Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Errare humanum est

Mare agitație mare printre biți și oameni aseară. Un magazin online, nu-i dau numele, că-s sătul de cât i-am arătat cu degetul, cică a greșit un preț la un smartphone. E același magazin care preia comenzi, precomenzi, de fapt, dar fără să fie în stare să dea un termen de livrare. Sau preia comenzi pentru articole imposibil de adus (fie ajunse la end-of-life și scoase complet din fabricație sau vânzare, fie încă inexistente pe piață). A, și ceea ce e și mai mișto e că greșeala a fost găsită de cineva care nu prea are decât cuvinte de laudă pentru ei (ooops, le-am dat numele…). Adică, cum ar veni, ar mușca mâna care îl hrănește. Nu, n-am treabă că ia bani pentru a le face reclamă, e chiar normal să fie așa. Încercam doar să evidențiez cât de eronată e eroarea… Și cum, ca să vezi, o găsește cel mai bun prieten al lor, și o mai și dă pe post. Și nici cu autorul articolului nu am nimic, eu doar cu magazinul respectiv am ce am. Mă rog, fiecare își promovează magazinul cum poate. Mă gândesc că vor spune „Am greșit, dar uite, ne onorăm comenzile!” și iar o să aibă material de laudă. Și destul de ieftin, cu câteva mii de euro, cât îi costă greșeala. (Câte LG-uri să fi avut pe stoc? Cinci? Zece bucăți? Doar nimeni nu-i nebun să facă stocuri mai mari. Și dincolo de ce e pe stoc, nu mai sunt obligați să onoreze comenzile la prețul ăla ridicol de mic.) O fi ea, eroarea, umană și perseverarea diabolică. Dar premeditarea cum o fi? Later edit: Quickmobile a rezolvat problema. Nicio comandă nu se onorează, dar oferă vaucere de 50 de lei fiecărui cumpărător (doritor, de fapt, de LG G4) care a plasat o comandă la prețul greșit. Calculul lor duce la o sumă totală de 150.000 lei. Da, suma e corectă, doar că e un calcul extrem de simplist, costul real fiind departe de această sumă, fiind evident că din cei 3000 de doritori, nici 5% nu se vor întoarce la ei în magazin, să folosească acel vaucer. Pentru că nu e vorba de o despăgubire propriu-zisă, ci de un...

Gică de la Sculărie

Gică de la Sculărie

Oct 21, 2015

Dacă vorbim de salarii, există o tendință (aș risca să generalizez, dar cred că, de unde privesc eu, am de ce s-o fac) de auto-supraapreciere. Sau, cel puțin, nu am întâlnit până acum oameni care să zică: „am impresia că sunt prea bine plătit”. Mă gândesc că nu-l oprește nimic pe cel care a construit autostrada cu probleme din Transilvania să-și ceară banii pe lucrarea lui, chiar dacă-i făcută de mântuială. Și ceva (comparația cu media europeană din același domeniu) îmi spune că i-a luat cu mult peste valoarea reală a muncii depuse. Bine, nu pălmașul de rând, poate nici vreun șef de șantier, ci undeva mai sus au ajuns banii ăia. Dar exemplu e bun: a cerut și a primit. Probabil că nici cei care au pus bordurile prin București nu au avut rețineri în a cere mult mai mulți bani decât contraprestația lor. Și nici cei care au vândut CFR-ului perne la preț de laptopuri Apple. Și nici cei care au instalat aplicații software companiilor de stat. Aplicații care fac pe jumătate din ce au promis. Sau de care nimeni nu avea nevoie. Și probabil nici cei care au vândut spitalelor consumabile la un preț de opere de artă. Nici cei care au vândut calculatoare recondiționate școlilor, liceelor sau facultăților, dar la preț de Logan. Și cred că aș putea veni cu zeci de exemple aici. Dar mă opresc. Ce au în comun toate de mai sus? Că partea oneroasă a relațiilor are drept sursă bugetul de stat. Stat al cărui CEO (chief executive officer) nu poate fi atât de ușor identificat. Sau dacă e – șeful Guvernului, adică – nu prea îl interesează, indiferent cine ar fi el. Statul nu e nici SRL, nici SA. Nu are un proprietar… Și de aici o grămadă de probleme. Pentru că nu dai de la tine. Lucrurile se schimbă diametral când ajungi în mediul privat. Când scopul primordial al businessului e să faci profit (să-l optimizezi, nu să-l maximizezi – un aspect deloc înțeles în România, deși se învață și la liceu, nu ai nevoie să faci vreo facultate pentru asta), nu aruncă nimeni cu de trei ori banii pentru un job pe care cineva –...

