Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Sep 15, 2016

Citind un articol în Pressone.ro („Oase de român” – vi-l recomand, așa cum recomand orice articol de acolo, totul e scris cu talent și suflet) mi-am adus aminte de poveste care circula prin oraș (probabil prin zonă) înainte de `89. Nu știu dacă era și cu vreun mesaj, bănuiesc că da, nimic nu circula atunci fără să aibă un scop. Și nici nu știu dacă-i doar o legendă urbană, probabil că are și un miez de adevăr. Prin anii `87 și mai târziu, pe aici era un fel de Republica Populară Coreeană wannabe. Indiferent de ce vă auziți voi de la nostalgicii mai în vârstă (mai în vârstă ca mine), era rău de tot. Atât de rău încât doar Marea Neagră rămânea singurul vecin în care nu s-ar fi emigrat. Deși nu bag mâna în foc că unii n-ar fi făcut-o. Rău. Foarte rău. Și eu am amintiri filtrate prin ochii copilăriei, când nu prea aveam de ce să mă plâng. Mă rog, aveam, dar Lego și skateboard nu-s elemente sine qua non. Era atât de rău încât se fugea și-n Uniunea Sovietică, acolo Gorbaciov începuse deja reformele și perestroika începea să dea lovituri din ce în ce mai năucitoare comunismului. La noi despre asta se auzea doar la Radio Europa Liberă. Dar libertatea se vedea cel mai bine pe posturile de televiziune sârbești. Și nu erau imagini din alte țări, ci chiar de la ei. La câteva sute de metri de noi. Și asta te făcea să visezi. Iar pe unii, chiar mai mult de atât. Cum granița terestră era aproape imposibil de trecut (credeați că ungurii au inventat sârma ghimpată care să separe țări?), nu îți rămânea altă cale în afara Dunării. Și nici pe ea nu-o puteai trece pe oriunde. Singurul loc care-ți lăsa vreo șansă era, paradoxal, Clisura. Chit că acolo e cea mai lată și adâncă Dunăre. Tocmai de aceea. Era mai greu de acoperit de grăniceri. Așa au văzut lucrurile și cele două personaje ale povestirii. Prea multe nu se știe despre ei. Adică n-au nume, n-au un loc de baștină, n-au profesii, n-au studii. Nimic. E folclor. Se știe doar că, pentru mai mari șanse de reușită, au ales momentul...

Rusia, fără prejudecăți (3)

Rusia, fără prejudecăți (3)

Oct 19, 2014

<— Partea a doua Orașele pe care le-am văzut până acum au ceva în comun: muzee interesante. Dacă mă așteptam să fie așa în cazul capitalei (și aici, din cauza lipsei timpului, am văzut probabil sub o zecime din ceea ce s-ar fi putut vizita), m-am mirat să descopăr că și orașe din provincie stau bine la capitolul ăsta. Prețul, după ce te-ai plimbat cât de cât prin Europa și ai intrat în muzeele de pe lista aia „must see”, ți se pare modic. Nu sunt genul de visitator al muzeelor de artă (cred că Louvre e singurul), dar sunt oricând extaziat să vizitez un muzeu de istorie (inclusiv istorie naturală), de tehnologie și altele de genul ăsta care acum nu-mi vin în minte. Muzeul Victoriei – evident, în cinstea eliberării patriei (un cuvânt foarte folosit de către ruși) și a înfrângerii fascismului – inaugurat în era-post comunistă a scăpat aproape de orice atingere ideologică. Armata, nu partidul, oamenii, nu idealurile comuniste, au salvat țara. Și e bine că lucrurile se văd în felul ăsta, măcar într-un muzeu de istorie. Ceea ce nu am înțeles e omniprezența simbolurilor religioase. Muzeul de Istorie al Rusiei are săli întregi dedicate bisericii ortodoxe ruse. Dar asta nu o vezi doar în muzee, o vezi oriunde. Și, dacă mai vezi și bănci sau magazine arătând prost (de blocuri, ce să mai zic…), biserici în paragină nu veți vedea. Indiferent dacă sunt monumente istorice, și care, fără îndoială, merită întreținute, fiind arhitectură la rang de artă, sau biserici frecventate de credincioși, nu veți vedea ziduri murdare sau pereți care să stea să cadă. Ortodoxismul e cel mai vizibil, dar și islamismul e prezent la fel de puternic. Explicabile, ambele. Toate astea într-o țară care ar fi vrut să eradicheze religia. Indiferent care ar fi fost ea. Aur, mult aur. Opulență la superlativ. Risipă într-o organizație care ar trebui să fie aproape de oameni și să-i ajute, și abia în ultimul rând să se fie bling-bling style. În fine, văd că ei au conservat și perpetuat tradiția asta în Rusia. Ba mai mult, au trecut cu bine perioada de șaptezeci de ani de ateism oficial. Cum, doar ei știu… Dar ai,...

