Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Profit & Loss

Ascultam la RFI un fel de „revista presei”. Nimic de comentat despre Radio France International, au contraire, cred că e cel mai bun post de radio pe care-l prind aici – evident, din FM. Nu mai știu ce ziar era lecturat, e și nu prea e important. Dar să închid paranteza. So… Discuția era despre profitul realizat de companiile românești versus companiile cu capital străin. Și concluzia era că primul surclasa pe cel de-al doilea. Doar că referirea era făcută doar la valoarea absolută. Un număr. Atât. Și aici intervin nuanțele.   1) Domeniul de activitate. E evident că o companie din servicii, indiferent de originea deținătorului, va avea un profit mai mare decât un producător industrial. Valori relative, dar însumând, se adună. Câte companii de servicii cu capital străin (fără telecom/software/call&competence center) știți în România? Știți cum merg treburile în turism? Hoteluri ocupate pe sfert, dar care apar în acte 100% pline. Da, 16% e un procent bun de pierdere la spălarea banilor. 2) Investițiile. Orice companie care are o viziune pe termen lung lasă deoparte profitul obținut de azi pe mâine în favoarea unor investiții care să-i optimizeze (profitul maxim nu e un scop în sine, agentul economic ar trebui să se orienteze către profitul optim, spune manualul de Economie Politică, chiar și ăla din liceu, nu trebuie să ajungi la ASE să citești asta) profitul în condițiile în care activitatea sa are un trend de creștere. Aveți idee cât costă o linie tehnologică – high tech, nu la mâna a doua adusă din știu eu ce fabrică închisă din considerente de rentabilitate – nouă și performantă? Banii de investiții nu cad din cer, vin din posibilul profit al companiilor. Decizia de a reinvesti e una importantă, ba chiar critică. Și asta în condițiile în care statul român nu ajută în acest moment companiile care aleg să reinvestească. Multe astfel de companii ajung să aibă o declarație de P&L care ar putea părea defavorabilă. Da, azi e defavorabilă, pe termen lung, nu. În paralel, gândiți-vă că cele mai multe firme românești sunt în domeniul construcțiilor (civile, aș îndrăzni să afirm), deci banii pentru vin direct de la cumpărător, sub formă de avans...

Working Class Hero

Working Class Hero

Feb 7, 2017

Dacă ai ajuns aici, deja ai folosit o grămadă de chestii corporatiste. Curent, internet, calculator/tabletă/telefon. Conform șefului PSD, le-ai mărit profitul. Ești parte din conspirație. Dar stai. Crezi că ai scăpat așa ușor? Take a break and read: Te-ai născut. Sper că nu în comunism. Dacă da, punctul ăsta e irelevant pentru tine. Dar, de dragul discuției, am și aici ceva de spus. Toate (toate, nu greșesc, absolut toate!) medicamentele pe care părinții tăi le-au folosit – asta dacă sunt cu mintea în secolul nostru – pentru ca tu să te naști sănătos au fost fabricate într-o corporație. Toate. Punct. La maternitate, săpunul cu care doctorul neonatolog s-a spălat pe mâini e făcut de o corporație. Mai puțin în cazul Hexapharma, unde săpunul avea un adaos important de furt. Aaa, apă, apă. Și dacă tot am ajuns la apă, și apa cu care s-a spălat doctorul, tot printr-o corporație a avut-o. Iluminatul din sală? Becuri corporatiste, evident. Dar hai să nu ne întindem. Copilăria/adolescența ta a început după `90? Poate nu ai avut imediat Lego sau Kinder Surprise (eu nu am avut). Dar sigur ai avut o pereche de teniși cu un logo pe care îl recunoști din prima clipă. Corporație, deci. Ah, și blugi? Dacă nu erau Pyramide turcești, tot corporația i-a făcut. Ai vrut un telefon mobil? Eu am vrut! Imediat cum au apărut. Corporație. Ai vorbit printr-o rețea de telefonie mobilă, că doar nu l-ai luat să te joci Snake. Da. Corporație. Ai ieșit pentru prima dată la McDonalds. Sau KFC. Sau Pizza Hut. Ți-a plăcut, recunoaște. Guess what. Yeap. The same. Ai făcut facultate? Așa-i că ți-a fost lene să scrii tu de mână tot ce-ți dicta profesorul la cursuri? Mie mi-a fost. Și spre norocul meu, a existat Xerox. Sau Minolta. Sau orice alt producător mare de copiatoare. Ai avut de scris o lucrare licență? N-ai scris-o la mașina de scris, așa-i? Și nici n-ai dezvoltat tu un sistem de operare. Și nici un editor de texte, nu? Sau? Apple, Microsoft, IBM, thank you! Te-ai angajat? Te-ai dus la stat? Unde? În administrație? Foarte bine. Dar știi că din tarifele percepute pentru diversele documente și hârtii pe care le...

