Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Paraziți

Paraziți

Nov 13, 2017

Adrian Năstase a făcut pușcărie. A ieșit de ceva vreme și acum a început să aibă din nou voce și sunt sigur că, dacă ar avea loc de actualii lideri PSD, ar avea gânduri mai mari. Deocamdată, pare-se că-i ajunge să-l împingă pe Andrei, juniorul croit după chipul și asemănarea tatălui. Dacă nu e vreo replică chiar mai proastă. (Nu-mi ies din cap copiile nereușite ale originalului din Multiplicity.) De ce am început așa? Pentru că Dragnea, odată condamnat – worst case scenario – nu va aduce un aer curat în PSD. Nu. Partidul are scris parcă în ADN (DNA, nu?) comportamentul ilegal. Și nu ilegalul acela pe care-l lăudau comuniștii prin istoria contrafăcută (nu existau ilegaliști, erau doar ruși infiltrați printre muncitori, credeți că năravul vecinilor s-a schimbat vreun pic în ultimul secol?), ci ilegalul acela de șmecheraș care-ți dă țeapă promițându-ți un curs de schimb valutar mai bun decât la bancă, dar care-ți bagă ziare tăiate printre bancnote. Ilegalul acela de „descurcăreț”, care se justifică simplu cu un „eh, toată lumea fură, eu de ce să fiu mai prost”.  PSD a avut multe figuri importante în pușcării. Cu toate acestea, partidul atrage mai tare ca o gaură neagră orice individ care vede o oportunitate în fentarea legii. Și nu doar că atrage, și apără. Dă drumul pe media unui discurs infiorător de prost scris pentru orice om cu un dram de minte (serios, cine le scrie textele?), scoate membri de partid în stradă – în număr mic, ce e drept, nemaifiind capabil să mobilizeze minerii. Partidul Social Democrat ar fi trebuit să dispară de mult. Într-o țară normală, el nici măcar nu ar fi trebuit să ia naștere, dar România a fost orice, mai puțin o țară normală. PSD ar fi trebuit să aibă azi un număr de membri cel mult egal cu kilometri de autostradă din țară, iar dintre ei, în libertate, un număr egal cu kilometri construiți cât timp țara a fost sub conducerea lor. Ne-am bucura să fie pedepsit (evident, dacă e vinovat) un om care reprezintă doar vârful aisbergului. Când, în realitate, România se va ciocni în mod repetat, de ceea ce nu se vede. Și nu vreau să...

Working Class Hero

Working Class Hero

Feb 7, 2017

Dacă ai ajuns aici, deja ai folosit o grămadă de chestii corporatiste. Curent, internet, calculator/tabletă/telefon. Conform șefului PSD, le-ai mărit profitul. Ești parte din conspirație. Dar stai. Crezi că ai scăpat așa ușor? Take a break and read: Te-ai născut. Sper că nu în comunism. Dacă da, punctul ăsta e irelevant pentru tine. Dar, de dragul discuției, am și aici ceva de spus. Toate (toate, nu greșesc, absolut toate!) medicamentele pe care părinții tăi le-au folosit – asta dacă sunt cu mintea în secolul nostru – pentru ca tu să te naști sănătos au fost fabricate într-o corporație. Toate. Punct. La maternitate, săpunul cu care doctorul neonatolog s-a spălat pe mâini e făcut de o corporație. Mai puțin în cazul Hexapharma, unde săpunul avea un adaos important de furt. Aaa, apă, apă. Și dacă tot am ajuns la apă, și apa cu care s-a spălat doctorul, tot printr-o corporație a avut-o. Iluminatul din sală? Becuri corporatiste, evident. Dar hai să nu ne întindem. Copilăria/adolescența ta a început după `90? Poate nu ai avut imediat Lego sau Kinder Surprise (eu nu am avut). Dar sigur ai avut o pereche de teniși cu un logo pe care îl recunoști din prima clipă. Corporație, deci. Ah, și blugi? Dacă nu erau Pyramide turcești, tot corporația i-a făcut. Ai vrut un telefon mobil? Eu am vrut! Imediat cum au apărut. Corporație. Ai vorbit printr-o rețea de telefonie mobilă, că doar nu l-ai luat să te joci Snake. Da. Corporație. Ai ieșit pentru prima dată la McDonalds. Sau KFC. Sau Pizza Hut. Ți-a plăcut, recunoaște. Guess what. Yeap. The same. Ai făcut facultate? Așa-i că ți-a fost lene să scrii tu de mână tot ce-ți dicta profesorul la cursuri? Mie mi-a fost. Și spre norocul meu, a existat Xerox. Sau Minolta. Sau orice alt producător mare de copiatoare. Ai avut de scris o lucrare licență? N-ai scris-o la mașina de scris, așa-i? Și nici n-ai dezvoltat tu un sistem de operare. Și nici un editor de texte, nu? Sau? Apple, Microsoft, IBM, thank you! Te-ai angajat? Te-ai dus la stat? Unde? În administrație? Foarte bine. Dar știi că din tarifele percepute pentru diversele documente și hârtii pe care le...