Egalitatea cățeilor

Egalitatea cățeilor

Jul 31, 2014

Zice Radu că sunt mulți cei care îl regretă pe Ceaușescu pentru că, pe atunci, exista o nivelare a valorilor (materiale). De fapt nu zice el, ci asta spun oamenii în sondaje. Ei spun ce știu/știau. Iar orizontul lor vizual (și, implicit, al informației) se oprea la zidurile vilelor nomenclaturiștilor și oportuniștilor acelor vremuri. Sau și-au blocat, într-un fel sau altul, amintirile. Ce vreau să spun? Vreau să spun că majoritatea „clasei muncitoare” nu vedea și nu știa nimic – sau alegea să nu vadă și să nu știe – despre nivelul de trai al celor care aveau funcții de conducere în întreprinderi sau în „partid”, care lucrau în aparatul represiv (Miliția o ducea și ea bine, dar Securitatea excela) sau mai știu eu prin ce ramuri favorizate ale economiei socialiste (mai ales acele ramuri care lucrau pentru comerțul exterior). Ca să nu mai vorbesc despre cei care lucrau în comerțul intern… Dacă ați uitat de „egalitatea” comunismului, lăsați-mă să vă reamintesc unele chestii… Voi aveați voie să mergeți prin Europa Occidentală, societatea aia capitalistă decăzută? Nu, bag mâna în foc că nici măcar în țările comuniste nu erați lăsați să ieșiți. Probabil că nu aveați nici pașaport. Aveați VCR? Aparatul ăla în care băgați casetele dublate de Margareta Nistor? Mda… Calculator aveați? Commodore sau chiar unul românesc? Probabil că nu. Televizor color s-ar putea să fi avut, se găseau mai ușor, deși trebuia să aștepți destul de mult după unul. Aveați trenuleț electric? Mașinuțe cu telecomandă radio (nu cu fir)? Mountain bike? BMX? Skate? Blugi? Tricouri cu scris? CD player? Nu, nu cred că aveați. Dar ei le aveau. Uneori, chiar pe toate cele enumerate mai sus. Și, dincolo de bunurile de larg consum, trebuie că ești naiv rău de tot să crezi că și-mai-sus-descrisele categorii sociale stăteau la coadă la alimentară, cu cartela în mână. Credeți că răspundeau toți egal în fața legii? Vă amăgiți! Se închideau ochii mai rău ca acum. Ce DNA… Progeniturile prim-secretarilor de județ făceau ce voiau ei în moșia părinților: accidente, bătăi, violuri. Cred că răspunderea era invers proporțională cu funcția deținută. Dacă nu făceai prostii pe linie politică, puteai să iei liniștit șpagă, nu te întreba nimeni...

“Look, if you had one shot, or one opportunity”

“Look, if you had one shot, or one opportunity”

Apr 18, 2014

Mă uitam acum două zile la Valkyrie și mi-am dat seama că, dincolo de câteva rânduri citite în fugă despre Claus von Stauffenberg și despre încercarea lui de a-l asasina pe Adolf Hitler, nu știam mare lucru. Habar n-aveam de amploarea și de ramificațiile acestei conspirații… Foarte interesant filmul, la fel de interesant și adevărul istoric (sau multiplele interpretări/puncte de vedere ale acestui moment pe care le-am găsit cu ajutorul world-wide-web). A, și poate că ar trebui menționat că n-a fost singura încercare de eliminare a conducătorului nazist… au mai fost. Unele chiar atentate în toată regula. Într-una dintre cele mai crunte dictaturi ale istoriei pe care o cunoaștem, au existat oameni care au îndrăznit să se ridice, să ridice pumnul și să moară. Poate nu neapărat pentru libertate sau o cauză nobilă, ci pentru simplul motiv că nu mai putea fi martorii unor crime atât de absurde… Am selectat doar încercările de după izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial… Și mă voi referi doar la ultimul atentat, cel al colonelului von Stauffenberg. Ce ar fi însemnat dacă ar fi fost unul reușit. Era 20 iulie. Războiul era deja pierdut pentru Reichul German. Trupele aliate trecuseră de D-Day și debarcaseră în Normandia. Rușii aproape eliberaseră vastul teritoriu al URSS, dar Europa continentală era încă (cu mici excepții) sub ocupație nazistă. Logic, și România era încă de partea Germaniei. Dar vorbim de aproape un an de război. Nu putem fi siguri că războiul s-ar fi încheiat imediat după moartea lui Hitler (așa cum nu s-a întâmplat nici în 1945). Și poate nu din cauza nemților. Dar sute de mii, poate milioane de vieți ar fi fost salvate. Cu siguranță. Lagărele de concentrare/exterminare n-ar mai fi funcționat până în 1945. Iată cum a arătat realitatea post-Rastenburg. „July 25, 1944: Anglo-American forces break out of Normandy August 1, 1944: Warsaw Polish uprising begins August 15, 1944: Allied forces land in southern France August 25, 1944: Liberation of Paris December 16, 1944: Battle of the Bulge January 12, 1945: Soviet winter offensive January 18, 1945: Death march of nearly 60,000 prisoners from the Auschwitz camp system in southern Poland January 25, 1945: Death march of nearly 50,000 prisoners from theStutthof camp system in northern Poland January...

