Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Mic dicționar al țărilor în care aș emigra

Mic dicționar al țărilor în care aș emigra

Jan 18, 2017

Pentru că românii votează cum votează și nu par a învăța vreodată că progresul nu vine via Teleorman, am început să mă gândesc și la alți votanți. Nu că ei ar fi mai breji (i.e. The WASPs), dar măcar au țări mai locuibile. Ah, și nu o să nominalizez alte țări în afara celor vizitate de mine. Asta înseamnă că voi vorbi doar despre Vechiul Continent. Nu e un top, e o listă alfabetică. Și nu sunt toate țările, ci doar cele alese.  Austria –  Printr-o întâmplare, mica republică federală aproape germană (sper să nu se supere pe mine, e doar o asimilare lingvistică!) e prima și în topul preferințelor. Cândva imperiu, stă bine de tot azi la mai orice capitol. Inclusiv deschidere față de străini (mă rog, cât timp sunt turiști, ba chiar mai mult, cât nu sunt veniți cu gânduri necurate pe la ei). Slujbe bine plătite, mult verde, mult munte, multă zăpadă (hmmm, anul ăsta nu chiar). Mi-aș putea schimba și cariera, nu doar cetățenia. Că e Viena, că-s orășelele mai mici, nu fac mofturi. Nu am apăsări că nu au ieșire la mare. Au zboruri din Viena și spre Lună, cred. Și autostrăzi spre Italia, Slovenia, you name it! Deci nu e un con că nu o au pe a lor, oricât de mult mi-ar plăcea marea. Au fost la un pas de o alegere proastă anul trecut, dar s-au trezit la timp. Cehia – Am văzut Praga și încă niște orășele de pe drumurile lor. Țara lui Vaclav Havel zici că-i o Austria care nu a intrat de prima dată la facultate, dar a tras tare să prindă bursă. Măcar în primul an. Dar cu toate eforturile, nu intră în Top 5. Danemarca – Dacă s-ar vorbi măcar germana (nu că eu aș vorbi-o) și ar avea munți, ar fi la egalitate cu Austria. Civilizați până peste cap, regat, mare peste tot. Totuși, păcat că l-au eutanasiat pe Marius! Elveția – Să spunem altfel: cine nu și-ar dori să locuiască acolo? Hmmm. Da, nu știu, poate. Mi-e să nu fie doar pomul lăudat. Mi-ajunge să o vizitez.  Franța – Crescut într-o familie francofonă/francofilă, cu profesori buni în orice școală, din gimnaziu până în facultate (Merci...

11915

11915

Apr 17, 2016

Atunci când nedreptăți se întâmplă, poate suntem departe de ele și nu le vedem. Apoi sunt lângă noi. Și întoarcem capul, că e mai ușor așa. Și tăcem, să nu ni se audă vocea, când multe alte voci strigă altfel decât noi. Apoi, când nedreptățile devin crime, ne închidem în casă, tragem bine draperiile, lăsăm jaluzelele, sperând să nu auzim glasurile care, încet, se sting, acoperite de pumni, bocanci sau altceva…  Asta facem noi. Dar poate că alții, oameni pe care îi cunoaștem, sunt cei care arată cu degetul. Apoi acuză cu vocea. Din ce în ce mai ridicată. Apoi ridică mâna. Știm că nu e bine ce se întâmplă. Și nu facem nimic. La început, pentru că nu credem că un deget poate face rău. Sau niște cuvinte. Și nici măcar un pumn sau o palmă. (Sursa foto: Jewish Sites in Frankfurt.) Dar palma cuprinde arma. Și apoi mai vin și alte palme, ținând din ce în ce mai multe arme. Și apar garduri. Și ziduri. Și gropi comune. În care ajung oameni nevinovați. Și coșuri de fum. Prin care pleacă oameni nevinovați. Și noi am tăcut, pentru că n-am crezut, la început, că se va ajunge acolo. Iar acum e prea târziu. Și poate mâine o să fim noi acolo, dintr-un motiv sau altul. Dacă, vreodată, vocile ridicate vi se par că spun adevărul, că ura și intoleranța sunt soluția, mai gândiți-vă. Istoria are prostul obicei să se repete, mai ales când alegem să uităm. Și ca să nu uităm, unii dintre noi (ironic, urmași ai celor care au ucis) au scris pe ziduri numele celor care au murit. „In 1984 the city of Frankfurt decided to build a new municipal utility center in the former Jewish quarter. In 1996 a holocaust memorial site designed by architectural firm Hirsch, Lorch und Wandel was created behind the complex, between Battonnstrasse and Rechneigrabenstrasse. A centrally placed 5 x 5 m stone cube constructed from remnants of the Judengasse, and a grove of 60 sycamore trees define the 4500 sq. m space. The ground is covered with crushed basalt, with a molten asphalt area delineated by a stainless steel band tracing part of the floor plan of the destroyed Börneplatz Synagogue. The northern side borders...

