Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Nu mă (mai) justific

Și nici nu mi-e teamă să recunosc ce-mi place… De ce mi-ar fi? De ce să ne ascundem sub mantia groasă, impermeabilă a ipocriziei? De ce? Ca să fim pe placul cui? Altor ipocriți? Nu am idoli, nu am avut niciodată. Am detestat dintotdeauna atitudinea libidinos-pupincuristă a prietenilor sau colegilor mei care nu știau cum să se mai bage pe sub pielea unor gunoaie. Și nici nu am înțeles-o. Ce puteai să vezi la unul care abia articula cuvintele? Da, erau șmecheri atunci, dar au rămas la același nivel. Material și intelectual. Probabil că spală mașini. Sau fac vreo „combinație” pe undeva pe unde nu-ți trebuie viză ca să ajungi. În fine, nu contează și nici nu mă interesează. Am stat deoparte de astfel de oameni știind că nu au cu ce să-mi îmbogățească viața. Evident, fără niciun sens oneros. O fac și acum. Că e vorba de lumea reală sau de cea virtuală, nu-mi încarc mintea cu nimicuri. Dar au fost și oameni pe care i-am admirat. Fără să încerc să-i copiez, fără să-i periez, fără să mă fac preș la picioarele lor. I-am ascultat, i-am citit, i-am privit și am încercat să adun cât mai multe din ceea ce spuneau. Nu i-am pus niciodată pe piedestal. Eventual (și mai spre aceste timpuri), i-am adăugat în reader. Am dat mai departe articolele lor, chiar cu riscul să nu fiu pe placul multora pentru ceea ce era scris acolo. Am vorbit cu oameni de ambele părți ale oricărei povești, atunci când cuvintele au știut să fie spuse, când argumentele și faptele m-au pus pe gânduri. N-am ignorat niciodată nicio tabără. Nu mi-au stat bine ochelarii de cal. De ce mi-ar fi rușine să recunosc că îmi place un text scris de Bucurenci, când acesta dă clasă oricărui autointitulat alister de pe la noi? De ce m-aș teme să recunosc că educația și stilul lui Chirilă îmi sunt mult mai aproape de ceea ce simt eu? De ceea ce îmi doresc să citesc pe un blog? Aș pune, în paralel, ceva scris de Tudor Chirilă și ceva scris de cei care se bat cu pumnul în piept că ei sunt adevărații formatori de opinie… Dar n-are rost. De...

Ateism pentru trafic

Când eram mai mic, îmi plăcea să mă consider ateu. Și, ca să fiu sincer 100%, ziceam că-s comunist, pentru că pe ei îi asociam cu ateismul. Vorbesc de o perioadă în care mintea necoaptă putea fi modelată cu ușurință în orice fel… Eram în Școala Primară. Refuzam orice fel de legătură cu biserica. Cu religia. Țin minte (da, am o memorie foarte bună, îmi amintesc tot felul de chestii de la o vârstă chiar mai fragedă) că aveam prieteni și colegi de școală care mergeau în Noaptea de Înviere la biserică sau, de Crăciun, să colinde. Eu nu mergeam niciodată cu ei. Preferam să stau acasă. Dar asta se întâmpla într-un moment din viață când credința religioasă era împinsă în derizorat și când bisericile erau împinse și ele, la propriu, spre alte locuri. Sau măcar acelea care mai aveau o șansă în fața buldozerelor. Nu mi-am pus problema, pe atunci, de ce eram astfel educați. Așa erau vremurile. Ținea de conștiința fiecăruia (cadru didactic) să pună în practică (sau nu) directivele partidului. Nu cred că-i verifica cineva. Și chiar dacă ar fi fost „verificați” (turnați, evident), nu cred că i-ar fi tras la răspundere pentru lipsa de consecvență în inocularea materialismului științific. Cert e că, în unele cazuri (al meu, de exemplu), spălarea creierului a funcționat. Apoi a venit Revoluția. Deschiderea de care mintea mea avea nevoie. Constrângerile și cenzura, odată dispărute, ar fi trebuit să lase locul liberului arbitru și în alte minți. Și poate că asta s-a și întâmplat. Sau așa am crezut eu, în naivitatea mea. Că e destul să citești, să asculți mai mult, să vezi mai mult ca să iei o decizie doar a ta. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba… Despre ceea ce crezi tu, ca individ. Nu vreau să judec ateismul. L-aș putea încadra la „credințe”. Până la urmă, chiar și un ateu crede în ceva. Crede în progres tehnic, în evoluție… Dar nu văd evoluție în multe, prea multe articolele scrise în ultimul timp și care se pretind a fi ateiste. Nu văd progres. Văd doar cuvinte aruncate. Inițial, aș fi vrut să scriu „în ură”. Dar nu e ură. E doar o goană. O...