Gust amar

Gust amar

Jun 17, 2015

Unele mărci se vând singure. Mă gândesc că, și dacă ar scoate o coală albă, A4, doar cu mărul în cauză în antet, Apple ar vinde-o fără probleme. Nu-s vreun fundamentalist, dar de un timp, americanii nu prea cunosc eșecul. Că produsele lor sunt bune sau rele, frumoase sau urâte, ușor de folosit sau labirintice, asta e altceva. Dar de vândut, se vând! Apple Watch era și mai așteptat. Evident. Se vorbește despre el de ani buni, dar (probabil că on purpose) Apple a ezitat să-i dea drumul pe piață. Or fi lăsat pe alții să se ardă. Cum nu s-au ars și smartwatch-urile au avut succes, l-au scos de la naftalina R&D și l-au băgat pe linia de producție. L-au și lansat, anul trecut. De cumpărat, nu puteai să o faci imediat, ci abia după jumătate de an. Prin aprilie… Și acum începe povestea. Lansarea e una, procesul de achiziție e altul. Au ales câteva țări, (țări în care magazinele Apple există și fizic, nu doar virtual), puține, oricum, și au dat drumul la precomenzi. Adică puteai să dai comanda și apoi așteptai să-ți vină. Treaba e simplă. Estimarea asta nu o face nimeni dându-și cu presupusul. Există unelte foarte inteligente care se uită la stocuri (în timp real), fac agregări ale cererii pentru fiecare moment din linia timpului, analizează capacitățile de producție și calculează și calculează și calculează. Nu e ceva ca și cum ai avea o băcănie și mergi în magazie să vezi câtă făină mai ai ca să-l trimiți pe șofer la „cash&carry”, să-ți mai ia un sac. Nu! Oamenii ăia nu au niciun fel de dubii să-ți zică ce și cum. Poate nu instantaneu, dar în două, trei zile, estimarea e suficient de exactă încât să te bazezi pe ea. Chiar înainte să fie deschise magazinele Apple (online) pentru precomenzi, un magazin de la noi, destul de controversat în online pentru o treabă care a lăsat multora îndoieli despre seriozitatea acestuia, dar nu îndeajuns de multe, se pare, pentru că mai sunt multe bloguri sau site-uri care îi poartă bannere, s-au lăudat că îl aduc și ei. „Cum?”, poate ar fi trebuit să mă întreb și eu, înainte de...

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

Jun 6, 2015

Ante scriptum (sau despre cum mă pot contrazice în câteva zile): „Viitor există și pentru hidrogen, nimeni nu-i nebun să investească într-o tehnologie care n-are nicio șansă să fie și profitabilă pentru producător, nu doar prietenoasă cu mediul.” Adevăratul vis erotic al omului (al bărbatului, cel puțin) e zborul. Așa zice Freud… Și, de mai bine de două secole, omenirea încearcă să se ridice. Cât mai sus, cât mai repede. Am ajuns și pe Lună, dar ne-am oprit, n-am mers mai departe. Zboruri cu echipaj uman la bord. O vorbă spune că nu există un mediu mai prolific progresului tehnic decât războiul. Că e un război real sau unul rece, contează mai puțin. Dacă ne uităm cât de mult a progresat aviația mondială din ’40 și până în prezent, avem și confirmarea. Soluții care s-au născut pentru a atinge sau menține supremația în aer sunt în uz astăzi, indiferent că ne referim la aviația militară sau la aviația civilă. Mă voi opri acum la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte ale aviației civile. Născut din aceeași interminabilă competiție dintre două părți: Est și Vest. Tupolev 144. Sau, simplu TU – 144. Zeci de ani de cercetări, miliarde de ruble cheltuite, vieți pierdute… pentru o minune care a zburat doar de  câteva ori cu pasageri la bord, așa cum fusese gândit. Deși l-au ridicat în aer înaintea Occidentului și au atins Mach 1 primii, nu au reușit să demonstreze mai mult. Cincizeci și cinci de zboruri cu pasageri la bord. Atât. Șapte luni… Mai bine de o decadă de cercetări pentru șapte luni de zboruri comerciale cu pasageri. Au mai fost și zboruri fără pasageri, dar acelea nu prea contează. Sau poate contează, dar transportul de marfă, fie el și aerian, nu uimește pe nimeni. În total, puțin peste o sută de zboruri. Un simplu calcul ne demonstrează ca au fost foarte puțini norocoșii care au zburat cu această minune (până la urmă a fost o minune. cu toate defectele ei)… 140 de pasageri era capacitatea maximă a aeronavelor.   Mai multe fotografii aici: airliners.net și tu144sst.com. (Sursa: Wikipedia) Concorde  e răspunsul lumii libere. Dar tot cu banii statului. Statelor, de fapt, că vorbim de două: Franța și Marea...

