Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Un jour comme aujourd’hui – epilog

Am încercat (în aceste trei părți: 1, 2, 3) să scriu o ficțiune, dar cred că putea fi, la fel de bine rău, realitatea. Nu știu dacă e un avertisment. Poate am extrapolat puțin, plecând de la amintirile mele, experiențele mele, temerile mele. Știu, istoria nu se scrie niciodată cu dacă. E o știință exactă, chiar dacă noi o încadrăm mereu la „umaniste”. Nu ai cum să încerci iterații. Dacă o faci, treci granița către literatură. Dar, cu mici excepții (sau exagerări, să zicem), în ce am scris, poți recunoaște ceea ce ERA atunci, nu ceea ce ar fi fost „dacă”. Da, curentul electric mergea când voia el. Nu el, el… Gazul se lua și el. Dacă ardeai un bec, era o dramă (îl refăceam, dacă aveam noroc să se fi rupt filamentul doar la unul dintre capete, printr-un procedeu de sudură la cald, în interiorul becului). Căldură venea prea rar și nu atunci când trebuia. Apă caldă? Pfff… Un moft. Alimente? Da, pe cartelă. Benzină? Da, dacă o așteptai cu zilele, și când venea, se întâmpla în volume pe care azi le-aș consuma în două zile. După mașină așteptai cu anii, după ce o achitai cu mult timp înainte. Program TV? Alb-negru, tovarășul și tovarășa. Banane, portocale? Rar, de Sărbatorile de iarnă. Ciocolată? Cu pile, din aia chinezească. De la cantina „partidului”. Vacanțe afară? Hahaha… bună gluma. Dacă erai un simplu muritor, poate doar în Bulgaria și Uniunea Sovietică. Să pun mai multe pe listă? Alegeți un domeniu! Educație? Da, spălarea creierelor de la cea mai mică vârstă. Atenții (șpagă, mită, cum vreți să-i spuneți), ore de pregătire și pe atunci, aceleași mici excepții de oameni extraordinari ca și acum. Sănătate? Întrebați câte femei au murit sau au rămas mutilate din cauza legilor draconice legate de întreruperea sarcinii. Lipsa acută a medicamentelor, a tratamentelor, spitale mult mai insalubre ca azi. Siguranța cetățenilor? Violurile petrecute pe străzile lipsite de iluminat stradal deveneau legende urbane. Multe dintre infracțiuni nu ieșeau niciodată din dosarele procurorilor, așa că nu auzeați de ele. Libertăți și drepturi ale omului? Da, cum să nu. Egalitarism? Dacă alegeți să spuneți că era mai bine atunci, că nu erau așa mari diferențe...

Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Asta întreba Teo de dimineață… Mi-am permis să-i folosesc și eu titlul, sper să nu se supere. Și mi-am dat seama că sunt prea puține detalii pe care să nu mi le aduc aminte despre acel decembrie 1989. Chiar dacă doar ce intrasem în adolescență… Treisprezece ani și jumătate, atât aveam pe atunci. Deh, memoria are mecanismele ei, uiți doar ce vrea ea. Povestea mea seamănă (oarecum) cu cea a lui Teo. Eram în penultimul an de gimnaziu. Școală de cartier, fără prea multe fițe, dar cu rezultate foarte bune în oraș. Profesori de toate felurile, unii încă în mintea mea, prin modul în care m-au făcut să le iubesc materiile. Și prin felul în care au știut să arate cu degetul mizeria și minciuna acelor timpuri. Sau, măcar, să evite să le propage și să le sădească în mințile noastre necoapte. (Da, și pe atunci erau fițe, copiii, pe atunci, nomenclaturii ar putea să confirme, dacă n-ar fi prea ocupați, azi, cu businessurile care le aduc milioane de euro în conturi. Nu ca acum, dar erau.) Trecuse perioada de practică agricolă, trecuseră și tezele din primul trimestru. Școala era o joacă, mai mult. Treapta întâi era departe. Se apropia vacanța. Dar țin minte că, în pauze, în loc să facem ce mai făceam pe atunci (schimb de cowboy de plastic, mici cafteli între cete, stropit cu apă din elefănței de plastic… naiba mai știe ce mai făceam), am început să discutăm politică. Părinții și bunicii (ai mei, în special) stăteau cu mâna pe acordul fin al radioului ca să prindă mai clar Europa Liberă sau Vocea Americii, așa că informații aveam. Nu eram singurul, prietenii mei aveau, pe semne, părinți cu aceleași surse de informație. România dormea. Vorbeam (târziu, în toamnă, început de decembrie) de criza din RDG, de Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, de Zidul Berlinului care se dezintegra la propriu, de Solidaritatea Poloniei, de granițele deschise ale Ungariei, de liftul în care Jivkov a intrat Prim Secretar al PCB și a ieșit un nimeni. Și speram. Nu știu ce speram, dar toți speram. Până și copilul unui securist participa la discuții (nu știu ce rol a avut tatăl lui în Securitate, dar nu cred...

Pagina 1 din 1
1