Visul de aur al omenirii

Visul de aur al omenirii

Mar 17, 2014

Patru puncte cardinale, două linii imaginare, un continent rupt în două, o țară divizată. EST-VEST Deceniul cinci al secolului trecut. Europa era o ruină, de la Atlantic până aproape de Urali. Războiul n-a făcut concesii, punând la pământ, pe rând, pe cei ocupați, dar și pe agresori. Sute de ani de istorie zăceau amestecate de-a lungul și de-a latul continentului. Urmează planul Marshall pentru jumătate de continent și echivalentul sovromurilor pentru parte răsăriteană a acestuia. Unii au băgat miliarde pentru a reda un viitor, alții au luat tot ce-au putut din țările pe care „le-au eliberat”.  Ajutorul are mai multe chipuri… Adevărul, la fel. Depinde foarte mult de ce parte a armei te afli. Diferența dintre cele două părți ale Europei nu a fost recuperată nici până azi. E imensă. Prea repede, nu o văd surmontată. NORD-SUD De partea cealălaltă a planetei și la doar câțiva ani distanță, pe o suprafață mult mai mică, un popor se separă de-a lungul unei linii imaginare. Imaginare doar geografic, pentru că, în realitate, linia e aproape de netrecut. Sunt separate familii. Destine. Vise. Ideologic, avem un caz identic cu cel din Europa. Sunt (aproape) aceleași tabere ca și în cazul de mai sus. În sud, plan identic cu cel din Europa vestică, fonduri provenite cam din aceeași sursă. Destinația – viitor. În nord, după un ajutor militar ascuns, am ajuns la un izolaționism complet. Demografic, însă, vorbim de același popor, coreean. Europa a avut parte doar patruzeci și cinci de ani de cortină de fier. Coreea are șase decenii de separare, dar nu sunt șanse de unificare. Mai repede sunt de război… N-am pretenția că aș fi un analist politic. Sunt la fel de fascinat de trecutul Europei ultimului secol, la fel cum sunt de prezentul jumătății comuniste a Coreei. Și aș putea să vin cu și mai multe exemple. Germania, Vietnam, China, Taiwan, Asia de Sud-Est, Africa… Dar mi-e foarte ușor să trag niște concluzii… Nu contează continentul, nu contează religia, nu contează istoria, nu contează poporul. Ca un tsunami, comunismul distruge totul în calea lui. Identitate, voință, speranță, vieți, natură, orașe. Totul. Și lasă urme adânci chiar și după ce a fost eradicat. E ca o boală...

Douăzeci și patru de ore pentru douăzeci și patru de ani

Comemorăm și în acest sfârșit de decembrie, ca de fiecare dată în ultimii douăzeci și patru de ani, evenimentele dureroase care au dus la renașterea noastră ca națiune. Ca oameni. Ca ființe libere. Așa cum ar fi fost normal să fim mereu… Nu intru în polemici cu cei care plâng vechile vremuri, le recomand articolele despre Republica Populară Democrată Coreeană, ca să nu o mai lungesc aiurea. Dar să revin la ideea mea… Pentru că sunt sătul de toată demagogia politicienilor care ies cu această ocazie, în fiecare an, în fața și depun coroane și țin lumânări în mâini de parcă le-ar păsa, când de fapt nu vor altceva decât să apară pe ecran, la cât mai multe emisiuni de știri sau talk-show-uri, mi-aș dori ca anul acesta să fie altfel. Să arătăm că ne pasă. Că ne pasă că, dincolo de coroane frumoase și cuvintele seci, sunt prea multe gesturi de infractori. Sunt prea multe legi strâmbe, date doar pentru ei. Sunt încălcări grave ale moralității și chiar legalității. Sunt sfidări după sfidări, de la înălțimea pe care doar arivistul o percepe, sunt momente de nesimțire rară, sunt atât de multe clipe de umilire, de bătaie de joc… încât ne ajunge! Nu mai vrem să-i vedem. Și pentru că ei sunt vizibili numai și numai pentru că a existat acel Decembrie 1989, mi-aș dori ca, pentru douăzeci și patru de ore, să existe un embargou total al oricărei imagini a unui politician la televizor. Indiferent de context, de ceea ce vrea să spună… Mi-aș dori să fie forțați la o „silenzio stampa”! Măcar atât, o zi… Douăzeci și patru de ore pentru cei douăzeci și patru de ani pe care nu îi merită!...

Pagina 1 din 6
1
2
3
»