Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Decembrie

Nu vă țin prea mult. Sunt, cumva, prea sentimental când vine vorba de Decembrie, așa că nu ratez momentul să scriu. O mică, mică, mică piedică împotriva uitării… Eu nu mă plictisesc niciodată să revăd imaginile acelui Decembrie. Sunt parte din mine, deși nu am fost pe străzi atunci. Și nici Târgu Jiu nu a fost vreun oraș-martir. La început au fost doar zvonuri, apoi voci din studiourile radiourilor lumii libere (Radio Europa Liberă și Vocea Americii), apoi prezentatorii știrilor televiziunilor sârbe care aduceau încontinuu noutăți din Timișoara. Timișoara de care, în acel Decembrie m-am și îndrăgostit.  Aveam treisprezece ani și jumătate și prea puține pretenții că înțelegeam complet ce se întâmplă. Știam doar că mor oameni pentru cuvinte pe care, deși aveam voie să le rostim oricând, erau golite până atunci de orice conținut: libertate, demnitate, democrație. Știam că suntem ultimii într-o Europă în care până și Uniunea Sovietică lăsa în urmă regimul totalitar comunist. Eram ultimii… Fără speranță, parcă. Pentru mine va fi mereu Revoluție. Nu voi accepta (sunt un sentimental, cum ziceam) ca toate emoțiile trăite atunci să fie stinse într-un dosar sec (deși real, probabil). Să mai fie pedepsiți cei care atunci au lasat oamenii să moară, dacă nu cumva chiar mai rău de atât, e cel puțin tardiv. Mă uit cu groază și scârbă și neputință la ce ni se întâmplă. La cum se fură o țară sub acoperirea unor legi date parcă pe fast forward. Să sper că sursa acestui rău va fi pedepsită e o utopie. A fost o Revoluție. Au murit oameni, unii au rămas schilodiți fizic, alții în suflet. Și refuz să concep că a fost vorba doar de lăcomia unora. De jocuri mizerabile de culise, de înțelegeri din spatele unor geamuri mate. Au fost milioane de vise. De ochi în lacrimi, și nu doar de durere. Mie asta mi-a rămas în inimă, indiferent de dezamăgirile care au venit. Azi am ajuns iar ultimii. În alți termeni, după alte măsuri, da, e adevărat. Ne uităm cum multe se fură, din nou. Se fură până și Justiția. Și ajungem iar fără speranță, parcă. Sau, mă rog, cu una singură: aceea că istoria se repetă.  E 22 Decembrie....

Paraziți

Paraziți

Nov 13, 2017

Adrian Năstase a făcut pușcărie. A ieșit de ceva vreme și acum a început să aibă din nou voce și sunt sigur că, dacă ar avea loc de actualii lideri PSD, ar avea gânduri mai mari. Deocamdată, pare-se că-i ajunge să-l împingă pe Andrei, juniorul croit după chipul și asemănarea tatălui. Dacă nu e vreo replică chiar mai proastă. (Nu-mi ies din cap copiile nereușite ale originalului din Multiplicity.) De ce am început așa? Pentru că Dragnea, odată condamnat – worst case scenario – nu va aduce un aer curat în PSD. Nu. Partidul are scris parcă în ADN (DNA, nu?) comportamentul ilegal. Și nu ilegalul acela pe care-l lăudau comuniștii prin istoria contrafăcută (nu existau ilegaliști, erau doar ruși infiltrați printre muncitori, credeți că năravul vecinilor s-a schimbat vreun pic în ultimul secol?), ci ilegalul acela de șmecheraș care-ți dă țeapă promițându-ți un curs de schimb valutar mai bun decât la bancă, dar care-ți bagă ziare tăiate printre bancnote. Ilegalul acela de „descurcăreț”, care se justifică simplu cu un „eh, toată lumea fură, eu de ce să fiu mai prost”.  PSD a avut multe figuri importante în pușcării. Cu toate acestea, partidul atrage mai tare ca o gaură neagră orice individ care vede o oportunitate în fentarea legii. Și nu doar că atrage, și apără. Dă drumul pe media unui discurs infiorător de prost scris pentru orice om cu un dram de minte (serios, cine le scrie textele?), scoate membri de partid în stradă – în număr mic, ce e drept, nemaifiind capabil să mobilizeze minerii. Partidul Social Democrat ar fi trebuit să dispară de mult. Într-o țară normală, el nici măcar nu ar fi trebuit să ia naștere, dar România a fost orice, mai puțin o țară normală. PSD ar fi trebuit să aibă azi un număr de membri cel mult egal cu kilometri de autostradă din țară, iar dintre ei, în libertate, un număr egal cu kilometri construiți cât timp țara a fost sub conducerea lor. Ne-am bucura să fie pedepsit (evident, dacă e vinovat) un om care reprezintă doar vârful aisbergului. Când, în realitate, România se va ciocni în mod repetat, de ceea ce nu se vede. Și nu vreau să...