Dragă Mamă, Dragă Tată,

Cuvânt înainte: Acesta e un text scris de cineva pe care l-am cunoscut exclusiv on-line. A mai scris aici acum ceva vreme și a făcut-o bine. Multă lume îl înjură prin Social Media pentru poziția lui critică, radicală și intransigentă vis-a-vis de derapajele internetului și nu numai. Nici eu nu am fost întotdeauna de acord cu el, dar asta nu are nicio relevanță aici. Ce a scris aici are! E avocat, dacă asta vă atrage și mai mult atenția. Citiți și dați mai departe!           „Practic avocatura de șapte ani. Au fost șapte ani caracterizați exclusiv de neîmpliniri și frustrări. Exclusiv! Banii pe care i-am făcut din avocatură anii ăștia mi-au asigurat un trai rezonabil, dar aș fi putut să obțin aceleași venituri și fără cinci ani terminați cu muncă și responsabilitate la prima facultate din țară și, mai ales, fără ăștia șapte ani ulteriori de efort fizic extraordinar: nu am niciun dubiu că aș fi obținut aceiași bani și într-un alt domeniu, în care nu există mizeria și chinul din avocatură. Dacă nu știați, în avocatură se muncește, în medie, 12 ore pe zi și aproape de fiecare dată „funcția” este, ca să folosesc termeni pe care îi știți, nu de execuție, ci de conducere, adică presupune că răspunzi în mod cert și rapid pentru munca pe care o faci: dacă lucrezi la o firmă de avocatură, ești dat afară sau penalizat financiar, iar dacă ești pe cont propriu – clientul caută să nu mai aibă treabă cu tine, se generează reputație proastă, te evită lumea etc. și… nu mai câștigi bani pentru mâncare, acoperiș deasupra capului, facturi etc.           Ați inițiat adesea discuții pe teme politice, dar toate au reprezentat încercări de a mă convinge de opiniile voastre și, eventual, că greșesc. Mi-am făcut timp să vă scriu asta (iar timpul înseamnă bani necâștigați, așa cum veți observa în cele ce urmează), pentru a avea măcar o amintire de la mine, dacă nu chiar un „reminder” (reminderul este amintirea aia care te atenționează din când în când).           De când am ales să lucrez pe cont propriu, m-am conectat direct la economia de piață. Direct!           Ca să...

Dublul standard ca mod de viață

Dublul standard ca mod de viață

Jan 10, 2017

Până prin 2015, indemnizația de creștere a copilului era 85% din media lunară a ultimelor douăsprezece luni, dar nu mai mult de 3400 lei. Apoi s-a luat hotărârea să se scoată plafonul de 3400 lei, dar, totuși, să existe o limită maximă. Nu cred că a trecut un an de la discuțiile despre asta. Undeva pe la începutul anului erau, mai mult ca sigur. Pe atunci discuțiile erau în felul următor: de ce să nu primească omul toată suma cuvenită, suma pentru care a cotizat în ultimul an, că cine-i statul să facă astfel de discriminări, de ce să oprească el din bani. Nu s-a mai plafonat. În condițiile în care reținerea era plafonată, da? Deci indemnizația provenind de la un buget de stat (nu am reușit să-l găsesc, dar cred că e vorba de Asigurări Sociale) nu e plafonată, dar reținerea e (baza de calcul pentru venituri mari și foarte mari e, de mult timp, cinci salarii medii brute pe economie). Nu vreau să fac presupuneri că se vor găsi (s-au găsit?) oameni care să jongleze cu cifrele și cu legea. Nu, prezumția de nevinovăție primează. Și nu despre asta e vorba.  Acum, noul guvern, care se bucură de o popularitate imensă (naiba știe dacă sunt ironic sau nu, poate cei care i-au votat chiar îi susțin), vrea să umble și la sursă. Forțat fiind, actualul guvern scoate plafonarea. Dar nu pentru că vrea, ci pentru că n-are ce face și caută bani oriunde. Trec peste orice calcul care ar demonstra cu ușurință că banii în plus la buget nu vor ajunge nici pentru poștașii care aduc pensiile și merg direct la subiect: dubla măsură e o prostie. Și în lege, și în orice altceva.  Mai ales în opiniile exprimate în social media. Fără să generalizez (așa că evit „toți”), mare parte din on-line-ul pe care îl urmăresc a sărit cu gura împotriva deciziilor de ambele dăți. Evident, nu-s afectați într-o și mai mare parte de deciziile de mai sus, dar asta nu-i împiedică să comenteze. De fapt, nu trebuie să ni se întâmple și nouă ca să avem dreptul să comentăm. E o țară liberă. Dar argumentele de la primele discuții devin contra-argumente...