Irosire

Irosire

Sep 29, 2012

După douăzeci și doi de ani de acces liber la informație, te-ai aștepta ca personaje  precum “domnu’ Dan”, “tribunul Vadim”  sau “‘nea Gigi” să apară doar în piesele de teatru.  În spectacole de comedie. Sau chiar la un nivel mai jos, poate la un spectacol “Vacanța Mare”. Te-ai amuza (poate) și ai pleca acasă. Și în două, trei ore ai uita de ei. Dacă nu mai repede. Dar îi vedem în fiecare zi. La toate știrile. Poate la meteo nu apar. În rest, sunt omniprezenți. Nu sunt nocivi. Nu sunt un pericol pentru democrație. Nu sunt oameni de care să ne temem. Nici măcar Vadim nu e așa cum vrea să pară. Sunt doar măscărici. Dar pericolul vine din altă parte. Că îi lăsăm pe ei să ne distragă atenția. Că îi lăsăm pe ei să iasă în față, aruncând cu noroi, cu gunoi, cu prostii. Cu nimic. Îi urmărim ca pe noii Mesia. Mesia Media. Și chiar dacă mulți dintre noi nu îi credem, îi lăsăm să-i mintă pe alții. Îi lăsăm pe cei mai tineri să-și facă idoli. Eclipsează orice alt profil, eclipsează orice altă cale de urmat în viață. Mitocănia, minciuna, miștoul, aroganța, evaziunea fiscală (sau activitatea economică desfășurată la limita acesteia), atitudinea huliganică, misoginismul, bigotismul, rasismul sunt noile politici. Merg de minune cu cele 55 de procente pe care liceele reușesc să le “îndiplomeze”. Avem toată libertatea din lume. Și noi pe ei îi alegem… Dar măcar internetul e un mediu mai bun, o să spuneți. Aici e crema-cremelor. Și noi, aici, îi lovim, îi combatem, îi ridiculizăm. Credeți? Ia verificați-vă puțin: cine vă sunt idolii? Și apoi mai vorbim. Sursa foto:...

Alb – Negru

Alb – Negru

Jun 25, 2012

Fără prea multe metafore, fără să lungesc articolul mai mult decât e cazul… De mai bine de un an asist la un nesfârșit schimb de focuri cuvinte între susținătorii și opozanții proiectului Roșia Montană. Asist cumva de pe margine, pentru că nicio parte nu a reușit să mă convingă. Sunt într-o poziție de neutralitate. Instabilă, e drept, dar deocamdată nu iau partea nimănui. Și e simplu să înțelegi de ce. Nu poți rămâne insensibil la drama unor oameni ale căror vieți par fără sens, fiind puși în evidentă imposibilitate de a găsi o sursă de bani în zona aceea. Nu trebuie să merg acolo ca să realizez asta. Și, tot fără să merg la Roșia Montană, am certitudinea că nici până acum nu i-a păsat cuiva de mediul înconjurător de acolo. Sau de oriunde… Nu am nicio certitudine că cei care vor să vină în zonă vor face ceva pentru asta. Și, poate, nici pentru oameni. Și nici nu știu cât va câștiga România din toată afacerea asta. Eu sunt complet împotriva vânzării directe a resurselor, fără niciun fel de valoare adăugată atașată acestora. Prelucrare, adică… Mesajele celor două părți sunt la fel de puternice. Cei împotrivă, dincolo de protestele de stradă, de acțiunile flower-power, recurg și la puternicul impact mediatic al imaginii. Nu reproduc aici cele două videoclipuri, sunt deja mult prea populare (nu neapărat în sensul că au suporteri). De partea cealălaltă, oameni cu influență în social media (hai să folosesc cuvântul, chiar dacă-i la fel de hulit și ironizat ca și videoclipurile despre care vorbeam mai sus) nu se sfiesc să susțină pe față proiectul. Nici asta nu e rău, își asumă ceea ce spun. Deși până acum ar putea părea ca am scris articolul acesta degeaba (hai să zicem inutil… ), fiind deja dezbătut și re-dezbătut de tot on-line-ul, eu am rămas cu o întrebare. Nu vi se pare măcar  ciudat că acceptăm fără nicio reținere faptul că opozanții proiectului iau bani (și eu sunt convins că bani trebuie să circule, nimeni nu susține o cauză 100% voluntar, pentru logistică doar și tot ai nevoie de fonduri), dar când vine vorba de cei din online, toți sunt curați ca lacrima? Când știm că...