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Sep 15, 2016

Citind un articol în Pressone.ro („Oase de român” – vi-l recomand, așa cum recomand orice articol de acolo, totul e scris cu talent și suflet) mi-am adus aminte de poveste care circula prin oraș (probabil prin zonă) înainte de `89. Nu știu dacă era și cu vreun mesaj, bănuiesc că da, nimic nu circula atunci fără să aibă un scop. Și nici nu știu dacă-i doar o legendă urbană, probabil că are și un miez de adevăr. Prin anii `87 și mai târziu, pe aici era un fel de Republica Populară Coreeană wannabe. Indiferent de ce vă auziți voi de la nostalgicii mai în vârstă (mai în vârstă ca mine), era rău de tot. Atât de rău încât doar Marea Neagră rămânea singurul vecin în care nu s-ar fi emigrat. Deși nu bag mâna în foc că unii n-ar fi făcut-o. Rău. Foarte rău. Și eu am amintiri filtrate prin ochii copilăriei, când nu prea aveam de ce să mă plâng. Mă rog, aveam, dar Lego și skateboard nu-s elemente sine qua non. Era atât de rău încât se fugea și-n Uniunea Sovietică, acolo Gorbaciov începuse deja reformele și perestroika începea să dea lovituri din ce în ce mai năucitoare comunismului. La noi despre asta se auzea doar la Radio Europa Liberă. Dar libertatea se vedea cel mai bine pe posturile de televiziune sârbești. Și nu erau imagini din alte țări, ci chiar de la ei. La câteva sute de metri de noi. Și asta te făcea să visezi. Iar pe unii, chiar mai mult de atât. Cum granița terestră era aproape imposibil de trecut (credeați că ungurii au inventat sârma ghimpată care să separe țări?), nu îți rămânea altă cale în afara Dunării. Și nici pe ea nu-o puteai trece pe oriunde. Singurul loc care-ți lăsa vreo șansă era, paradoxal, Clisura. Chit că acolo e cea mai lată și adâncă Dunăre. Tocmai de aceea. Era mai greu de acoperit de grăniceri. Așa au văzut lucrurile și cele două personaje ale povestirii. Prea multe nu se știe despre ei. Adică n-au nume, n-au un loc de baștină, n-au profesii, n-au studii. Nimic. E folclor. Se știe doar că, pentru mai mari șanse de reușită, au ales momentul...

11915

11915

Apr 17, 2016

Atunci când nedreptăți se întâmplă, poate suntem departe de ele și nu le vedem. Apoi sunt lângă noi. Și întoarcem capul, că e mai ușor așa. Și tăcem, să nu ni se audă vocea, când multe alte voci strigă altfel decât noi. Apoi, când nedreptățile devin crime, ne închidem în casă, tragem bine draperiile, lăsăm jaluzelele, sperând să nu auzim glasurile care, încet, se sting, acoperite de pumni, bocanci sau altceva…  Asta facem noi. Dar poate că alții, oameni pe care îi cunoaștem, sunt cei care arată cu degetul. Apoi acuză cu vocea. Din ce în ce mai ridicată. Apoi ridică mâna. Știm că nu e bine ce se întâmplă. Și nu facem nimic. La început, pentru că nu credem că un deget poate face rău. Sau niște cuvinte. Și nici măcar un pumn sau o palmă. (Sursa foto: Jewish Sites in Frankfurt.) Dar palma cuprinde arma. Și apoi mai vin și alte palme, ținând din ce în ce mai multe arme. Și apar garduri. Și ziduri. Și gropi comune. În care ajung oameni nevinovați. Și coșuri de fum. Prin care pleacă oameni nevinovați. Și noi am tăcut, pentru că n-am crezut, la început, că se va ajunge acolo. Iar acum e prea târziu. Și poate mâine o să fim noi acolo, dintr-un motiv sau altul. Dacă, vreodată, vocile ridicate vi se par că spun adevărul, că ura și intoleranța sunt soluția, mai gândiți-vă. Istoria are prostul obicei să se repete, mai ales când alegem să uităm. Și ca să nu uităm, unii dintre noi (ironic, urmași ai celor care au ucis) au scris pe ziduri numele celor care au murit. „In 1984 the city of Frankfurt decided to build a new municipal utility center in the former Jewish quarter. In 1996 a holocaust memorial site designed by architectural firm Hirsch, Lorch und Wandel was created behind the complex, between Battonnstrasse and Rechneigrabenstrasse. A centrally placed 5 x 5 m stone cube constructed from remnants of the Judengasse, and a grove of 60 sycamore trees define the 4500 sq. m space. The ground is covered with crushed basalt, with a molten asphalt area delineated by a stainless steel band tracing part of the floor plan of the destroyed Börneplatz Synagogue. The northern side borders...

