacă nu era transmis la televizor. Aveam un radiocasetofon portabil pentru care abia găseam baterii care să țină un meci întreg („renumitele” ELBA, un pic mai bune decât chinezăriile no-name de astăzi) și pe care îl căram cu mine la școală în fiecare miercuri de cupă europeană. Ne rugam de profesor – indiferent de materie – să ne lase să ascultăm meciurile. Pe atunci, nocturna era ceva la care doar visam să avem pe stadioanele noastre, așa că meciurile se jucau pe lumina zilei. După-masa. Exact când eram la școală. Și rare au fost cazurile în care profesorii ne-au interzis audiția. Rare, spre deloc! Așa am ascultat și în 1989 meciul care ne-a calificat la Cupa Mondiala din Italia… 3-1 cu Danemarca. La același radiocasetofon adus din Germania Federală de niște prieteni de-ai părinților mei. Lângă el stăteam serile și îmi făceam temele, trăgând cu urechea la comentatorii care ridicau vocea la fiecare fază de atac a echipelor românești. Stăteam cu Atlasul Geografic deschis și mă uitam pe hărți, imaginându-mi cum ar putea să arate orașe în care se jucau meciurile sau stadioanele inundate de mii de lucși ai nocturnelor… Puteam să spun echipele cu ochii închiși, inclusiv numerele de pe tricou. Respiram fotbal.

Erau vremurile în care am început să învăț limba sârbă uitându-mă (și) la meciurile de fotbal pe care vecinii noștri aveau tupeul să le transmită, savurând la reclamele transmise în pauze și încercând să înțeleg de ce la noi nu poate fi măcar ca la ei, că și ei tot o republică socialistă erau.

Rezultatele nu erau chiar extraordinare, dar primăvara europeană ne prindea mai tot timpul cu cel puțin trei echipe încă în jocuri. Ni se părea normal să ne abonăm la sferturi, ba chiar la semifinale. Universitatea Craiova își începuse declinul, de Politehnica Timișoara doar auzisem. Rapidul juca „la matineu” cu Pandurii Tîrgu-Jiu (am mers multă vreme la meciurile care începeau duminica dimineața, la 11, pe stadionul Municipal…). Erau echipe născute din ordinul Partidului (FC Olt, Victoria), dar aveau și ele rezultate cât de cât bune – în special Victoria, prezentă de câteva ori în sferturi.

Atunci am aflat despre câteva dintre cele mai frumoase meciuri ale echipelor românești. Meciuri care au devenit, în timp, legende. Au fost miracole ale acelor timpuri, victorii la care nimeni, absolut nimeni, nu spera! Dar și meciuri pe care le-am pierdut frumos.

Cronologic, anul 1970 a adus două evenimente majore pentru fotbalul românesc. Vara mexicană… După mulți, mulți ani, România ajungea la un turneu final. Într-o grupă imposibilă (Brazilia – care și câștigă ediția, Anglia – deținătoarea de atunci a titlului și Cehoslovacia), România reușește o victorie în fața cehoslovacilor, dar pierde la limită în fața celorlate două. Cu toate astea, să dai două goluri Braziliei lui Pele…

Și apoi, în toamnă, a venit meciul pe care orice arădean ar trebui să-l știe. Cel cu Feijenoord! Sau Feyenoord, cum îi știam eu.Olandezii aveau Cupa Campionilor Europeni în vitrina clubului. UTA… ei bine, UTA nu era pe nicăieri în Europa.

„Ne-au luat la mişto când au văzut cum eram îmbrăcaţi. Au vrut să ne dea echipament din cap până în picioare. Până la urmă, am jucat cu bocanci, jambiere şi şorturi de la ei, şi cu tricourile noastre” zicea Gabor Biro, fundaşul dreapta al Aradului. Iar Ernst Happel, antrenorul austriac al olandezilor afirma că: ”O calificare a românilor în dauna noastră ar echivala cu a opta minune a lumii”. (De aici) După un incredibil 1-1 la Rotterdam, necunoscuții arădeni reușesc imposibilul și scot acasă un meci alb cât o calificare.

