Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Când o zbura porcul

Când o zbura porcul

Dec 19, 2014

Nu există românism mai mare decât creșterea porcului în gospodăria proprie! Aceea mândrie „e porc crescut de mine, nu-i îndopat cu prostii” vine din trecut (cel puțin din trecutul pe care eu îl cunosc) și are viitor, fără îndoială… E felul nostru (unic, cred, pe continent) de a ne opune ieșirii din Evul Mediu. S-a mai schimbat un pic acum, când nu mai ai voie să-l crești în urbe, cred că nici pe vremuri nu aveai voie, dar românii se revoltau așa împotriva sistemului, ascunzând prin orice colț al gospodăriei, dacă stateau la curte, sau prin garajul din PAL și plăci ondulate de azbociment, dacă stăteau la bloc, o gamă largă de viitoare fripturi. Să nu-mi săriți în cap, poate că în Timișoara, Cluj sau în București nu se întâmpla la fel… (Da’ de unde, călătoream prin țară și înainte de ’89, la periferia marilor orașe erau aceleași bidon-ville ca peste tot.) Nu făceau nici bunicii mei excepție, stăteau la casă, și curtea le permitea „montarea” unor accesorii extra pe acolo. Doar că, odată cu vârsta, le era din ce în ce mai greu să mai crească animale. Cel mult niște găini. Dar tradiția trebuia respectată! Mă rog, tradiție…  De fapt, penuria de alimente din comerț te obliga să recurgi la astfel de soluții de genul „do it yourself”. Așa că, părinții mei au hotărât să-i scutească de acest efort și să „mute” activitatea cu finalitate de Ignat către zona rurală. Gospodăria de la țară nu era prea departe de Târgu Jiu, sub cincisprezece kilometri. Drumul până acolo, în schimb, era durere. Asfalt, vreo cinci. Piatră cubică, tot cam atât. Iar spre final, ultima treime, piatră de râu. Un fel de piatră cubică, dar care nu e cubică, ci are toate formele posibile și imposibile. Nu mai locuia nimeni acolo de când murise și bunicul din partea mamei (bunica nici măcar n-am cunoscut-o, când m-am născut eu, ea deja nu mai era), dar mama mea nu s-a despărțit niciodată de acest loc. Și acum, după ce a ieșit la pensie, a decis că-i mai sănătos pentru minte și trup să stea acolo. Și are perfectă dreptate… Acolo totul era pregătit, spațiul permitea să crești o sută...

Scurtă poveste despre miracole

Scurtă poveste despre miracole

Mar 9, 2013

Mi-a plăcut sportul când eram mic. Să-l privesc, să citesc despre el, să-l practic… Și cred că am încercat aproape orice sport, de echipă sau individual. Fotbal, tenis de masă, baschet, volei, schi alpin, înot, ciclism, atletism. Unele le-am practicat cât de cât de performanță; altele (de fapt… majoritatea), doar în joacă. Evident, dintre toate, cel mai mult îmi plăcea fotbalul. Din păcate, acolo eram cel mai slab. Rar prindeam și echipa clasei (deh, eram mulți băieți în clasă, unii cu un real talent în sportul ăsta), așa că, de cele mai multe ori, fotbalul îl jucam pe străzile din apropierea casei bunicilor. Era o zonă mai mult decât liniștită, mașinile treceau pe acolo de două ori pe zi, așa că nu trebuia prea des să mutăm porțile (niște cărămizi aduse cine știe de pe unde). Doar vecinii ne mai luau la șuturi, de fiecare dată când mingea „cu 35” le punea ceapa sau lalelele, după caz, la pământ. Geamurile erau destul de departe de stradă, erau în siguranță. N-am reușit să-i moștenesc talentul tatălui meu, care jucase fotbal chiar foarte bine, fiind apoi și arbitru și președinte de club. Dar tot am iubit fotbalul mai mult ca orice alt sport. Și, așa cum spuneam la început, mi-a plăcut și să citesc despre el. Aveam multe cărți despre fotbal în bibliotecă. Unele erau extrem de plictisitoare, nefiind altceva decât regulile arbitrajului… Dar altele… Altele erau pline de legende. Sunt prea mulți ani de atunci, ca să-mi aduc aminte despre toate cărțile ălea. Țin minte cartea lui Ioan Chirilă, „Glasul roților de tren” sau pe aceea a lui Chiriac Manușaride, „Cartea spectatorului de fotbal”. Sau „Aproape totul despre fotbal”, tot a lui Manușaride. Or mai fi fost și altele, cu siguranță. Dar titlurile lor s-au ascuns pe undeva printre alte amintiri… N-am uitat unele povești de acolo… Erau vremurile în care echipele românești începuseră să aibă rezultate cât de cât bune. Anii de după 1985-1986, când Steaua câștigase Cupa Campionilor Europeni. Când UEFA nu luase deciziile care au dus la separarea echipelor pe criterii de avuție, când încă mai erau trei competiții continentale la nivel de club: Cupa Campionilor Europeni, Cupa Cupelor și Cupa UEFA....