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

Jun 6, 2015

Ante scriptum (sau despre cum mă pot contrazice în câteva zile): „Viitor există și pentru hidrogen, nimeni nu-i nebun să investească într-o tehnologie care n-are nicio șansă să fie și profitabilă pentru producător, nu doar prietenoasă cu mediul.” Adevăratul vis erotic al omului (al bărbatului, cel puțin) e zborul. Așa zice Freud… Și, de mai bine de două secole, omenirea încearcă să se ridice. Cât mai sus, cât mai repede. Am ajuns și pe Lună, dar ne-am oprit, n-am mers mai departe. Zboruri cu echipaj uman la bord. O vorbă spune că nu există un mediu mai prolific progresului tehnic decât războiul. Că e un război real sau unul rece, contează mai puțin. Dacă ne uităm cât de mult a progresat aviația mondială din ’40 și până în prezent, avem și confirmarea. Soluții care s-au născut pentru a atinge sau menține supremația în aer sunt în uz astăzi, indiferent că ne referim la aviația militară sau la aviația civilă. Mă voi opri acum la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte ale aviației civile. Născut din aceeași interminabilă competiție dintre două părți: Est și Vest. Tupolev 144. Sau, simplu TU – 144. Zeci de ani de cercetări, miliarde de ruble cheltuite, vieți pierdute… pentru o minune care a zburat doar de  câteva ori cu pasageri la bord, așa cum fusese gândit. Deși l-au ridicat în aer înaintea Occidentului și au atins Mach 1 primii, nu au reușit să demonstreze mai mult. Cincizeci și cinci de zboruri cu pasageri la bord. Atât. Șapte luni… Mai bine de o decadă de cercetări pentru șapte luni de zboruri comerciale cu pasageri. Au mai fost și zboruri fără pasageri, dar acelea nu prea contează. Sau poate contează, dar transportul de marfă, fie el și aerian, nu uimește pe nimeni. În total, puțin peste o sută de zboruri. Un simplu calcul ne demonstrează ca au fost foarte puțini norocoșii care au zburat cu această minune (până la urmă a fost o minune. cu toate defectele ei)… 140 de pasageri era capacitatea maximă a aeronavelor.   Mai multe fotografii aici: airliners.net și tu144sst.com. (Sursa: Wikipedia) Concorde  e răspunsul lumii libere. Dar tot cu banii statului. Statelor, de fapt, că vorbim de două: Franța și Marea...

Rusia, fără prejudecăți – Epilog

Am scris mult despre Rusia. Puteți găsi toate episoadele aici: 1, 2, 3, 4, 5 și 6… Mult, dar încă ar mai fi. Și nu am văzut mai mult de 0.01% (dacă iau în considerare doar ceea ce am văzut din mersul trenului, al mașinii sau la picior) din acest imens conglomerat de nații și popoare care se întinde pe mai mult de jumătate din Eurasia. Federația Rusă e un continent în sine. Nu pretind că am văzut ceva din avioane, deși am stat întotdeauna cu fruntea lipită de geam și cu gâtul răsucit să prind cât mai mult. Și dacă în zona europeană (doar peste ea am zburat) puteai să vezi minute în șir doar păduri (adică zeci de kilometri) și, mai rar, câte un sat sau orășel, încerc să îmi imaginez ce e dincolo de Urali. Acolo unde Rusia e doar natură neatinsă vreodată de piciorul omului. La propriu. Și nici nu am pretenția că am văzut cele mai frumoase părți ale Rusiei, chiar dacă zona de confluență Volga-Kama mi s-a părut ceva extraordinar. Am înțeles că Peninsula Kamceatka e un paradis vizual, un paradis pe care mai greu poți să-l prinzi în fotografii, cu atât mai greu în cuvinte. Sau nesfârșita Siberie. Sau adâncul Baikal. Sau înghețatul nord… Și nici despre orașe nu aș putea să spun că le-am văzut pe cele mai frumoase. Da, am văzut orașe absolut uimitoare, dar nu am văzut imperialul (și la propriu, și la figurat) Sankt Petersburg. Sau la fel de regalul Ekaterinburg. Sau izolatul Kaliningrad… Și mai sunt, cu siguranță, urbe de văzut. Am încercat să țin, pâna acum, atât cât am putut, opiniile politice departe de textele mele despre Rusia. Dar asta nu înseamnă că nu există. Sunt, prin formare, rusofob. Poate e prea mult spus „rusofob”, că nu am avut și nici nu am nimic împotriva populației civile ruse. Dar am avut și am un puternic sentiment de revoltă, poate și de ură, legat de tot răul care a venit de la răsărit. Pe tancuri, prin ideologi, prin minciună, prin forță. Nu am cum să nu leg de ruși toată perioadă neagră (mă rog, roșie) de după ultimul război mondial. Îi consider responsabili...

Pagina 1 din 11
1
2
3
10
»