Un deceniu și ceva mai târziu, o echipă ajunsă pe culmile adorației în țară trecea, pe rând, de echipe mari ale Europei. Fiorentina, eliminată după un 3-1 în Oltenia și 0-1 în Peninsulă… Bordeaux, 0-1 și 1-0, cu golul calificării marcat în prelungiri de Geolgău. Vin la rând nemții de la Kaiserslautern. Un meci tur cu primele 50 de minute de coșmar: 3-0 pentru nemți! Când oricine s-ar fi resemnat, oltenii ajung la un nesperat 3-2, cu unul dintre jucători aproape orbit de o infecție a ochilor. Urmează returul din Bănie și o nouă minune se produce: prima echipă românească într-o semifinală de cupa europeană. Semifinală pe care o părăsesc neînvinși (un 0-0 plin de speranță la Lisabona și un incredibil de trist 1-1 acasă). Meciul tur fiind primul meci de cupă europeana pe care l-am văzut la televizor. Sau primul pe care mi-l amintesc… A marcat Balaci pentru Știința.

Următoarea ediție a cupelor europena, Cupa Campionilor de data aceasta… Dinamo ajunge în turul doi cu o altă câștigătoare a cupei (tot cu un an în urmă): Hamburg. Un neverosimil 3-0 pe Ștefan cel Mare. 3-0! Împotriva deținătoarei cupei! În condițiile în care România nu însemna mare lucru în fotbal… Urmeaza un retur greu de tot, cu cei din Hamburg care readuc egalitatea la general și par să ducă meciul în prelungiri. Dar  n-a fost și pe placul lui Țălnar. Golul lui cu patru minute înainte de final duce Dinamo mai departe. Și o duce până la semifinala cu Liverpool.

Legende sunt multe în fotbal. Miracole, poate nu la fel de multe… Dar există. Mi-am trăit copilaria cu astfel de legende, cu astfel de minuni. Am sperat și am fost alături de toate echipele românești, fără nicio excepție. De când mă știu. Chiar și cu Flacăra Moreni! Nici măcar o dată nu m-am bucurat de eliminarea vreunei echipe românești. Eram trist o săptămână la gândul că trebuie să mai așteptăm un an ca să o luăm de la capăt.

Am ieșit în stradă atunci când România facea spectacol în Statele Unite. S-a ridicat părul pe mine atunci când imnul României era cântat de peste douăzeci de mii de români pe stadioanele Campionatului European din Elveția și Austria… Încă mai urlu prin casă la golurile echipelor românești prin cupele europene. Sau la cele ale României.

M-am uitat la fotbal aproape toată viața, am ascultat meciuri la radio, am citit cărți și sute, poate mii de articole despre acest fenomen. Ba chiar am și scris despre el. Dar, așa cum am promis cu vreun an în urmă, am încetat să mai scriu. Astăzi am revenit. Pentru că acum, chiar dacă suntem departe de realizările acelor vremuri, suntem în fața unui alt miracol. Pentru că acum, cei care au vârsta pe care eu o aveam în ’86 au șansa să-și facă idoli printre jucătorii de la noi, și să mai uite de Messi, Ronaldo sau mai știu eu ce alte staruri, de prin alte galaxii. Lăsați-i deoparte pe toți frații și verii Becali, pe Dragomir  și pe alții ca ei care au reușit să ne îndepărteze de fotbal. Uitați de toate mizeriile de pe la televizor, de toate scandalurile, de toate anti-rezultatele ultimilor ani.

Suntem atât de aproape de un alt miracol… Și chiar dacă acest miracol nu se va înfăptui, măcar să lăsăm copiii să viseze până atunci.

Miracole există! Trebuie doar să le lăsăm să se întâmple.

Sursa foto: aici.