Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Despre speranță și ce urmează după ea

Despre speranță și ce urmează după ea

Nov 22, 2014

Preambul Un principiu fundamental al statului de drept îl reprezintă separarea puterilor în stat. Care puteri? Ăstea trei: legislativă, executivă și judecătorească. Cine le deține? În ordine: Parlamentul, Guvernul și Instanțele Judecătorești. Nu noi am inventat toate acestea… Democrația, ajunsă secolul acesta la maturitate după două milenii și mai bine de încercări, a stabilit că nu-i bine să lași totul pe mâna unei singure părți, că derapajele nu vor întârzia să apară. De ce? Human nature ar putea fi singura explicație validă.  Tot la „putere executivă” se încadrează și președintele, fiind vorba de o „bicefalie”. În final, Președintele e văzut ca un garant absolut al respectării Constituției, așa cum e ea, bună sau rea. Ales fiind prin vot exprimat, se poate extrapola că Președintele reprezintă voința populară. Da, știu, cuvinte mari… Mai jos veți găsi fragmente din ceea ce am simțit și văzut din 1990 și până azi.  Mi-aduc bine aminte de perioada 1990-1996. Deși în anul Revoluției abia întrasem în adolescență, tot ce s-a întâmplat în ultima parte a acelui an a fost un catalizator puternic (în sensul accelerării) în formarea unei conștiințe civice și poate chiar politice. Da, la treisprezece, paisprezece ani poți să ai așa ceva. Nu aveai prea multe speranțe la alegerile din mai 1990. Țara era încă în șoc după primele șase luni de libertate, un șoc indus de unii pe care și azi îi mai putem vedea prin parlament sau pe la televiziuni, dându-ne lecții de morală. Ion Iliescu e încă viu și nepedepsit. Pentru nimic… Era mai, atrocitățile din București nu erau nici măcar întrevăzute, deși minerii mai făcuseră vizite în capitală… Scorul scuză mijloacele. Deși nu cred că oricine altcineva ar fi avut vreo șansă în fața lui Iliescu la acele alegeri, chiar dacă ar fi fost absolut corecte. Nu votul a fost viciat, viciate au fost mințile celor care au ținut ștampila. Ce a urmat, știm foarte bine. Doi ani în care lumina a fost stinsă și siguranța din tablou aruncată (prin debarcarea lui Petre Roman în septembrie 1991), ca nu cumva să mai fie vreo speranță. Iliescu domina viața politică, visând, probabil, la cât de mișto ar fi fost dacă el ar fi fost în aceeași...

Rusia, fără prejudecăți (3)

Rusia, fără prejudecăți (3)

Oct 19, 2014

<— Partea a doua Orașele pe care le-am văzut până acum au ceva în comun: muzee interesante. Dacă mă așteptam să fie așa în cazul capitalei (și aici, din cauza lipsei timpului, am văzut probabil sub o zecime din ceea ce s-ar fi putut vizita), m-am mirat să descopăr că și orașe din provincie stau bine la capitolul ăsta. Prețul, după ce te-ai plimbat cât de cât prin Europa și ai intrat în muzeele de pe lista aia „must see”, ți se pare modic. Nu sunt genul de visitator al muzeelor de artă (cred că Louvre e singurul), dar sunt oricând extaziat să vizitez un muzeu de istorie (inclusiv istorie naturală), de tehnologie și altele de genul ăsta care acum nu-mi vin în minte. Muzeul Victoriei – evident, în cinstea eliberării patriei (un cuvânt foarte folosit de către ruși) și a înfrângerii fascismului – inaugurat în era-post comunistă a scăpat aproape de orice atingere ideologică. Armata, nu partidul, oamenii, nu idealurile comuniste, au salvat țara. Și e bine că lucrurile se văd în felul ăsta, măcar într-un muzeu de istorie. Ceea ce nu am înțeles e omniprezența simbolurilor religioase. Muzeul de Istorie al Rusiei are săli întregi dedicate bisericii ortodoxe ruse. Dar asta nu o vezi doar în muzee, o vezi oriunde. Și, dacă mai vezi și bănci sau magazine arătând prost (de blocuri, ce să mai zic…), biserici în paragină nu veți vedea. Indiferent dacă sunt monumente istorice, și care, fără îndoială, merită întreținute, fiind arhitectură la rang de artă, sau biserici frecventate de credincioși, nu veți vedea ziduri murdare sau pereți care să stea să cadă. Ortodoxismul e cel mai vizibil, dar și islamismul e prezent la fel de puternic. Explicabile, ambele. Toate astea într-o țară care ar fi vrut să eradicheze religia. Indiferent care ar fi fost ea. Aur, mult aur. Opulență la superlativ. Risipă într-o organizație care ar trebui să fie aproape de oameni și să-i ajute, și abia în ultimul rând să se fie bling-bling style. În fine, văd că ei au conservat și perpetuat tradiția asta în Rusia. Ba mai mult, au trecut cu bine perioada de șaptezeci de ani de ateism oficial. Cum, doar ei știu… Dar ai,...

