Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Şi câinii cerşesc, nu-i aşa?

Etichete: , , , , , ,

Sunt destul de obişnuit să văd oameni cerşind. Cred că n-a fost vreo perioadă din viaţa mea în care să nu îi văd. La colţ de stradă, pe la porţi, pe la uşi… Copii, bătrâni, oameni in toată firea. Români şi ţigani. Cine crede că cerşetorii au apărut dupa ’89, se înşală. “Meseria” are vechime, nu glumă, pe meleagurile noastre. Mi-e milă de oamenii ăia. Nu numai pentru că ştiu că îşi duc zilele în condiţii mizere, dar mai ales pentru că e evidentă sclavia în care sunt aruncaţi. Sau vânduţi.

Şi evit să le dau bani. Mai ales pe considerentul acesta: banii sunt colectaţi şi ajung în buzunarele unor interlopi şi nicidecum nu hrănesc gurile alea triste. Mai nou, îi poţi vedea şi în afara oraşelor. Dacă un drum în lucru are porţiuni pe care se circulă pe un singur sens şi restricţionarea e facută cu semafoare, nu se poate să nu îi vezi. Se plimbă de la maşină la maşină, cu speranţa ca vor aduna vreun ban.

Dar acum am văzut o specie nouă la semafor: câinii-cerşetori! Câini care au învăţat să treacă la următoarea maşină, dacă în zece secunde nu primesc nimic. Câini care aveau privirea la fel de tristă ca şi cerşetorii-oameni. Şi paralela merge până la capăt: câinii aştia au stăpâni! Cei pe care i-am vazut eu erau aduşi să păzească depozitele de materialele de construcţii. Le-am văzut cuştile, i-am văzut ieşind de dupa garduri, atunci când am oprit maşina la culoarea roşie. Era mult prea izolat locul să fi ajuns acolo singuri.

Cineva îi foloseşte. Răsplata, în schimb, vine din… Ceruri.

Sursa foto: aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Mi-ar plăcea să…

Deocamdată, am citit doar despre atentate şi cutremure. Cu toate astea, mi-ar plăcea să ajung în Turcia până nu le vine vreo idee...

Close