Upgrade

Upgrade

Nov 19, 2012

Mă jucam pe un HC90 până mirosea a metal încins în toată camera. Mi-era și frică să pun mâna pe radiatorul ăla de plastic (carcasa, practic), să nu cumva să nu se deformeze. Sau, mai rău, să nu mă aleg cu arsuri. Curgeau apele pe mine, că toată căldura venea direct spre mine. Dar jucam. Ore în șir. Pierdeam noțiunea timpului. Jucam până îmi scoteau prietenii siguranța din tabloul electric de la parter, ca să mă facă să mai ies din casă. Ieșeam cu niște ochi aproape injectați. Noroc că nu știa nimeni de droguri pe atunci, că sigur m-ar fi bănuit și de vreun fum tras dintr-o țigară mai altfel. Mă jucam până tastele ajunseseră doar o adunătură de patru rânduri albe, cu urme vagi de cuvinte pe ele… „LOAD”, „POKE”, „PRINT”, „COPY”, „NEW”… Mă jucam până ce banda casetelor de pe care încărcam jocurile se demagnetiza și plicula suflată deasupra plasticului acela se subția atât de mult încât devenea transparentă și atunci trebuia să fug repede pe la prietenii mei care mai aveau calculator, să-mi facă și mie o copie. Zilele acestea căutam aiurea pe internet jocurile copilariei și am ajuns la un videoclip pe Youtube care ține opt ore fără un sfert!!! Tau Ceti. Ați auzit de el? Mie îmi mânca zilele. Și nopțile! Cineva a făcut o captură a întregului joc și, cu ocazia asta, mi-am dat seama că jocul avea un final! (Dați și voi click-uri aleator… Că doar nu o să vă uitați la opt ore de captură! Deși nu mi-ar strica o astfel de prezență pe blog. …Glumesc!) Cum nu puteai să salvezi nimic cu HC-ul ăla, trebuia să o iei de fiecare data de la început. Nu reușeam să termin alte jocuri în afară Dizzy, pierzând uneori toată noaptea, până nu mai reușeam să văd ecranul. La propriu… Și nu un LED sau LCD! Un TV Sport, din acela portabil și, mai târziu, un Telecolor. Cu tub catodic. Un „monstru” cu diagonala de 55cm (a ecranului, că televizorul avea peste un metru cu totul); un „fulg” de vreo 30 kilograme… Dar le terminam! Reușeam să eliberez întotdeauna Prințesa! A… Ba da! Am mai terminat și Saboteur și Spike...

Mulţumim din inimă partidului!

Mulţumim din inimă partidului!

May 5, 2012

Așteptam vacanța mare și nimănui nu-i mai stătea mintea la lecții, când pe ușa clasei a intrat un profesor care ne-a anunțat pe un ton între grav și comic că s-ar putea să ne mai vedem peste vară. Cum corigențele nu intrau în discuție (eram o promoție bună într-o școală la fel de bună), am început să șușotim și să lansăm scenarii care mai de care mai fanteziste. Ne ducem în tabără? Se face vreun cerc de matematică sau altceva la școală? Nu, că n-ar chema toată clasa acolo. Trebuie să aducem iar maculatură? Sper că nu trebuie să aduc sticle și borcane, sursa mea de bani de ștrand. Dar răspunsul nu s-a lăsat prea mult așteptat. Și, sincer, nici profesorul nu părea prea încântat. Ba chiar mai mult, nici macar nu reușea să mimeze neutralitatea față de vestea pe care se pregătea să ne-o dea… Era chiar dezamăgit. „Suntem școala desemnată să organizeze defilarea de 23 August”. Pentru mine, vestea nu era chiar atât de proastă. Urma să mă întâlnesc cu colegii de clasă și ăsta nu putea fi decât un lucru bun. Pe atunci, vacanța de vară era echivalentul unei rupturi aproape definitive de prietenii din școală. E drept că nu mai făcusem parte din nicio defilare până atunci, așa că nu aveam nici cea mai mică idee în ce ne bagă. Părea interesant. Și destul de îndepărtat. A rămas că ne întâlnim cu zece zile înainte de eveniment pentru repetiții. Cred că pe atunci vacanța de vară nu începea pe 15 iunie, așa cum începe acum, ci undeva pe la sfârșit de iunie. Dar n-am certitudinea asta și nici nu are prea mare importanță. Doar că prea repede s-a dus prima parte a vacanței. Aia până la repetiții. Prima zi de repetiții (cred că prima săptămână) a fost un dezastru. Coordonarea era imposibila, nimeni nu auzea (nu era atent la) indicațiile profesorilor, bancurile și prostiile pe care le scoteam toți din gură ca pe bandă rulantă erau mult mai interesante. Iar cum priveliștea colegelor mai mari (noi treceam în clasa a șasea, ele a șaptea, a opta) în pantaloni scurți era ceva rarisim – poate pe la ștrand mai aveai ocazia...

Povestiri din comunism

Din când în când îmi (re)vin în minte tot felul de întâmplări sau povestiri din copilarie. Stimulat şi de cartea lui Dan Cârlea, dar și de filmul lui Cristian Mungiu (l-am văzut, până la urmă) am zis că n-ar fi rău să le pun aici. Așa că, o nouă categorie a apărut: ”Povestiri din...

Pagina 1 din 1
1