Mic dicționar al țărilor în care aș emigra

Mic dicționar al țărilor în care aș emigra

Jan 18, 2017

Pentru că românii votează cum votează și nu par a învăța vreodată că progresul nu vine via Teleorman, am început să mă gândesc și la alți votanți. Nu că ei ar fi mai breji (i.e. The WASPs), dar măcar au țări mai locuibile. Ah, și nu o să nominalizez alte țări în afara celor vizitate de mine. Asta înseamnă că voi vorbi doar despre Vechiul Continent. Nu e un top, e o listă alfabetică. Și nu sunt toate țările, ci doar cele alese.  Austria –  Printr-o întâmplare, mica republică federală aproape germană (sper să nu se supere pe mine, e doar o asimilare lingvistică!) e prima și în topul preferințelor. Cândva imperiu, stă bine de tot azi la mai orice capitol. Inclusiv deschidere față de străini (mă rog, cât timp sunt turiști, ba chiar mai mult, cât nu sunt veniți cu gânduri necurate pe la ei). Slujbe bine plătite, mult verde, mult munte, multă zăpadă (hmmm, anul ăsta nu chiar). Mi-aș putea schimba și cariera, nu doar cetățenia. Că e Viena, că-s orășelele mai mici, nu fac mofturi. Nu am apăsări că nu au ieșire la mare. Au zboruri din Viena și spre Lună, cred. Și autostrăzi spre Italia, Slovenia, you name it! Deci nu e un con că nu o au pe a lor, oricât de mult mi-ar plăcea marea. Au fost la un pas de o alegere proastă anul trecut, dar s-au trezit la timp. Cehia – Am văzut Praga și încă niște orășele de pe drumurile lor. Țara lui Vaclav Havel zici că-i o Austria care nu a intrat de prima dată la facultate, dar a tras tare să prindă bursă. Măcar în primul an. Dar cu toate eforturile, nu intră în Top 5. Danemarca – Dacă s-ar vorbi măcar germana (nu că eu aș vorbi-o) și ar avea munți, ar fi la egalitate cu Austria. Civilizați până peste cap, regat, mare peste tot. Totuși, păcat că l-au eutanasiat pe Marius! Elveția – Să spunem altfel: cine nu și-ar dori să locuiască acolo? Hmmm. Da, nu știu, poate. Mi-e să nu fie doar pomul lăudat. Mi-ajunge să o vizitez.  Franța – Crescut într-o familie francofonă/francofilă, cu profesori buni în orice școală, din gimnaziu până în facultate (Merci...