Manifest pentru un internet mai curat

Manifest pentru un internet mai curat

Jun 20, 2012

Atenţie!  Acest articol poate fi catalogat ca fiind scris de un hater. Sau de un frustrat. Ambele etichetări mă lasă rece. Ba chiar mai mult, mă bucură. Pentru că mă pun alături de câţiva oameni care au prostul obicei să scrie chiar bine. Deși… poate eu nu mă pricep la scris și n-am ce căuta lângă ei. Habar n-am. Şi ca să fiu complet sincer, mie îmi place cum/ce scriu. O fi vreo formă de narcisism, naiba ştie… Încă de marți am vrut să scriu rândurile astea. Acum văd că Furt de Curent mi-a luat-o înainte și a scris ceva similar, dar sunt convins că nu mă va acuza vreodată de plagiat sau că m-am inspirat de la el. E îndeajuns de inteligent să realizeze că nu-i nici vorbă de așa ceva și că dotro ne oferă atâtea exemple, încât nu trebuie să ne inspirăm unii de la alții… Trigger-ul (în cazul meu) a fost completa neînțelegere a virulenței cu care prea mulți atacă opțiunile personale ale altora. Dar la care s-au adăugat prea multe. Și multe altele din trecut și-au făcut drum prin memorie. Am descoperit internetul cu mult timp în urmă. Probabil că unii dintre cititori (sper că am așa ceva) învățau pe atunci să meargă. Au crescut cu internetul in casă. Și alții încă mai cresc… Și învață din online mai mult decât învață din școală. Și asta e o certitudine, nu o metaforă. Blogosfera am descoperit-o mai târziu. La început am crezut că-s simple site-uri… apoi am început să înțeleg cât de cât mecanismul. Poate că nici acum nu îl înțeleg complet, deși sunt o parte din el. Insignifiantă, dar sunt! De la noi, primul a fost Visurât. La început mi s-a părut amuzant, realist, plin de revoltă. Și mi-a plăcut. Îl citeam aproape zilnic. Vorbesc acum despre deceniul trecut. Dar de la el nu mă mai aștept la nimic. Nu vreau nici să-l jignesc, nici să-i dau vreun sfat. Reușesc să-l ignor fără nicio problemă, deși unele articole încă mai ajung la mine, într-un fel sau altul. Apoi a fost Arhiblog. La Cetin pe blog am publicat primul text și nu mi-e rușine să o recunosc. Și, dincolo de orice lingușeală (din...

Final de sezon

Final de sezon

May 12, 2012

După ce m-am uitat la aproape tot sezonul doi al show-ului „Românii au talent” și am aflat și câștigătorul, dincolo de spectacolul foarte bine promovat (social-mediatizat, chiar), bine pus în scenă și de succesul de necontestat, am rămas cu câteva întrebări/constatări:  – De ce nu sunt publice statisticile SMS-urilor/apelurilor trimise? Ar înlătura orice suspiciune vis-a-vis de rezultatul final. Da, știu, ar putea influența rezultatul direct al voturilor (știind că s-au exprimat doar 10.000 de voturi în ultima finală, te pune un pic pe gânduri și poți să faci un calcul rapid din care să rezulte că tu, ca și participant, ai putea să iei premiul cel mare cu o investiție de… 20.000 euro, să zicem). Dar cred că vorbim de un număr mult mai mare de voturi. Acest prim punct mă face să mă gândesc automat la al doilea…  – Înțeleg logica: „Românii au talent” e un business, nu o instituție de binefacere. Se bagă bani mulți acolo, logistica e impresionantă, nu e un show de doi lei… Dar la audiențele pe care le au, reclamele ar trebui să fie ca în finala SuperBowl de scumpe. Mă rog, păstrând proporțiile. Oricum, premiul cel mare vine de la un  operator de telefonie mobilă. Și atunci, mi s-ar părea normal ca de pe un telefon să meargă un singur vot. Da, e un pic comunist ce zic. Dar n-am zis că ar trebui să fie scoasă și suprataxa…  – Dacă online-ul consideră că e meritul lui că a câștigat Cristian Gog, înseamnă că a luat-o complet razna! A pune în balanță cele câteva mii de conturi active de twitter (promovarea s-a făcut preponderent în acest mod – sau cel puțin asta a fost observația mea) cu milioanele de telespectatori… Eu zic că e deplasat. Niște banner-e pe bloguri nu au impactul televiziunii. Oricât de mult o hulim, o criticăm, o ignorăm, impactul e copleșitor. Cuvântul lui Andi Moisescu a adus mai multe voturi decât o mie de tweet-uri.  – Nu l-am susținut nici pe blog, nici prin contul de twitter pe Cristian. Ba chiar mai mult, am avut impresia de multe ori că prietenii lui au sufocat atmosfera cu mesajele. Dar am supraviețuit. Cristian mi se pare...

Pagina 1 din 7
1
2
3
»