Un ban în plus la buget

Un ban în plus la buget

Apr 23, 2015

Scriam cu ceva timp în urmă (sau doar gândisem chestia asta, nu mai știu) că există o relaționare directă între fiscalizarea excesivă – și, implicit, control autoritar – și evaziunea fiscală.  Cu cât legea e mai aspră și cere mai mult (acte doveditoare, formulare de depus, nu neapărat nivelul taxelor, că acolo stăm destul de bine), cu cât controalele sunt mai severe și mai puse pe luat – chiar dacă nu șpagă, ci doar amenzi care să te facă să dai bine în ochii șefului, cu atât cel controlat va încerca să ascundă de tine veniturile și chiar să te mituiască. (Sursa foto: aici.) Statul român ar vrea să impoziteze bacșișul. Dacă stai să te gândești, e normal, e un venit pe care trebuie să îl impozitezi. Ca pe orice alt venit. Dar când în ramurile din economie de la care te aștepți să ai ceva venit la buget din impozitul pe bacșiș ai parte de cea mai mare evaziune fiscală (proporțional cu activitatea depusă) – alimentație publică și taximetrie, trebuie că ești naiv să crezi că cineva declară un venit – asta dacă chiar există – extrem de subiectiv ca și valoare absolută/relativă. Adică pot să las sau nu, pot să las cinci procente, zece… Depinde doar de mine. Și dacă las șapte lei bacșiș și chelnerul îmi aduce bonul fiscal de patru lei? Ce fac? Mă cert cu el? Asta în baruri și restaurante… Că despre taximetrie n-are rost să vorbim. Cea mai des auzită (de către mine) întrebare a șoferului a fost: „Vă trebuie bonul?”. Păi șoferul de taxi nu-ți dă nici bonul fiscal reprezentând contravaloarea cursei, nici vorbă să mai scoată unul pentru „atenția” ta (sau lipsa restului, cum se justifică ei…). Și, prin reducere la absurd, să presupunem că TOATE bacșișurile sunt declarate corect și impozitate așa cum trebuie, o să justifice legea asta? Un calcul simplist ne arată că ar fi undeva la 1.6% din valoarea bonului fiscal inițial… Cât poate să însemne asta la nivel național? Zece milioane de euro anual? Păi asta e o șpagă cel mult bunicică pe care o primeșe un șmecher pentru o afacere cu statul din care același stat pierde o sută de...

Sedentarism

Probabil că aș fi extrem de fericit dacă toate utilitățile ar fi puse la dispoziție de către un singur furnizor. Sau să fie un third-party care să emită o singură factură pentru toți. Să am o singură plată… Evident, am luat-o pe arătură, ar fi stupid și legile UE împotriva monopolurilor n-ar permite așa ceva. Și-n plus, de aia există facturi electronice, automate de plată, online banking, direct debit… Ideea e că-s leneș. Comod, mai bine zis. Și nu-mi place să-mi pierd timpul printr-o mie de locuri, doar ca să plătesc. În condițiile acestea, progresul tehnic s-a potrivit ca o mănușă și a rezolvat problema. Problemele. OK… Dar nu aici era problema cea mai mare. Ci în alt loc. În relația cu statul. Stat de care mi-am adus aminte când am găsit un proces-verbal (o amendă, adică) mai vechi printre hârtiile din birou. Știam de ghiseul.ro. Anul trecut am făcut un transfer  două transferuri prin site-ul respectiv. Cinci minute mi-a luat să achit ambele amenzi. Dar cum amenzile nu-s singurele plăți pe care le faci în contul statului român, hârtia mi-a adus aminte și cum am luat-o. Conducând. Adică folosind un mijloc de transport pentru care, în mod normal, se percepe impozit. Speriat de tot ce auzisem/citisem/văzusem prin orice formă de media (social or not), dar și de experiențele din trecut, mă gândeam cu groază că-mi voi pierde o zi pentru a clarifica dacă am (am, cu siguranță) ceva de plătit și cum. Și înainte să mă apuc să-mi iau liber de la serviciu, am dat o fugă pe site-ul Primăriei Timișoara. Și de acolo, la doar un link distanță, am ajuns la Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara. Dar stai, că abia acum începe partea interesantă! Plimbându-mă prin meniuri, am ajuns la „Robotul telefonic”. Eu știam un robot telefonic, ăla la care mai sunam pe vremea lui Ceaușescu, să-ți spună ora exactă… „La semnalul următor, va fi ora…”. Doar că robotul ăsta e mult mai util. Te scutește de un drum la Primărie. Sau la ghișeul de informații/plăți, oriunde ar fi el. (În mall, cred.) După ce formezi unul dintre numere, știi exact cât ai de plată. Mai ai un sigur pas de făcut,...

Pagina 2 din 13
1
2
3
10
»