11915

11915

Apr 17, 2016

Atunci când nedreptăți se întâmplă, poate suntem departe de ele și nu le vedem. Apoi sunt lângă noi. Și întoarcem capul, că e mai ușor așa. Și tăcem, să nu ni se audă vocea, când multe alte voci strigă altfel decât noi. Apoi, când nedreptățile devin crime, ne închidem în casă, tragem bine draperiile, lăsăm jaluzelele, sperând să nu auzim glasurile care, încet, se sting, acoperite de pumni, bocanci sau altceva…  Asta facem noi. Dar poate că alții, oameni pe care îi cunoaștem, sunt cei care arată cu degetul. Apoi acuză cu vocea. Din ce în ce mai ridicată. Apoi ridică mâna. Știm că nu e bine ce se întâmplă. Și nu facem nimic. La început, pentru că nu credem că un deget poate face rău. Sau niște cuvinte. Și nici măcar un pumn sau o palmă. (Sursa foto: Jewish Sites in Frankfurt.) Dar palma cuprinde arma. Și apoi mai vin și alte palme, ținând din ce în ce mai multe arme. Și apar garduri. Și ziduri. Și gropi comune. În care ajung oameni nevinovați. Și coșuri de fum. Prin care pleacă oameni nevinovați. Și noi am tăcut, pentru că n-am crezut, la început, că se va ajunge acolo. Iar acum e prea târziu. Și poate mâine o să fim noi acolo, dintr-un motiv sau altul. Dacă, vreodată, vocile ridicate vi se par că spun adevărul, că ura și intoleranța sunt soluția, mai gândiți-vă. Istoria are prostul obicei să se repete, mai ales când alegem să uităm. Și ca să nu uităm, unii dintre noi (ironic, urmași ai celor care au ucis) au scris pe ziduri numele celor care au murit. „In 1984 the city of Frankfurt decided to build a new municipal utility center in the former Jewish quarter. In 1996 a holocaust memorial site designed by architectural firm Hirsch, Lorch und Wandel was created behind the complex, between Battonnstrasse and Rechneigrabenstrasse. A centrally placed 5 x 5 m stone cube constructed from remnants of the Judengasse, and a grove of 60 sycamore trees define the 4500 sq. m space. The ground is covered with crushed basalt, with a molten asphalt area delineated by a stainless steel band tracing part of the floor plan of the destroyed Börneplatz Synagogue. The northern side borders...

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Rusia, fără prejudecăți (2)

Rusia, fără prejudecăți (2)

Oct 12, 2014

<—Partea 1 Stațiile de metrou sunt mândria moscoviților. Sunt considerate opere de artă, deși sunt de un kitsch înfiorător. Proletcultism, cultul personalității, ce vreți voi, dar artă nu poți să numești ceea ce vezi în stațiile alea! Nici măcar arhitectură…  Excepție fac stațiile noi, care arată extraordinar. Dar geniul constructorilor nu se vede în stații, ci felul în care sunt legate acestea. Și cum e condus întregul sistem. Început de Stalin în 1935, liniile s-au extins cam până la nivelul autostrăzilor noastre. Și încă se mai construiește. Și cred că, de departe, e cel mai eficient sistem de transport în comun pe care l-am văzut vreodată. Un minut și treizeci de secunde între trenuri, stații amplasate foarte bine, linii bine gândite (cum ziceam, ai nevoie de cel mult trei schimbări de tren ca să ajungi în orice stație de pe hartă) și un serviciu de securitate foarte numeros. Poliție și încă un departament special. Dar, cu toată supravegherea asta, tot se întâmplă infracțiuni. Și nu vorbesc de furturi din buzunare, ci chiar de tentative de crimă (a circulat pe net anul trecut, a fost și la știri). Eu, din fericire, n-am avut nici cea mai mică problemă. Și am mers, nu glumă. Au fost și două accidente (unul foarte grav, chiar anul ăsta),  însă rămâne cel mai sigur mijloc de transport al lor. Străzile sunt… În fine, despre asta o să vorbesc mai târziu. Dincolo de urâțenia majorității stațiilor, exista câteva aspecte pozitive. Primul ar fi că nu vezi niciun magazin/butic pe acolo. Chiar și cele din tunelurile de legătură au început să dispară. Ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc, magazinele astea sunt un fel de rudă săracă a celor pe care încă (?) mai poți să le vezi prin gările noastre. Ălea proviciale, că cele din Gara de Nord din București arată infinit mai bine. (Să nu-mi rup gândul, nici gările nu-s vreo bucurie, dar asta pot să o spun despre absolut orice gară în care am ajuns, de la Atlantic la Urali. Mă rog, la vreo două-trei sute de kilometri de ei. Cu o excepție: gara din Kazan.) Dacă la prima vizită nu am văzut nici măcar un panou în...

Pagina 1 din 21
1
2
3
10
20
»