Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Un veac de inutilitate

Am trecut rar azi prin fața ecranelor. Nici cel al telefonului, nici cel al laptopului, nici cel al tabletei și nici cel al televizorului nu prea au fost aprinse. Sau, dacă au fost, au mers mai mult în gol. Astăzi s-a abuzat de niște cuvinte goale. Nici măcar limbaj de lemn nu cred a fost, ar fi fost suportabil, digerabil. Nu am văzut/auzit, e doar o presupunere. Dar am îndoieli (evident) că a fost altfel. De ce aș fi mândru că-s român?  Dar de ce aș mai fi eu astăzi mândru că sunt român? Sunt eu mai bun ca alții doar pentru că aparțin unei anumite nații? Luat ad litteram, constat chiar contrariul. „Proverbiala” ospitalitate românească e probată doar când există un contraserviciu. Când a fost să adăpostim o mână de amărâți din Siria, oameni ale căror case încă ardeau, creștinii români au făcut scut împotriva păgânilor, că asta au reținut ei din istoria mistificată a comuniștilor, că noi am fost apărătorii Europei creștine. Noi, care am stat veacuri sub dominația otomană… De ce aș fi azi mândru că sunt român, când operele înaintașilor sunt bătaia de joc a celor de azi, când codrul (fratele românului, parcă) e tăiat cu ură, când hoți (la propriu) sunt votați să ne conducă – pe căi necunoscute și periculoase, când agramați pozează în salvatorii neamului, când minciuna e politică de stat… De ce-aș mai fi mândru azi că sunt român? Dacă sunt mândru de ceva, sunt mândru de cei din trecut, cei care nu și-au plecat capul, care nu s-au lăsat cumpărați, nu s-au vândut pe câțiva arginți. Sunt mândru de cei ce au ales moartea în închisorile din alba și înghețata Rusie roșie. De cei ce au murit în chinuri în iadul temnițelor comuniste de la noi. De cei ce-au supraviețuit, cu oasele rupte, dar demnitatea intactă. Sunt mândru de cei ce au avut curajul să înfrunte noaptea comunistă. Că a fost pe câmpul de luptă în ultimul război sau în munți, după aceea.  Sunt mândru de cei ce au ales să nu trimită spre moarte sigură semeni de-ai lor, doar pentru că erau evrei. Sunt mândru de cei de azi, care aleg să fie mărinimoși,...

Casa Domnului

Casa Domnului

Nov 27, 2018

Nu pot să înțeleg grandomania BOR. Lipsa lor de imaginație, incapacitatea de adaptare la timpurile în care trăim. Să ai pe mână un asemenea buget (peste 100 milioane euro) și să nu poți să faci altceva decât o copie la altă scară a oricărei biserici de cartier… Nu zice nimeni că trebuie să te rupi complet de tradiție, dar nici că trebuie să rămâi definitiv în evul mediu. În oricare dintre cele cinci fotografii de mai jos putem vedea biserici (sau catedrale). Una singură se distinge prin lipsa de originalitate. Ghiciți care? Ai noștri or fi avut arhitect? (E retorică întrebarea, au avut: Constantin Amaiei.) Cum or fi primit autorizația de urbanism, când totul în jur (alte oribilități, zămislite probabil de aceiași arhitecți lipsiți de inspirație, capabili doar să copieze, cu singura diferență că au fost plătiți de statul comunist) vine din altă lume. De fapt, nu știu despre arhitect, dacă a fost plătit și de comuniști, dar de beneficiari știu sigur că au fost, mulți dintre preoți fiind mereu pe statele de plată ale Securității. Cred că mai rar îți poate fi dat să vezi atât de multă urâțenie într-un singur loc. Ai în spate Casa Poporului, pe laterale alte blocuri din anii de final ai comunismului, ai ziduri hidoase, străzi murdare. Și nu îți trebuie studii în ale Artelor ca să fii sigur de ceva că-i frumos sau nu. E de ajuns să cauți prin online vreo declarație de-a lui Gigi Becali pe subiectul cu pricina. Dacă i-a plăcut, atunci cu siguranță e kitsch. Păcat de oraș, că el tot încearcă, săracul, să se rupă de trecut. Iar Catedrala Mântuirii Neamului e departe de a fi Casa Domnului. E rece, și la propriu, și la figurat. E goală, pe dinăuntru, e uriașul cu picioare de lut. La fel ca cei care astăzi conduc Biserica Ortodoxă Română. Mult prea departe de a fi părinți spirituali ai națiunii, mult prea departe de rolul pe care ar fi trebuit să-l aibă în societate. Cu prea puține excepții, sunt lacomi, demagogi, corupți. De parcă Biserica Ortodoxă Română a devenit un partid politic.  Sunt antiteza a ceea ce ar fi trebuit să fie.  Iar dacă, totuși, Catedrala e...

Pagina 1 din 1
1