Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

11915

11915

Apr 17, 2016

Atunci când nedreptăți se întâmplă, poate suntem departe de ele și nu le vedem. Apoi sunt lângă noi. Și întoarcem capul, că e mai ușor așa. Și tăcem, să nu ni se audă vocea, când multe alte voci strigă altfel decât noi. Apoi, când nedreptățile devin crime, ne închidem în casă, tragem bine draperiile, lăsăm jaluzelele, sperând să nu auzim glasurile care, încet, se sting, acoperite de pumni, bocanci sau altceva…  Asta facem noi. Dar poate că alții, oameni pe care îi cunoaștem, sunt cei care arată cu degetul. Apoi acuză cu vocea. Din ce în ce mai ridicată. Apoi ridică mâna. Știm că nu e bine ce se întâmplă. Și nu facem nimic. La început, pentru că nu credem că un deget poate face rău. Sau niște cuvinte. Și nici măcar un pumn sau o palmă. (Sursa foto: Jewish Sites in Frankfurt.) Dar palma cuprinde arma. Și apoi mai vin și alte palme, ținând din ce în ce mai multe arme. Și apar garduri. Și ziduri. Și gropi comune. În care ajung oameni nevinovați. Și coșuri de fum. Prin care pleacă oameni nevinovați. Și noi am tăcut, pentru că n-am crezut, la început, că se va ajunge acolo. Iar acum e prea târziu. Și poate mâine o să fim noi acolo, dintr-un motiv sau altul. Dacă, vreodată, vocile ridicate vi se par că spun adevărul, că ura și intoleranța sunt soluția, mai gândiți-vă. Istoria are prostul obicei să se repete, mai ales când alegem să uităm. Și ca să nu uităm, unii dintre noi (ironic, urmași ai celor care au ucis) au scris pe ziduri numele celor care au murit. „In 1984 the city of Frankfurt decided to build a new municipal utility center in the former Jewish quarter. In 1996 a holocaust memorial site designed by architectural firm Hirsch, Lorch und Wandel was created behind the complex, between Battonnstrasse and Rechneigrabenstrasse. A centrally placed 5 x 5 m stone cube constructed from remnants of the Judengasse, and a grove of 60 sycamore trees define the 4500 sq. m space. The ground is covered with crushed basalt, with a molten asphalt area delineated by a stainless steel band tracing part of the floor plan of the destroyed Börneplatz Synagogue. The northern side borders...

O listă

O listă

Apr 20, 2015

Am ajuns în trei locuri în care umanitatea a încetat să existe vreme de câțiva ani, prea mulți, în prima jumătate a secolului trecut. Două dintre ele sunt acum muzee, al treilea e doar un monument ridicat ca să nu ne lase să uităm că acolo istoria s-a dorit a fi ștearsă. Dachau, Auschwitz și Płaszów (Cracovia). În fiecare loc am căutat mărturii despre evrei (sau deținuți, nu neapărat evrei) aduși din România. În Dachau există mențiuni despre un singur om provenind din România, dar numărul celor aduși din România și exterminați în Auschwitz și Płaszów este foarte mare. Se estimează că populația evreiască din actualul teritoriu al României a fost înjumătățită între 1939 și 1944. Majoritatea provenea din zona Ardealului cedată Ungariei. Și o la fel de mare majoritate a sfârșit în lagăre din Polonia. Dacă la Płaszów nu ai prea multe detalii despre proveniența victimelor, neexistând un loc pe care să-l mai vizitezi – în ianuarie 1945, totul a fost distrus și tone de pământ au acoperit locul și acum e doar un parc (sau nici măcar atât, e un loc de reculegere), la Auschwitz, în schimb, găsești o placă comemorativă și în limba română. Despre locurile acestea am mai scris: Dachau, Auschwitz și Płaszów. Și am mai scris și despre culpa românilor în subiectul Holocaust. Dar ar mai fi și altceva de scris. De scris despre românii care au ales să nu participe la această crimă. Mai mult, nu au ales doar să nu se implice, au ales să își riște libertatea sau chiar viața, salvând viața unui evreu. Români care au primit distincția „The Righteous Among The Nations” (parcă nu l-aș traduce). Nu sunt mulți, sunt doar șaizeci. Ei sunt cei care au supraviețuit. Ei sunt doar cei despre care s-a aflat. Ei sunt cei care au primit un copac la Yad Vashem. Cine salvează o viață salvează o lume întreagă. (כל המקיים נפש אחת מציל עולם מלא). romania...

Yad Vashem – The Righteous Among The Nations (prolog)

“And so, within seven months, I lost my father, my brother, and my mother. I am the only one who survived. This is what the Germans did to us, and these are things that should never be forgotten. On the other hand, we had our revenge: the survivors were able to raise magnificent families – among them myself. This is the revenge and the consolation.” –  Zvi Kopolovich (Yad Vashem) Videoclipul de mai sus m-a impresionat mai puternic decât ar fi putut să o facă imagini violente. Nu avem niciunul din noi puterea, imaginaţia, inteligenţa, sufletul… sau ce vreţi voi, să ne închipuim grozăvia acelor vremuri. Nu avem cum, oricâte cărţi am citit, oricâte documentare am văzut, oricâte filme… Suntem incapabil. Voi încerca să vă prezint, din când în când, povestiri despre Holocaust. Dar vor fi despre altceva decât suferinţa celor care au trecut prin Iad. Vor fi despre cei care au riscat totul (chiar mai mult decât propria viaţă) ca să îi ajute. Şi care chiar au reuşit. כל המקיים נפש אחת מציל עולם מלא “Cine salvează o viaţă, salvează un întreg univers”   The Righteous Among The Nations – Cei drepţi între...