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Rusia, fără prejudecăți (2)

Rusia, fără prejudecăți (2)

Oct 12, 2014

<—Partea 1 Stațiile de metrou sunt mândria moscoviților. Sunt considerate opere de artă, deși sunt de un kitsch înfiorător. Proletcultism, cultul personalității, ce vreți voi, dar artă nu poți să numești ceea ce vezi în stațiile alea! Nici măcar arhitectură…  Excepție fac stațiile noi, care arată extraordinar. Dar geniul constructorilor nu se vede în stații, ci felul în care sunt legate acestea. Și cum e condus întregul sistem. Început de Stalin în 1935, liniile s-au extins cam până la nivelul autostrăzilor noastre. Și încă se mai construiește. Și cred că, de departe, e cel mai eficient sistem de transport în comun pe care l-am văzut vreodată. Un minut și treizeci de secunde între trenuri, stații amplasate foarte bine, linii bine gândite (cum ziceam, ai nevoie de cel mult trei schimbări de tren ca să ajungi în orice stație de pe hartă) și un serviciu de securitate foarte numeros. Poliție și încă un departament special. Dar, cu toată supravegherea asta, tot se întâmplă infracțiuni. Și nu vorbesc de furturi din buzunare, ci chiar de tentative de crimă (a circulat pe net anul trecut, a fost și la știri). Eu, din fericire, n-am avut nici cea mai mică problemă. Și am mers, nu glumă. Au fost și două accidente (unul foarte grav, chiar anul ăsta),  însă rămâne cel mai sigur mijloc de transport al lor. Străzile sunt… În fine, despre asta o să vorbesc mai târziu. Dincolo de urâțenia majorității stațiilor, exista câteva aspecte pozitive. Primul ar fi că nu vezi niciun magazin/butic pe acolo. Chiar și cele din tunelurile de legătură au început să dispară. Ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc, magazinele astea sunt un fel de rudă săracă a celor pe care încă (?) mai poți să le vezi prin gările noastre. Ălea proviciale, că cele din Gara de Nord din București arată infinit mai bine. (Să nu-mi rup gândul, nici gările nu-s vreo bucurie, dar asta pot să o spun despre absolut orice gară în care am ajuns, de la Atlantic la Urali. Mă rog, la vreo două-trei sute de kilometri de ei. Cu o excepție: gara din Kazan.) Dacă la prima vizită nu am văzut nici măcar un panou în...

Rusia, fără prejudecăți (1)

Rusia, fără prejudecăți (1)