Rusia, fără prejudecăți (1)

Rusia, fără prejudecăți (1)

Oct 4, 2014

Ante scriptum La trei ani de zile de la prima mea vizită în Rusia, după aproape douăzeci de deplasări în țara care poate cuprinde lejer mai multe continente pe teritoriul ei, după ce am văzut-o în aproape toate felurile posibile, de la amețitorul „Moscow City”, până la pierdutul în trecut Chistopol, orașe de la cincisprezece milioane de locuitori până la cătune aprope moarte, am zis să pun, în mai multe episoade, această experiență. Articolele care vor urma nu sunt, sub nicio formă, propagandistice. De niciun fel, pro sau contra. Sunt doar percepția personală, dar care poate suferi, fără îndoială, de subiectivism. Știu, am mai scris despre asta, dar, de fiecare dată când mă întorc de acolo, parcă mai e ceva de spus. Vă ofer Rusia, așa cum am văzut-o eu…   Te cam sperie prima întâlnire cu rușii… Chiar din momentul în care ajungi la poarta de îmbarcare ce face legătura cu avionul spre Moscova. Și îți dai seama că au mult prea multe bagaje de mână, pe care cu greu le vor putea înghesui în compartimentul de deasupra capului. Ai certitudinea că se vor certa cu însoțitoarele de bord, în stilul lor caracteristic. În limba rusă. Când nu mai ai un alt avion de prins și Moscova e destinația finală a călătoriei tale, nu-ți faci griji că un pasager poate întârzia plecarea, pentru că insistă să păstreze un pachet voluminos și să-l depoziteze pe culoar… Bine, poate nu-i tot timpul așa, se mai pleacă și fără incidente. Trei ore de zbor (din care ultima, dacă ai șansa unui cer senin, aproape numai și numai deasupra pădurilor!) și aterizezi pe Domodedevo. De la distanță, totul pare frumos. Vezi Moscova, impunătoare, cu noul cartier business pierzându-se, la propriu, în nori. Și apoi avionul coboară… Pâna la înălțimea de la care începi să distingi mai bine ce e pe jos. Și totul devine un șantier fără sfârșit. Pământul, care se vedea atât de verde și frumos de la treizeci de mii de picioare, e plin de răni: brazde adânci lăsate de camioane cât o casa, moloz aruncat peste tot, sute, poate mii de construcții abia începute sau spre terminare, dar toate în culori nu prea prietenoase. Nici...