Yad Vashem – Danemarca

Yad Vashem – Danemarca

Jun 18, 2012

Deceniile patru-cinci, secolul trecut. Europa se vedea ruptă în două între două țări dintre care cu greu ai fi putut să alegi una. Oriunde te-ai fi dus, nimeni nu ți-ar fi garantat că peste câțiva ani o să mai exiști pe hartă ca stat independent. Polonia dispărea din nou, pentru a nu știu câta oară. Austria devenea o provincie atașată Germaniei, Cehia la fel… Vaterland-ul creștea pe zi ce trece, lebensraum înseamnă ceva mai mult decât un apartament. Uniunea Sovietică a „aparat” Țările Baltice de dușmanul cu care doar ce împărțise Polonia, ne-a somat pe noi să le dăm Bucovina și Basarabia, măcelărea fără noimă ucrainieni, dar și alte popoare. Totul din poziția de țară neutră. „Soluția finală”, deși nescrisă, prindea valoare de lege. De o parte sau de alta, nicio țară ocupată nu a ridicat vocea și nici privirea din pământ. Sau a colaborat cu ocupantul, aruncând în lagăre sau direct în groapa de comună milioane de oameni. Și nu e vorba doar despre evrei… Aproape toate… Pentru că există o excepție: Danemarca. Invadată în aprilie 1940 de către Germania, în ciuda pactului de neagresiune și cu aceași scuză ca cea a URSS, în doar două ore, dar cu nici 20 de victime, Danemarca a avut parte de o altfel de ocupație. Hitler nu a dorit o mână dură și zdrobitoare a oricărei rezostențe ca în Polonia (niciun oraș danez nu a fost bombardat), dar nici nu a vrut să ignore problema evreiască din această țară. Obligativitatea purtării stelei evreiești a fost impusă și în Danemarca. Doar că…  „The legend says that when the Germans ordered Jews in occupied Denmark to identify themselves by wearing armbands with yellow stars, King Christian X of Denmark and non-Jewish Danes thwarted the order by donning the armbands themselves. A popular version of the legend has King Christian sporting an armband as he makes his daily morning horseback ride through the streets of Copenhagen, explaining to citizens that he wears the Star of David as a demonstration of the principal that all Danes are equal. And non-Jewish Danes respond to their king’s example by wearing the armband as well, thus preventing the Germans from identifying Jewish citizens...

Un nou reper pe hartă

Nu cred că aveam buletin când am terminat prima carte despre universul concentraţionar nazist. Am văzut imagini care nu m-au oripilat şi nici nu m-au marcat pe viaţă. Doar mi-au rămas în minte ca o limită a absurdului până la care s-a putut merge. Tot atunci am citit că Polonia n-a fost singură. Croaţia, Slovenia, Serbia, Austria, Ţările Baltice, Ucraina, Rusia (atunci când citeam erau republici sovietice) au fost şi ele scene ale acestui teatru tragic. Sursa foto: Wikipedia. Și m-am gândit la România acelor ani… Nu mi-am pus atunci problema de ce noi, parte a Axei, nu am avut măcar lagăre de concentrare. Poate și pentru că noi eram aliați ai Germaniei, nu sub ocupație. Dar de curând am descoperit o altă realitate. Mult mai tristă. Noi n-am făcut excepție, dimpotrivă. Iași nu apare pe această hartă… Apar Cluj și Chișinău. Dar, în curând, o să îl regăsim. Acolo apar doar ghetouri. Dar există mărturii despre deportați (Dr. Nyiszli Miklos s-a născut la Oradea). Și, mai nou, descoperim gropi comune. Pline cu bărbați și femei, bătrâni și copii. Uciși de noi, de români… Mi s-a părut ciudat de ce n-au profitat comuniştii de oportunitatea asta. Ba chiar mai mult, au făcut totul ca să nu se afle. Au lăsat gropile comune nedescoperite (chiar dacă Romania nu a fost plină de aşa ceva), au ascuns dovezi sau le-au lăsat doar la îndemâna istoricilor. A fost o muşamalizare ca la carte. Au ascuns totul sau nu au permis să se facă cercetări. Experţii internaţionali nu au reuşit să afle nici ei nimic, împiedicaţi fiind de status quo-ul dictat de războiul rece. A trebuit să treacă mai bine de jumatate de secol şi să se schimbe regimul politic din România și din Europa de Est pentru ca adevărul să ne ajungă şi nouă. Și mi-este teamă că nu e decât vârful aisbergului. Comunismul a urmat calea deschisă de nazism. Ba chiar s-au perfecționat. Gropile comune ale comunismului sunt betonate. Le regasim la Canal, la Poarta Alba. Pe Valea Jiului. Și în locuri pe care, poate, nu le mai știe nimeni. Sunt convins că au sperat ca cei care vin după ei să le acopere, la rândul lor, crimele. Oameni ca cei care au venit...

Pagina 1 din 1
1