Ana lu` Manole nu lucrează la stat

Ana lu` Manole nu lucrează la stat

Jul 6, 2016

Oricât de multe guverne se vor schimba și oricât de capabil ar fi prim-ministrul, România nu va avea prea curând o rețea funcțională de autostrăzi. Și nu pentru că e leneș constructorul, că prin alte părți, același contractor muncește cu o viteză de speriat. Nu. Și nici vina pălmașului de rând nu e. Că și el și-ar face treaba, dacă ar avea cu ce. Nu. Vina e undeva în zona gri, între contractor și cei care au puterea de a decide la nivel înalt. Acolo unde un funcționar de gradul doi al statului, de la nivel central sau local știe că, având în vedere mărimea țării și importanța ei economică în partea asta a continentului, nu se vor construi mai mult de 2000-2500 km. Pentru că nu ai de ce să faci mai mult. România nu are nevoie, că nu faci autostradă pe lângă fiecare drum județean. Europa nu are nevoie, intră în România prin două puncte (sau așa e planificat) și îi ajung. Rusia sau Ucraina nu au nevoie, că drumul pe la noi spre Europa ar fi cam ocolitor. Bulgaria nu are nevoie de mai multe legături, două sunt destule. Nu poți să faci drumuri doar de dragul de a construi. Și când le termini, s-a închis conducta aia groasă. Contractorul își ia utilajele și pleacă, că doar n-o să le țină să ruginească la noi, oricât de dragă le-ar fi țara. Că și-a luat banii, ba chiar mai mult de cât merita. Nu va da niciun guvern „verde” construcției unei autostrăzi între Zalău și Baia Mare, și nici țara nu mai crește, așa că proiectele existente sunt și singurele. Și știind asta, funcționarul ăla mărunt va face tot ce poate să o lălăiască. Să nu se termine niciodată. Și astfel să țină pornit fluxul de bani dinspre centru spre constructor. Să suplimenteze cât poate plățile. Să ceară mai mult de la buget ori de câte ori poate. Pentru că din banii ăia trăiește și el. Și nu vorbesc doar de salariul pe care îl primește ca funcționar. Ci și de ce-i mai pică pe lângă, să facă plățile ălea către executor. Și cum sumele (plățile oficiale) sunt foarte mari, nimeni nu bagă în seamă...

Cronica unei morți amânate

Cronica unei morți amânate

Jun 20, 2016

Da, o să scriu și eu despre fotbal. Am mai scris, nu e ceva nou, dar acum suntem la nici douăzeci și patru de ore de la o înfângere care ne-a scos din cap ideea că am putea avea loc între primele șaisprezece echipe ale continentului. Și ne-a bătut o echipă care are șanse doar teoretice (matematice?) să ajungă acolo. Din câte știu, se iau în calcul punctele scoase cu cei de deasupra, nu cu cei ce pleacă acasă. Cu toate astea, echipa națională nu cred că va înțelege ceva din această înfângere și nici din dăruirea celor care ne-au scos fotbalul din cap. (By the way: Felicitări, Albania!) Am crescut cu fotbal. Nu am fost talentat (nu am prea fost la niciun sport de echipă, naiba știe de ce) și nici nu am încercat să fac ceva să acopăr lipsa talentului. Jucam pe stradă și în curtea școlii cu orele, dar doar pentru distracție, atâta tot. Dar trăiam fotbalul. Îl citisem în cărțile lui Manușaride, ale lui Chirilă. Îl ascultasem în poveștile tatălui meu despre Dobrin, minunea care a stat pe bancă în Mexic `70. Îl vedeam live (mergeam și la Pandurii la meciuri, când nici măcar în Divizia B nu erau), mă uitam la TV încă de pe vremea în care comentatorii trebuiau să ne spună care echipă încotro atacă, lipsindu-ne culorile de pe ecran (pentru cei mai tineri, televizoarele nu au fost tot timpul înguste cât un tablou și în culori). În limba română, în limba sârbă, în bulgară, ba chiar și-n rusă – bulgarii retransmiteau un canal rusesc. Îl ascultam la radio, cărând după mine un radiocasetofon pe baterii. Și-l trăiam cu fiecare gol dat de o echipă românească. Sau al naționalei. Prima calificare la un Campionat European. Tot în Franța. Acum treizeci și doi de ani. Euro 88, după o grupă din care am scos Italia, echipa care cu doi ani în urmă luase aurul la Copa Mundial de Fútbol – España 82.  Erau opt echipe la turneul final, nu toată Europa, ca acum. Opt. Și acolo tot un punct am luat, dar cui? Finalistei Spania. Poate atunci s-a născut cu adevărat fotbalul românesc. Sau acolo am atins maturitatea. Că...

Pagina 1 din 13
1
2
3
10
»