Oct 4, 2014

Ante scriptum La trei ani de zile de la prima mea vizită în Rusia, după aproape douăzeci de deplasări în țara care poate cuprinde lejer mai multe continente pe teritoriul ei, după ce am văzut-o în aproape toate felurile posibile, de la amețitorul „Moscow City”, până la pierdutul în trecut Chistopol, orașe de la cincisprezece milioane de locuitori până la cătune aprope moarte, am zis să pun, în mai multe episoade, această experiență. Articolele care vor urma nu sunt, sub nicio formă, propagandistice. De niciun fel, pro sau contra. Sunt doar percepția personală, dar care poate suferi, fără îndoială, de subiectivism. Știu, am mai scris despre asta, dar, de fiecare dată când mă întorc de acolo, parcă mai e ceva de spus. Vă ofer Rusia, așa cum am văzut-o eu…   Te cam sperie prima întâlnire cu rușii… Chiar din momentul în care ajungi la poarta de îmbarcare ce face legătura cu avionul spre Moscova. Și îți dai seama că au mult prea multe bagaje de mână, pe care cu greu le vor putea înghesui în compartimentul de deasupra capului. Ai certitudinea că se vor certa cu însoțitoarele de bord, în stilul lor caracteristic. În limba rusă. Când nu mai ai un alt avion de prins și Moscova e destinația finală a călătoriei tale, nu-ți faci griji că un pasager poate întârzia plecarea, pentru că insistă să păstreze un pachet voluminos și să-l depoziteze pe culoar… Bine, poate nu-i tot timpul așa, se mai pleacă și fără incidente. Trei ore de zbor (din care ultima, dacă ai șansa unui cer senin, aproape numai și numai deasupra pădurilor!) și aterizezi pe Domodedevo. De la distanță, totul pare frumos. Vezi Moscova, impunătoare, cu noul cartier business pierzându-se, la propriu, în nori. Și apoi avionul coboară… Pâna la înălțimea de la care începi să distingi mai bine ce e pe jos. Și totul devine un șantier fără sfârșit. Pământul, care se vedea atât de verde și frumos de la treizeci de mii de picioare, e plin de răni: brazde adânci lăsate de camioane cât o casa, moloz aruncat peste tot, sute, poate mii de construcții abia începute sau spre terminare, dar toate în culori nu prea prietenoase. Nici...

Empatie

Empatie

Jul 20, 2014

Aproape întotdeauna țin cu cei mai slabi. Cu cei care nu prea au nicio șansă de câștig. Și nu vorbesc doar de sport aici. Vorbesc despre viață. O fi vreun soi de comunism? Mă îndoiesc, știindu-mă cât de pornit sunt împotriva unei astfel de orânduiri… Oricum, cauza e prea puțin importantă aici. I-am admirat pe polonezi pentru Solidarność. Pe cehi, pe berlinezii din Berlinul Oriental. Pe tibetani, când am aflat de drama lor. Pe cei din Țările Baltice. Și am fost plin de ură, în 1991, când tancurile rusești intrau în Vilnius. Am fost alături de toți cei care au vrut să fugă din spațiul ex-sovietic. Tot pe atunci i-am susținut și pe sloveni. Sau pe croați. Pe cei din Bosnia și Herțegovina. Pe kosovari. I-am admirat pe africani, atunci când au decis că le ajung anii îndurați sub tirani ca al-Gaddafi sau alții ca el. Nu există nație (sau grup etnic) a cărei luptă pentru libertate sau independență să nu o fi empatizat. Orice revoltă împotriva nedreptății, orice pumn ridicat împotriva unor despoți. Orice sacrificiu, indiferent de continent, i-a ridicat pe martiri pe un piedestal mai valoros decât dacă ar fi fost făcut din cea mai scumpă marmură… Dar există o luptă pe care nu o voi susține niciodată. Și care nici nu mă va mai mișca vreodată. Ceea ce se întâmpla până acum trei zile în estul Ucrainei mă așezase de o anumită parte a conflictului. Eram deja acolo de când părăsiseră URSS. Și de când au încercat s-o rupă de tot cu trecutul, printr-o revoluție (portocalie). Am fost de partea lor pe toată durata #euromaidanului. Mă uitam la tot ce s-a întâmplat după ce ex-președintele lor a fugit în Rusia. Și încercam să înțeleg de ce n-am susținut nicio secundă mișcarea secesionistă din Crimeea. Sau din zona Donețsk. Pentru că s-ar încadra perfect în tipar, fiind o minoritate „reprimată” de majoritate. O zonă care încearcă să scape de apăsarea regimului, căutând cu disperare libertatea. Știam (citisem) că și din partea armatei ucrainiene existau excese. Dar nu am reușit să fiu, sufletește, nicio secundă alături de separatiști. Și, paradoxal, nu e vorba de doborârea avionului #mh17. Sau nu direct. Victime colaterale există în...