Memento

Memento

May 8, 2014

30 septembrie 1938. Muenchen. Adolf Hitler se întâlnește cu premierii Marii Britanii și Franței. Mussolini e și el prezent. Regiunea Sudeților e subiectul – o parte a Cehosolvaciei locuită preponderent de etnici germani. Germania o pretinde, chiar sub acest pretext, protecția populației germane. Se trece peste părerea cehoslovacilor și se ia hotărârea comună (restul părților) și regiunea devine parte a Reichului. Termenii acordului ofereau doar două opțiuni: „a fi uciși și a se sinucide” (Jan Syrovy, premierul cehoslovac). O zi mai târziu, armata germană intră în regiune, întâmpinată cu salutul nazist de către populație. Amăgiți de amânarea războiului, cancelariile democratice au luat acordul ca pe o victorie… Șase luni mai târziu, noul președinte cehoslovac, Emil Hacha, (anteriorul demisionase după anexarea din 1938) e chemat la Berlin, pretextul fiind problemele interne ale țării sale, care nu mai puteau rezolvate. Hitler se oferă să înăbușe găsească o soluție pentru frământările vecinilor. Prin intermediul armatei germane. Asta sau eliminarea completă a problemei Cehoslovaciei, printr-un atac total. După o noapte albă și pus în fața dispariției propriului stat și a națiunii (națiunilor) pe care le conducea, președintele de la Praga acceptă „protectoratul” propus și ordonă capitularea. După câteva ore, pe străzile pragheze apar primele tancuri, iar problema tulburărilor interne dispare de la sine. Al doilea război mondial încă nu începuse, dar Germania anexase două state libere și independente ale Europei, Austria și Cehoslovacia. Sub ochii comunității internaționale (europene, cel puțin), care încă mai spera să se oprească totul aici. Nu s-a întâmplat, fiind doar prologul urgiei ce avea să vină. (Sursa foto:...

Jeux Sans Frontières

Jeux Sans Frontières

Apr 22, 2014

Cu mult înainte ca Europa să însemne ceva mai mult decât un vis pentru mine (și pentru multe alte sute de milioane de locuitori ai continentului), când vedeam sigla din stânga știam că începe o emisiune pe care o urmăream fără să ratez vreo ediție: Jeux Sans Frontières. De fapt, se numea Igre bez Granica, că era pe sârbi, că doar nu prindeam RAI-urile sau TF sau orice alt canal de televiziune de dincolo de Cortina de Fier. Vorbesc de perioada 1980-1989, când Schengen era doar o idee, o înțelegere (Schengen Agreement – 1985), nu o zonă liberă. Când în România era greu să mergi într-o excursie în Bulgaria sau în RDG. Când programul TV avea două ore. Emise pe un singur canal. Când kilogramul de cafea naturală costa cât un sfert de salariu… Ei bine, emisiunea asta (Jocuri fără Frontiere) mi se părea ceva fantastic. Concurau orașe din țări din bazinul Mării Mediterane (uneori și Portugalia). Dar cel mai tare mă șoca faptul că erau și sârbi printre concurenți. Generic spus sârbi, că erau și sloveni sau croați… Dar erau dintr-o țară considerată comunistă. Se întâlneau, își promovau orașul (ăsta era, de fapt scopul, concursului…) și nu mai conta cine câștigă. Toată lumea se distra de minune. Și frontierele chiar dispăreau. Cred că emisiunea a ajuns până la urmă și la noi, au concurat chiar orașe din România. Poate asta a încercat și zona Schengen să facă. Să anuleze frontierele. Dar nu e suficient. Pentru că nu există nimic mai arbitrar sau mai artificial decât o graniță desenată de o convenție, de un tratat de pace, acolo unde, de fapt, doar natura ar trebui să o facă. Nu a existat nicio justificare să separi Germania în două țări. În afara voinței învingătorilor. La fel cum nu există motiv să ții la un loc nații care nu au nimic în comun. Până la urmă, nicio armă nu o va putea face. Cu atât mai puțin o linie imaginară (sau nu doar imaginară, România mai are încă fâșii arate care o separă de Serbia). Sau garduri de sârmă ghimpată. Sau ziduri. Frontiera de stat, așa cum există astăzi pe continentul nostru, e ceva perimat. Oricât de apropiați am...

Pagina 2 din 10
1
2
3
10
»